O
lume denaturată. Ce ni se întâmplă?
Dumitru
Ioncică
29
August 2021
Ultimii doi ani ne-au arătat că lumea
noastră este copleșită de schimbări
climatice, sanitare sau politice, ca să
menționăm doar câteva dintr-un peisaj care se arată tot mai tulbure și
aglomerat. Nimic nu mai este ca înainte. Trăim într-o „pandemie” produsă de un virus fără o origine
clară, au apărut vaccinuri care, deși
sunt recomandate tuturor nu opresc activitatea virusului pe care îl
vedem multiplicat în nenumărate tulpini, clima face ravagii, seceta și ploile
devin răvășitoare pentru vegetație, incendiile
și căldura distrug practic civilizația,
iar adversitățile politice sunt mai urâte ca niciodată. Oamenii și
evenimentele au luat-o parcă razna și tind să se rostogolească cine știe unde.
Știrile despre viața pe pământ devin alarmante. Apar mai des ca niciodată vești
și comentarii despre posibilitatea
colonizării Lunii sau a planetei Marte. Pe plan local, adică la noi în România,
aceste ciudățenii îmbracă costumul național. Personaje stranii care în vremuri
oarecum normale ar fi fost trimise la spitalele de nebuni fac regula în țară și
dispun cum vor de oamenii în toate mințile și de avuția națională fără să fie
deranjați de nimeni.
Ce e cu sminteala asta!? Ce li se întâmplă
oamenilor? Dacă înțelegem fenomenul facem un pas foarte mare. Ca să pricepem ce
se petrece astăzi trebuie mai întâi să vedem ce ne învață istoria universală.
Din ce știm rezultă că toate schimbările care s-au întâmplat în lume n-au fost decât de peisaj
geografic sau național. S-au schimbat doar stăpânii și supușii în diferite arii
geografice. N-are rost să le enumerăm sau să dăm exemple celebre. Toate acestea
s-au produs prin lupte, adică ucideri de oameni și distrugeri de bunuri. De
obicei, sălbaticii i-au învins pe sedentarii care-și domoliseră instinctele și
se apucaseră să facă ceva util pentru semenii lor.
Singurul element permanent în istorie, din
antichitate până în ziua de azi, a fost instinctul omului/al grupurilor umane
urmat inexorabil, în caz de victorie, de
dorința de putere, tot instinctuală. Până la un moment dat modalitatea de
supunere a fost militară și a durat mult timp. Este valabilă și astăzi, dar nu
mai e singura.
Recurgând tot la istoria universală, ar
trebui să ne reamintim un fapt din
timpul războaielor troiene, de acum
circa trei milenii și ceva. Luptele
grupului masiv și diversificat al
aheilor cu minoritatea troiană încetau atunci când veneau corăbiile trace
încărcate cu vinuri. Dușmanii nu se mai omorau între ei și dădeau întâietate
negustorilor. Foarte puțini exegeți ai lui Homer au remarcat acest lucru care a
fost pus în evidență de B. Stefanoski-Al Dabija în cartea sa „Homer.Istoria
pelasgă neștiută”. Acesta este primul tablou din istorie în care apare
comerțul, ca un fel de arbitru al unui război celebru izbucnit, chipurile, din
sentimente și nu din instincte. A fost odată…
E
foarte curios să constatăm că în zilele
noastre, în timpul războaielor iugoslave, luptele nefericite dintre sârbi și
bosnieci soldate cu sute de mii de morți, se opreau sâmbăta, iar la Sarajevo,
nu prea departe de locul unde se afla
Troia, se cumpărau și se vindeau de toate. Așadar, cam pe atunci a devenit cunoscut un al doilea element permanent al
istoriei cuceririlor universale care s-a impus încetul cu încetul. Acesta este
comerțul, care nu e bazat pe instincte așa cum era cel militar, ci pe interese.
De atunci și până în zilele noastre s-au produs multe evenimente care au
consolidat vocația și destinul comerțului în lume.
Astăzi comerțul este în mod sigur
vioara-ntâi în veșnica luptă a oamenilor contra oamenilor sau, oricum, face
casă bună cu armata. Victoria militară se completează de minune cu afacerea
cuceririlor. Instinctul își dă mâna cu interesul sau poate că interesul face
parte din instinct dar reușește să implice în mod parșiv și natural două părți.
Este necesar din capul locului să facem distincția dintre comerțul normal care face
parte din istoria socială și comerțul ca armă de cucerire a oamenilor de către
oameni. „Drumul mătăsii”, de exemplu, face parte din comerțul normal, iar în
antichitatea greacă comerțul depășise starea de fapt transformându-se chiar
într-o stare de spirit. Să ne amintim de pățania generalului Alcibiade din acea
noapte de mai a anului 415 î.Hr., înainte de a pleca în expediția spre
Siracuza, când, enervat că în Atena toate intersecțiile și drumurile publice erau populate de statui
ale lui Hermes, zeul comerțului, ale căror falusuri ridicate indicau direcțiile, a dat ordin ca acestea să fie
sparte. Această ispravă l-a costat până la urmă viața și confiscarea averii pe
celebrul atenian.
Ultima sută de ani a fost decisivă în
istoria umanității pentru schimbarea de
accent în eterna competiție dintre puteri. Progresele științifice și
tehnologice au însemnat mai multe bunuri de tot felul, mai mulți proprietari și
mai multe interese. Consumatorul, dacă nu era
ce se aștepta, trebuia creat
împreună cu nevoile sale. Nu conta dacă
erau reale. Trebuiau să fie sau să devină doar nevoi. Piața a devenit regina
tuturor, fără coroană și fără aură. Nu avea nevoie de ele. Doar de un manual de
funcționare. Acesta a apărut și s-a numit marketing, adică știința pieței, noua
biblie a lumii. Asocierea cu politica a generat efecte majore, uneori chiar
letale, la nivel mondial. Evoluția omenirii, mai corect mersul ei în timp a
demonstrat eficiența căii comerciale, de multe ori preferabilă celei militare.
Cu asta intrăm în subiectul
schimbărilor din actualitate, care ne
miră și ne sperie pe bună dreptate. În lume nu s-au schimbat prea multe.
Niciunul dintre foștii cuceritori imperiali n-a renunțat la avantaje și nici nu
va renunța vreodată. După Primul Război
Mondial, se spune că au fost desființate imperiile. N-a fost chiar așa. S-au
desființat imperiile cele mai peticite, cel austriac și otoman. Imperiul rus a
fost înlocuit cu ceva și mai odios, Uniunea Sovietică, cu mai multe petice
naționale decât cel austriac. Din imperiile britanic și francez au mai rămas
ceva resturi, iar Germania a rămas cu ambiția. În ce ne privește, luptând
împortiva Germaniei, noi am devenit România Mare, iar vecina noastră Ungaria,
pentru prima dată independentă în istoria sa, a rămas nemulțumită pentru că îi
mergea mai bine când era mâna a doua, cu
austriecii. Americanii, evident, n-au intrat în socoteală pentru că erau învingători.
Pauza n-a durat nici două decenii și iată,
apare cel de al doilea război, cu ambiții germane mai mari ca înainte.
Sfârșitul a fost tot de partea americanilor, dar în Europa câștigătoare a
devenit cu concursul anglo-american,
Uniunea Sovietică în mâna căreia au fost predate cu excepția Greciei, toate
statele care apăruseră
după primul război, inclusiv jumătate din Germania și, bineînțeles, România care luptase de partea nemților,
toate acestea formând așa-zisul lagăr
socialist. În mod normal, vioara-ntâi în lume au rămas tot americanii pentru că
de ei a depins înfrângerea nemților în război.Totodată americanii împreună cu
englezii au acceptat, prin celebrul șervețel de masă de la Ialta, pretențiile
lui Stalin de a stăpâni aproape jumătate din Europa. Între țările predate
comuniștilor, România a avut soarta cea mai ingrată în calitatea ei de adversar
militar al Uniunii Sovietice. Marile puteri se înțeleg între ele potrivit
oportunităților, iar țările mici vor fi tot timpul piese de schimb.
Am rezumat această situație militară
pentru a înțelege mai bine ce a urmat. Primul lucru care a suscitat comerțul și
alte ambiții europene a fost planul Marshall, adică fondul american care a
permis unei jumătăți din Germania distrusă de bombardamentele aliate să-și
revină. Acesta a fost mai degrabă o răsplată pentru toți specialiștii germani
pe care-i confiscaseră americanii la sfârșitul războiului și care lucrau acum
pentru ei. Într-un timp foarte scurt, Germania de Vest și-a refăcut
construcțiile cu mâna de lucru turcă și iugoslavă. Pe turci i-a păstrat pentru
reîmprospătarea rasei ariene, iar pe iugoslavi i-a trimis acasă iar peste puțin
timp au desființat chiar statul iugoslav.
Primul pas în Europa s-a făcut destul de
repede, în 1950 odată cu crearea Comunității Cărbunelui și a Oțelului care
peste șapte ani s-a transformat în
Comunitatea Economică Europeană, devenită Uniunea Europeană în 1992 prin Tratatul de la Maastricht. Cu alte
cuvinte, o organizație comercială multinațională s-a transformat într-o
organizație politică cuprinzând aproape
întreaga Europă! Adică într-un amestec. Organizația-mamă avea drept scop
profitul, iar fiica drepturi, libertăți, democrație, bla-bla...
Atât au putut face americanii în Europa,
ori doar au sugerat. La ei acolo era altă poveste. Așa s-au născut. Din acest
amestec de așa - zisă democrație și
comerț s-a născut poporul american foarte mândru de el și, mai ales de regulile
jocului. La ce s-a ajuns? O spune în
2012 laureatul Premiului Nobel pentru economie Joseph Stiglitz în cartea sa
„Prețul inegalității”: 1% din americani stăpânesc 93 % din avere. Restul
americanilor, săracii și cei mijlocii abia dacă se laudă cu o locuință. Această
cumplită disproporție contemporană nu era întâlnită nici măcar în Roma antică
sclavagistă din anul 408, ca să luăm un exemplu celebru, când getul vizigot din
Dunavățul de Jos, Alaric, prădează capitala Imperiului Roman, răzbunându-se pe
ce le făcuse împăratul Traian dacilor cu 300 ani în urmă.
Astăzi inegalitatea constatată de Stiglitz este mult mai mare. Să ne gândim
doar la profiturile imense făcute în
perioada pandemiei de Big Pharma, “balaurul cu opt capete’’ al lumii, care a
transformat guvernele și șefii de state
din toată lumea în agenții de vânzare ai
unor așa-zise vaccinuri despre ale căror efecte, bune sau rele, nu prea se știu
multe, chiar producătorii recunoscând că așteaptă anul 2023 ca să se
dumirească.
Acesta să fie visul omenirii? Îmbogățirea
fără măsură a unora care se cred noii zei ai planetei în stare să strunească
lumea în orice direcție le vine în cap doar pentru a le procura tot mai multă
avere și putere? Este un fenomen de profundă denaturare. Ei sunt denaturați și
schimbă totul în acest sens. Comerțul care i-a îmbogățit a fost denaturat în
toate regulile și detaliile și s-a transformat dintr-un fenomen social firesc
în ceva odios.
În ochii multora, S.U.A. reprezintă
exemplul cel mai strălucit de democrație
aplicată din lume. Această concentrare a averii
în puține mâini nu mai este un
rezultat al unui angrenaj militar (care are o altă direcție ci al unui angrenaj
comercial în care piața este combinată cu politica. Aici este necesară o
precizare. Atât în zona militară, cât și în cea politică sunt vehiculate
valori: vitejie, eroism spirit de sacrificiu, patriotism, loialitate etc. care
sunt opuse non-valorilor, adică lașității, egoismului sau trădării. Acestea au
impact social. În piață unde este vorba de interese, atenție, totul are
valoare, indiferent că e bun sau rău!
Câștigul se obține din orice dacă e vândut/cumpărat la momentul potrivit.
Un artist, un inventator, un organizator se află în aceeași piață asociată cu
politica, cu un impostor, cu o lichea sau cu un bolnav mintal. Vulnerabilități
umane cum ar fi L.G.B.T. pot deveni redutabile arme, ca orice minoritate când
știi să aplici principiul parșiv al corectitudinii politice. La fel este și cu oamenii de culoare când sunt
stârniți la momentul oportun împotriva albilor, indiferent că sparg geamurile
și jefuiesc magazinele din Manhattan. Dintr-o distrugere, oricât de mare iese
un câștig și mai mare dacă aplici inteligent regulile de marketing. Încă nu se
știe ce și cât va ieși din această inimaginabil de murdară afacere planetară cu
pandemia. Dacă ar fi s-o comparăm cu ceva, ca amplitudine, gravitate și
pervertire, singurul fenomen este comunismul, așa cum este botezat astăzi marxismul
cultural. Este foarte ciudat că această boală cumplită sădită acum peste un
secol de catre Lenin și Troțki, continuată apoi de Stalin în Uniunea Sovietică
și Europa Orientală și Centrală, a reînviat peste ocean în universități unde
profesori atinși de curiozități sexuale consideră că marxismul face bine
intelectualilor sau diferitor comuniuni. Pentru piață, marxismul cultural are o
valoare extraordinară. De aceea a fost și exportat în Europa.
Piața a descoperit minoritățile cu tot
felul de interese care pot fi manipulate mult mai ușor și, în alegeri, de ce
nu?, pot forma o colosală majoritate. Să ne gândim doar ce potențial ar avea un professor universitar de
culoare, homosexual, să zicem, și marxist. El le oferă cu ușurință credite
studenților și le vorbește de trecutul lor oropsit, de posibilitatea unei vieți libere fără
constrângeri sexuale, familiale sau
sociale. I-a câștigat imediat, cum s-a dovedit recent prin distrugerile
din New York sau alte localități și cu ocazia ultimelor alegeri. Aceste
minorități nu sunt doar universitare. Pot fi și corporatiste sau orice poate fi separat sau împărțit în lumea
asta și care să aibă un interes supus manipulării. Similarități se constată și în Canada, Australia sau Noua Zeelandă.
Despre China nu putem vorbi decât când vom ieși din uimirea că o țară de peste un miliard de oameni a știut
să învețe ce trebuie, atât din propria experiență multimilenară, cât și din
provocările prezentului, și când vom înțelege învățăturile biblice.
Reîntorcându-ne acasă în bătrâna noastră Europă, modelată acum
vrând-nevrând de americani, adică
nemulțumiții care tot de aici au plecat acum câteva secole, să ne uităm
puțin în oglinda deformată și
indiferentă a pieței, încercând să ne dăm seama de ofertă. Piața formată din Uniunea
Europeană cu membrii săi actuali, 27 până acum (după Brexit), o organizație
politică, bazată chipurile pe drepturile și libertățile acestora, nu poate
scăpa și în mod cinstit nici nu vrea, de amprenta ei genetică comercială de
inspirație americană.
Ne vom da mai bine
seama de acest lucru referindu-ne la România, membru UE de facto din
2007, dar cu o pregătire semnificativă anterioară, care este un special studiu de caz. Anul 1989, căderea
zidului Berlinului, a fost, cu precădere în Europa, momentul unificării unui
sistem comercial. Decalajul economic între capitalism și cel de tip sovietic se
accentuase și era deja ștampilat. În Uniunea Sovietică a lui Gorbaciov acest
sigiliu se numea perestroica/glasnosti ( costurile lui și modalitățile de aplicare
le vor dezvălui probabil istoricii într-un viitor nu prea îndepărtat). În
majoritatea țărilor comuniste, ruperea formală de comunism, așa cum a fost greșit botezată, s-a produs fără prea mari
tulburări naționale sau sociale. Singura excepție a fost România în care, dictatorul Nicolae Ceaușescu, conducătorul
statului, împreună cu soția sa Elena au
fost omorâți chiar în ziua de Crăciun la Târgoviște, după un plan în care rolul sovieticilor n-a
fost deloc întâmplător, dacă ne gândim doar la întâlnirea de la Malta din
decembrie 1989 dintre Bush și Gorbaciov. Să ne reamintim că în 1946, un alt
dictator, Ion Antonescu, a avut aceeași soartă la Jilava. După aceasta, România
a fost cotropită de sovietici, tot cu voia americanilor. Îmi amintesc ceva din
anii cincizeci.
Niște țărani mai înstăriți din zona
Maglavit, liberali și țărăniști, au fost condamnați la câte 20 ani muncă
silnică pentru uneltire contra ordinii sociale. Judecătorul, un colonel de
justiție, a dat în acel proces 320 ani într-o singură zi. Ce nelegiuiri făcuseră oamenii aceia? Când se
întâlneau la un pahar de vin, discutau despre ce bine va fi când vor veni
anglo-americanii să-i scape de colectivul care le luase pământurile…Nu știau ce
se întâmplase în realitate. Aveau doar o
speranță. Dar asta e o altă poveste care
ar începe cu întrebarea: oare, de ce i-au urât românii pe cei doi dictatori
dacă aceștia, după moarte, au lăsat țara fără nici o datorie?!. Și cu multe
alte întrebări…
Acum
ne interesează ce s-a întâmplat la noi după 1989. La data schimbării, România avea o
agricultură colectivizată, mecanizată, cu fabrici de tractoare și de mașini de
însămânțare și recoltare, un sistem de irigații extins și complet funcțional, și fertilizabilă prin circa șapte fabrici de îngrășăminte
chimice, cu destul de multe institute de
cercetare în domeniul semințelor. Erau combinate agroalimentare complexe. Toate
minele funcționau. Industria siderurgică și de laminare avea centre de
excelență la Hunedoara și Galați, erau combinate care produceau oțeluri
speciale cu multiple destinații, industria metalurgică era extinsă în toată
țara, în București vestitele uzine 23
August, Republica, I.M.G.B., la Iași Combinatul de utilaj greu, ca să menționăm
doar câteva. Industria chimică și petrochimică erau masiv dezvoltate.
Unul din combinate, cel de la Pitești,
desființat astăzi, producea, de exemplu, dimetiltereftalat, materia
intermediară pentru toate categoriile de mase plastice. Ca producție, industria
navală era printre primele din Europa și producea prin șantierele sale navale
vase de toate categoriile, petroliere, mineraliere, vase de transport comun sau
piscicole. În acest domeniu, România avea câteva zeci de vase refrigeratoare
care procesau tehnic și comercial ceea ce se pescuia. Ca să completăm acest inventar extrem de sumar, menționăm industria
de medicamente care asigura 95% din necesarul de medicamente necesare tuturor
grupelor terapeutice (cu excepția cancerului), industria de fire și fibre
sintetice, industria bumbacului sau industria de celuloză și hârtie (aproape 40 fabrici), producția de
locomotive și trenuri, industria aeronautică sau de transport rutier de mare
capacitate. Toate acestea sunt scrise în anuarele statistice și arată că la
acea dată fatidică România era de băgat în seamă din mai multe puncte de
vedere. În plus, dictatorul Ceaușescu își mai propusese după achitarea
integrală a datoriei către F.M.I., o colosală greșeală, să întemeieze alături
de alte țări, un centru economico–financiar concurent, o obrăznicie fără
precedent care a atras rapid atenția cui trebuia. Taxarea n-a întârziat.
Prin urmare, România autonomă economic a
fost supusă unui program special confirmat de faptele
care s-au produs imediat după așa-zisa
revoluție, la care au participat toate partidele politice, indiferent de
culoare. În prima fază, faza pregătitoare, printre primele legi adoptate, a
fost aceea a fondului funciar. Oamenii au primit înapoi terenurile, dar s-au desființat
fabricile de tractoare sau utilaje agricole, au fost siliți să lucreze pământul
cu animalele ceea ce în mod evident le-a cam pierit cheful de agricultură.
Totodată a început distrugerea treptată
a industriilor menționate mai sus. Lozinca vremii aparținând prim-ministrului de atunci a fost:
industria română este o grămadă de fier vechi! Prima măsură luată rapid în anul
1990 a fost desființarea centralelor
industriale de profil care coordonau producția și desfacerea și totul a devenit
otova. Din industriile menționate în paragraful anterior n-a mai rămas nimic.
Fierul vechi rezultat a fost exportat în beneficiul multor firme turcești
înființate ad-hoc, care mai târziu au început să populeze piața românească
cu legumele și fructele lor pentru că
românii nu mai aveau. Restul proprietății naționale a fost transformată în
cupoane care i-au îmbogățit pe speculanții de toate felurile.
Devenind șomeri, românii și-au luat lumea
în cap și au devenit în majoritate servitori în țările europene dezvoltate.
Peste cinci milioane. Totul s-a petrecut în numele libertății și al speranței
naive că oamenii au scăpat de comunism. De acum, România, curățată practic de
economie, intră în partea a doua a programului, faza comercială propriu-zisă,
care ne apropie de Uniunea Europeană, care pe toate drumurile înseamnă libera
circulație a persoanelor, bunurilor și serviciilor. Particularitatea
românească a faptelor arată că Uniunea
Sovietică a antrenat un proces care, printr-o conjugare malignă, este
definitivat de Uniunea Europeană. Mai exact, în vremea sovieticilor, țara
noastră a fost jefuită timp de douăzeci de ani, secundă de secundă, de ceea ce
producea, oferind la schimb ideologia omului nou, iar acum U.E. ne bagă pe gât
neomarxismul de care credeam că am scăpat, împreună cu un anumit tip de
libertate și democrație, în schimbul renunțării la dreptul juridic al
proprietății și, bineînțeles, la suveranitate, ca pe vremuri. Vom fi spoliați
pe mâna noastră, definitiv și irevocabil și nu vom mai avea nici grija și nici
speranța țăranilor de la Maglavit.
Preludiul comercial s-a produs printr-un
mic ocol în Canada, unde niște comercianți extraordinari au reușit cu niște
acte, mai mult rele decât bune, o însușire a pământurilor rare ale României,
așa numita afacere Roșia Montană, prefigurându-ne un viitor pe care nu-l
găsești nici în Apocalipsă.
Să mai remarcăm ceva și ironic și ciudat.
Prin 2005, aproape în ajunul intrării în
U.E., fără să bănuim ce ni se va servi, cu complicitatea unui politician
flămând, s-a adoptat o lege care să repare, chipurile, nedreptățile făcute în
timpul regimului comunist, dându-se curs retrocedărilor masive de
proprietăți, în special
maghiarilor, aproape opt sute de mii hectare de păduri, clădiri și alte
terenuri care mai fuseseră plătite odată prin legea optanților a lui Nicolae
Titulescu , iar perioada nedreptăților a fost extinsă din comunism până la anul
1600. Tot atunci, în același scop reparatoriu a fost creat Fondul
Proprietatea compus din niște masive active românești, să menționăm doar
că, pe lângă altele, era și jumătate din
sarea din subsoluri. Din acest fond care curge încă, România nu mai are practic
nimic la ora actuală. Tot în scop reparatoriu
a fost creată și o autoritate națională care continuă să restituie. Iată cum s-a format un angrenaj
extrem de solid care dă ceva concret și măsurabil contra unor satisfacții
morale imaginare.
Tehnicile comerciale, indiferent de
domeniu, se bazează pe o ofertă la pachet formată din: democrație,
anticorupție, cooperare, libertate, management și transparență, adică din ceva
care face în mod sigur bine, dar nu poate fi niciodată măsurat. Toate
tranzacțiile se vor face în acest spirit, fie că e vorba de Combinatul
Siderurgic de la Galați, dat britanicilor printr-un interpus, fie de
pomana cu O.M.V.-ul austriecilor, ca să utilizăm doar două exemple industriale.
Prețurile modice pe care au fost vândute acestea au fost în mod sigur
compensate de pachetul de mai sus. Corupția n-a fost decât la noi, dincolo nu
era decât lobby sau altă idee creață.
Dar, U.E. înseamnă și servicii. Distribuția de gaz și apă este a
francezilor, electricitatea a italienilor
nemților sau cehilor, iar banii,
aproape toți ai austriecilor. Adică lucruri care produc bani pentru alții în
fiecare secundă. Ca să nu mai vorbim de defrișarea masivă a pădurilor
românești, tot a lor.
Dacă în Austria cineva taie un
copăcel, se alege în mod sigur cu o condamnare. Dacă tot vorbim
de austrieci, ei nici în vremurile
imperiale n-au avut atâtea avantaje economice în România cum au în epoca U.E.
Ceea ce apare interesant în ce privește
O.M.V.-ul este prezența în acționariatul
lor, atât a rușilor cât și a maghiarilor. În rest, tot ce mănâncă românii
provine din U.E. prin multinaționale, majoritatea germane și franceze. Tot
binele pentru investitorii străini care
nu uită niciodată că brânza e pe bani în timp ce noi, mânați de conducătorii
politici ajutați doar de interesele lor
și de o presă care nu diferă deloc de cea comunistă, credem că tot ce zboară se
mănâncă.
Agricultura și terenurile sunt încă de acum, peste jumătate, ale altor
neamuri. Ungurii, prietenii de o viață ai românilor, își fac deja planuri de
cum va arăta Ardealul alipit la patria mamă - o declară public președintele lor
la o recentă întrunire internațională fără să aibă nici o replică din partea
omologului său de aici -, iar rușii se gândesc de mai multă vreme la pacea pe
care o vor face cu americanii și cum să înlocuiască multinaționalele cu sovromurile, care nu-i așa?, sunt mai
aproape și chiar foarte cunoscute
românilor de rând, care asistă acum la ultimele acte de sinucidere națională.
Ce am putea adăuga la acest tablou sumar
ar fi doar stupoarea că istoria, în partea ei
de mizerie, este ciclică, pentru că bla-blaul cu libertatea, democrația
și anticorupția din pachetul acela nu sunt altceva decât mărgelele pe care toți
mizerabilii lumii le-au oferit băștinașilor de tot felul contra aurului și
diamantelor lor. Trăim, cu voia noastră oameni buni, în regatul lui Mărgelatu.
El mănâncă semințele, iar ceilalți se aleg cu cojile. Să avem poftă bună!
https://www.art-emis.ro/jurnalistica/o-lume-denaturata-ce-ni-se-intampla
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu