marți, 2 august 2022

Al. Stănciulescu-Bârda - MINILECTURA cu GAND de SEARA, DOAR O VORBA... 3/08/2022 - 8/08/2022

 



In memoriam: Acad. Ștefan Pascu(I)

 

 

Am avut privilegiul ca să cunosc acest Om, fapt pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu. Făcea parte dintre elitele culturii românești și tocmai de aceea am socotit întotdeauna că a fost un privilegiu pentru mine ca să-l cunosc, să fiu în apropierea lui în mai multe rânduri, să-l văd și să-l aud. Se născuse în 1914, era profesor universitar, directorul Institutului de Istorie și Arheologie din Cluj-Napoca, președintele secției de Științe Istorice a Academiei Române, autor a numeroase cărți și studii, o personalitate de prima mână.

 

La cei peste douăzeci de ani ai mei, îmi intrase în cap să realizez și eu ceva serios, solid, în domeniul culturii. Făcusem liceul, student fiind la Teologie, tocmai fiindcă doream să urmez și Facultatea de Istorie. Mi se ceruse însă recomandare de la partid, dar nu eram nici utecist, nici membru de partid, așa că un vis mi se năruise. Vream cu orice preț să fac istorie și să scriu istorie, chiar și fără facultate de specialitate. Și mi-am ales să scriu  o carte: Nicolae Iorga. Concepția istorică. Cine mă auzea că am un asemenea plan, fie mă sfătuia să mă apuc de altceva, fie zâmbea ironic, fie clătina din cap compătimitor.

 

Am muncit ca un nebun mai bine de trei ani și am realizat un cărțoi de vreo 500 de pagini. Am dus manuscrisul la Editura ,,Scrisul Românesc” din Craiova. Redactor la secția de literatură social-politică era Ion Rusu-Șirianu, un om cu o moralitate discutabilă. Mi-a spus că îmi trebuie referat de la un istoric de renume, ca să poată trece la Consiliul Culturii. Dintre studiile mai solide despre concepția lui Iorga mi se păruse că cel mai consistent este al Acad. Ștefan Pascu. Hotărârea era luată.

 

Nu mai știu dacă am dat telefon înainte la Cluj. Știu doar că prima întâlnire cu academicianul Ștefan Pascu a avut loc în ziua de 2 mai 1980, ora 9, în biroul său de la institut. M-a surprins modestia sa, reflectată în vorbă și în port. Credeam că este o somitate, la nasul căreia nu ajungi nici cu prăjina. Nu. Domnul Ștefan Pascu era un om în toată puterea, un tânăr de 66 de ani, vioi, binevoitor, glumeț, modest, cu o vorbă moale, caldă, sfătoasă. Biroul era ticsit cu cărți. O bibliotecă din lemn sculptat acoperea doi sau trei pereți. Numai cărți mari, groase. Pe birou erau teancuri mari de cărți, manuscrise și hârtii de toate felurile.

 

Am așteptat până au ieșit de la dânsul alții care mi-o luaseră înainte. Mi-a venit rândul și am intrat. A ridicat capul și m-a privit curios. I-am spus cine sunt și ce caut acolo. A clipit de câteva ori, a zâmbit  părintește și m-a întrebat: ,,- Dar de ce tocmai la mine ai venit?” ,,- Domnule Academician, i-am spus, toți care m-au auzit vorbind de această carte, m-au privit ironic și mi-au spus că pentru a citi opera lui Iorga îți trebuie câteva vieți!” ,,- Și dumneata ai citit-o mai repede?” ,,- Nu, n-am citit-o pe toată! Opera lui Iorga am ajuns la concluzia că poate fi împărțită în două: o parte în care teoretizează istoria, își exprimă crezul său privind conceptul de istorie, rolul și importanța istoriei, felul cum trebuie scrisă istoria, statutul istoricului în societate; partea a doua este constituită din lucrările în care el face istorie propriu-zisă, istorie practică, punând în aplicare cele ce a exprimat în lucrările teoretice. Din prima categorie nu fac parte multe titluri. Cea mai solidă lucrare de acest gen este Generalități privind studiile istorice. Mai mult timp mi-au luat lucrările care privesc concepția istorică a lui Iorga. Între acestea este și studiul Dvs., care mi s-a părut cel mai documentat și mai solid. Aș putea spune că am mers pe principiul: mai bine cineva foarte mare să-mi spună că lucrarea nu e bună, decât cineva mic să-mi spună că este excepțională!”     

 

A continuat să mă privească, apoi mi-a spus încurajator: ,,-Tinere, nu e nimeni mare! Poate avem mai multă experiență, poate am citit mai mult datorită vârstei și împrejurărilor, dar, în fond, toți suntem oameni! M-ai convins! Îți fac referatul la carte. Abia aștept s-o citesc!”

 

A răsfoit manuscrisul pe-ndelete. Citea pasaje, făcea sublinieri. În final mi-a spus: ,,- Indiferent de munca depusă, e păcat ca această carte să nu apară! Ea va suplini un mare gol în literatura de specialitate. Îmi pare rău că n-ai venit mai demult cu ea la mine. V-aș fi sugerat să-i faceți o ediție prescurtată într-o limbă străină. Ar fi fost binevenită cu prilejul Congresului Istoricilor de la toamnă!” A fost de acord să-mi facă referat, prefață ,,și tot ce va mai cere editura”. Cartea trebuia însă trimisă oficial de editură.

 

Am mai rămas cu Domnul Pascu în birou mai bine de-o oră. Se interesa de viața culturală din Oltenia, de simpozioanele de istorie de la Severin. Avea deja în bibliotecă, chiar în spatele lui primele două volume de comunicări. Veneau tot felul de oameni în audiență. Unii se vedea că sunt de condiție foarte modestă. Cei mai mulți îl rugau să le aducă anumite medicamente de la București, alții cu alte probleme locale. Îl asculta pe fiecare și promitea că va rezolva. Nimic arogant, nimic distant. Toată ființa lui iradia căldură sufletească, omenie și multă-multă bunăvoință(Va continua).

 

(In memoriam: Acad.  Ștefan Pascu(I-V), în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XX(2020), nr.  430, pp.  3-4; nr.  431, p.  4; nr.  432, pp.  3-4; nr.  433, pp.  4-5; nr.  434, pp.  3-4; în ,,Națiunea”, București, 8 oct.  2020, ediție on-line(https://ziarulnatiunea.  ro/category/firea-romanilor);

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

DORUL DUPA VIATA CEREASCA

Sfantul Nicolae Cabasila

 

 

Noi traim în aceasta lume vazuta cu gândul la cea nevazuta, schimbând nu atât locul, ci felul de traire si de vietuire. De fapt, nu noi suntem cei ce ne-am miscat sau ne-am ridicat mai aproape de Dumnezeu, ci Domnul Însusi este Cel Ce S-a scoborât si a venit la noi. Caci nu noi am cautat pe Domnul, ci El ne-a cautat pe noi, doar nu oaia a plecat în cautarea pastorului si nici drahma în cautarea stapânei sale, ci Domnul a coborât pe pamânt si a gasit în om chipul Sau, a cutreierat locurile unde ratacise oaia pierduta si, luând-o pe umeri, a scapat-o din ratacire. Bineînteles, nu ne-a mutat în alt loc, ci lasându-ne pe pamânt, ne-a facut înca de aici locuitori ai cerului si ne-a varsat în suflete dorul dupa viata cereasca, fara sa ne ridice la cer, ci doar aplecând cerurile si pogorându-Se, dupa cum zicea Proorocul: „Domnul a plecat cerurile si s-a coborât pe pamânt”.

 

Sfantul Nicolae Cabasila, Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii si despre viata in Hristos, traducere de Pr. Ene Braniste si Pr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucurestilor, Bucuresti, 1992, p. 137

 

 

 

SUBALTERNII

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Ati observat cu cât respect, supunere, corectitudine se poarta subalternii fata de superiorii lor, aceasta întâmplându-se în toate starile si conditiile, ca un mod al celor „mici” de a-si face datoria fata de „cei mari”. Dar ati vazut câta supunere se arata si ce protocol riguros se aplica la Curtea Tarului? Acestea pot deveni modele de comportament în raport cu Creatorul; purtarea corecta fata de Acesta, supunerea fata de poruncile Sale dau scop si fericire vietii.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 92




Constantin Gherghina

 

 

Într-o zi mă aflam la Herculane. Din întâmplare, am intrat în vorbă cu un bătrân. L-am întrebat de unde este. Mi-a răspuns:

 

– De la Gornoviţa.

 

N-am putut să nu remarc:

 

– Din satul lui Constantin Gherghina!

 

Precizez că discuţia avea loc cu câţiva ani înainte de moartea interpretului.

 

Moşul mi-a replicat prompt:

 

– Nu, dom’le, nu sunt eu din satul lui, el este din satul meu!

 

Nu mi-am putut stăpâni râsul şi asta l-a făcut să precizeze:

 

– Satul este al celui ce trăieşte în el, nu al celui de fuge din el!

 

– Nu te înţeleg, taicule, făcui eu pe nedumeritul, ca să-l urnesc din loc.

 

Îmi plăcea moşul. Până aici spusese câte toate, dovedind că este un om isteţ, că înţelepciunea specifică bătrâneţii îi este familiară.

 

– Taicule, i-am zis eu, Constantin Gherghina este un artist, o mândrie a ţării. El a făcut cunoscute cântecele noastre până în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii!

 

– Ascultă, dom’le, mi-a zis moşul, pentru mine toate astea nu fac doi bani. Atâta vreme cât şi-a părăsit satul, atâta vreme cât n-a fost în stare să facă şi el o căsuţă acolo, sau măcar s-o repare pe cea părintească, e un nimeni. Poate să aibă palate de cleştar pe unde şi-a înţărcat dracul ţâncii, dar dacă n-a făcut nimic în satul lui, tot nimeni rămâne!

 

– Vezi dumneata, moşule, într-o oarecare măsură ai dreptate, dar nu pe deplin. Dacă Gherghina ar fi rămas în sat, n-ar fi ceea ce este!

 

– Nu, dom’le, nu-mi spune dumneata poveşti! El acolo s-a născut şi acolo a crescut. Satul a fost pomul, el a fost fructul. S-a smuls din ram şi s-a dus în lume să-l mănânce alţii. N-a lăsat acolo, în satul lui, nimic. De aia, zic eu, pentru mine el este un nimic!

 

Discuţia cu moşul mi-a dat de gândit. Satele noastre au populaţia îmbătrânită. Tineretul a emigrat spre oraşe, spre un trai mai bun. S-a socotit multă vreme ca numai proştii mai rămân în sat. Desigur, departe de mine gândul de a-i acuza pe cei ce şi-au părăsit satele. N-au făcut-o de plăcere, ci determinaţi de perspectivele economice oferite de sate, de plaga ceapeurilor, dar, iată, că bătrânul în discuţie sintetiza, în câteva cuvinte, ceea ce gândesc cei rămaşi despre cei plecaţi.

 

Ar fi fost de aşteptat ca bătrânii să privească admirativ pe cei plecaţi în lume, să le aprecieze la justa valoare izbânzile în plan social, economic, politic chiar. În intimitatea lor, cei rămaşi au gândit altfel. Pentru ei, cei plecaţi au fost nişte dezrădăcinaţi, nişte „fugari”. Pentru ei demni de respect sunt cei ce au rezistat vremurilor acolo, pe linia frontului, satul fiind un adevărat front al tradiţiilor, al specificului românesc. Cei ce au părăsit frontul, iată că sunt consideraţi „un nimeni”.

 

Bătrânii au dus lupta cu buldozerul „epocii”. Mulţi au căzut în morminte cu sau fără cruci, dar n-au cedat. Au rămas statornici în satul strămoşesc, ca să-l apere de distrugere până în ultima clipă a vieţii lor. Mulţi dintre cei plecaţi s-au realizat ori nu, dar nu puţine sunt clipele în care ei înşişi se simţeau „dezrădăcinaţi” şi visau revenirea în sat, pe „frontul de luptă”.

 

Acum au început să revină mulţi. Cu mai multă sau mai puţină tragere de inimă, încep să înveţe obligaţiile tradiţionale ale sătenilor. Bătrânii îi privesc, îi învaţă, îi îndeamnă şi îşi zic în sinea lor: „măcar de nu le-ar fi de deochi!”

 

(Constantin Gherghina, în ,,Datina”, Tr.  Severin, an.  XIII(2002), 12 sept., p. 5; în vol.  Piscuri și prăpăstii, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2005, pp.  224 – 225; în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2006, vol.  II, pp.  133 – 135).

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

DARURILE FIRII INCONJURATOARE

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

 

Vezi ca pomul îsi daruieste roadele atât stapânului sau, care îl curata, taindu-i vlastarii, cât si strainilor; sau ca fântâna îi adapa nu doar pe cei care o îngrijesc, ci si pe cei ce-o pângaresc si scuipa în ea, iar soarele lumineaza atât pentru cei ce se minuneaza de el, cât si pentru cei care-l nesocotesc. Asa sunt si crestinii cei adevarati, care ca si „orice pom bun fac roade bune” (Matei 7, 17) sau „ca niste luminatori stralucesc în lume” (Filipeni 2, 15), facându-le bine tuturor, celor buni si celor rai, prietenilor si vrajmasilor lor, urmând întru toate pilda Cerescului lor Tata, Care „face sa rasara soarele Sau peste cei rai si peste cei buni” (Matei 5, 45). Aceasta te învata, crestine, sa urmezi si tu adevaratilor crestini si dimpreuna cu ei sa te asemeni Parintelui Ceresc, si nu fiilor veacului acestuia, care nu iubesc pe nimeni decât pe ei însisi si pentru sine.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 98.

 

 

LUMINA FACLIEI

Sfantul Teofan Zavoratul

 

 

Cel ce umbla cu faclie lumineaza celor ce-l însotesc: asa lumineaza si virtutea, care întotdeauna poarta cu sine slava.

 

Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 148.



Costel Busuioc

 

 

                 De la o vreme de la televizor de un mare talent, pe care l-a dat neamul românesc lumii: Costel Busuioc, pe care străinătatea îl numeşte de acum Pavaroti.

 

Un om simplu, născut şi crescut într-un sat bănăţean oarecare, cu 8 clase la bază, cu o familie dăruită de Dumnezeu cu patru copii. A făcut până la cei 38-40 de ani ai săi tot felul de meserii, începând cu cea de păzitor de oi( şi de capre?!), de lucrător de pământ, ceferist, zidar şi multe altele. Viaţa l-a dus până hăt departe, în Spania. Acolo lucra ca salahor la construcţii. Atât în ţară, cât şi în străinătate, singura bucurie adevărată a lui Costel Busuioc era de a cânta. Şi nu orice şi oricum. Împreună cu preotul din satul lui, ascultase zeci de ore muzică clasică, interpretată de mari personalităţi ale lumii şi… încercase să-i imite pe acei cântăreţi. Având o memorie muzicală ieşită din comun, bănăţeanul a învăţat cântec după cântec cu exactitate, formându-şi un repertoriu bogat, pe care-l repeta zi de zi, când lucra.

 

Tot satul îl ştia pe el şi talentul lui. Toţi se familiarizaseră cu muzica de operă, socotindu-l pe bietul Costel ca pe un om fără noroc pripăşit pe coclaurile lor. Nu  sesizase nimeni, dar absolut nimeni dintre românii investiţi cu funcţii pe unde îl dusese viaţa pe Costel Busuioc, că omul acela reprezintă o valoare. Îl ascultaseră ca pe orice altă ciudăţenie.

 

A trebuit să ajungă în Spania şi acolo să-l audă oamenii simpli din apropierea lui, de pe stradă.  Aceia au sesizat autorităţile şi televiziunile că acolo, la roabă şi la târnăcop trudeşte un geniu. L-au numit Pavaroti, cu numele celui mai mare tenor al lumii din vremea noastră, tocmai fiindcă glasul şi cântecul lui Costel îl imita pe Pavaroti ca o bandă de casetofon.

 

Spaniolii l-au ascultat pe Costel al nostru şi l-au pus la concurs, un concurs naţional, cu cele mai bune talente ale lor şi el a câştigat! Doamne, ce bucurie putea să fie mai mare pentru acel om! De acum, ciobanul, zidarul, salahorul, ce mai, românul Costel Busuioc, va cânta pe marile scene ale lumii, alături de oameni care au studiat muzica zeci de ani… Va fi al lor, dar nu va mai fi al nostru….!

 

La formarea unui om, unei personalităţi, contribuie trei factori. Cel dintâi este zestrea genetică cu care venim în lume. Fiecare avem câte ceva în trăistuţa sufletului nostru: unul darul muzicii, altul pe al picturii, altul  darul de a învăţa, altul de a judeca, altul de a vindeca etc. Al doilea element este mediul în care acel om  se dezvoltă, format din familie, şcoală, biserică, mahala, cartier, anturaje etc., iar al treilea este efortul propriu, pe care omul însuşi îl depune. Dacă unul dintre aceste trei elemente sunt neglijate, omul nu se poate realiza.

 

Costel Busuioc a avut darul muzicii, dar societatea nu i l-a cultivat; în schimb, efortul lui propriu a făcut ca să depăşească această lipsă şi azi să fie o vedetă a lumii muzicale. Dacă ar fi urmat nişte şcoli speciale de muzică, un conservator, Costel Busuioc ar fi fost de multă vreme cineva. Asta-i viaţa!

 

Dumnezeu să-l ajute să recupereze ceea ce societatea în care a trăit până acum nu i-a dat!

 

(Costel Busuioc, în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.  IV, 2011, pp.  92 – 93).

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

SIMTURILE

Sfantul Nectarie al Eghinei

 

 

Prin intermediul simturilor spiritul uman ajunge la o stare de contemplare înalta si îsi fortifica puterile sufletesti; prin intermediul simturilor omul cunoaste ca exista, devine constient de individualitatea sa si cugeta, fiinteaza; putem oare sa afirmam acelasi lucru si despre animale? Observarea rezultatelor noastre, furnizate de simturi, nu ne îngaduie sa afirmam despre animal ceea ce spunem despre om; pentru ca nici un aspect nu e susceptibil sa certifice existenta unei activitati intelectuale similare; asa ca, animalul nu atesta prin impresiile sale existenta unui suflet rational; vom demonstra acest adevar, analizând rezultatele trairilor furnizate de fiecare simt în parte.

 

Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 80

 

 

 

GRESEALA APROAPELUI

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

          Vezi sau auzi ca aproapele tau greseste sau ca a pacatuit. Întâmplarea aceasta sa nu-ti slujeasca drept temei pentru a-l judeca pe fratele tau, dupa cum au unii raul obicei, ci pentru a-ti cunoaste neputinta ta; nu pentru a-l lua în râs pe aproapele tau, ci pentru a-l compatimi si a te îndrepta pe tine însuti. De la el întoarce-ti ochii catre tine, cautând sa vezi de nu ai fost si tu în acel pacat sau în altul deopotriva cu acela si daca nu cumva te afli chiar acum în el? Dar chiar de nu, au n-ai putea tu oare sa pacatuiesti mai rau decât atât? Caci înlauntrul nostru, al tuturor, salasluiesc neputinta si ticalosia: patimile noastre ne sunt dusmani, trupul nostru ne înrobeste, iar satana, vrajmasul nostru, cauta neîncetat sa ne înghita. Noi toti cadem, caci toti suntem supusi caderilor si primejdiilor de orice fel; aproape este caderea noastra, daca nu ne tine harul lui Dumnezeu. Asadar, prilejul acestei întâmplari sa te întoarca spre cercetarea de sine si, vazând caderile fratelui tau, straduieste-te, cu ajutorul Domnului, sa le faci pe toate cu mai multa chibzuinta si luare-aminte.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 75




In memoriam: Grigore Vieru

 

 

     S-a stins o mare conştiinţa românească de dincolo de Prut! S-a stins un OM, s-a stins un mare poet român, care a contribuit enorm de mult la redeşteptarea naţională, la reîntregirea măcar în spirit a tuturor românilor. Fără el suntem mult mai săraci. În poezia lui era rezumată toată istoria Moldovei, cu toate suferinţele şi poticnirile ei. El era glasul miilor de moldoveni deportaţi în depărtări siberiene, morţi în morminte fără cruce, era potopul de lacrimi al celor rămaşi la vatră să înfrunte furtuna, ciuma şi holera. Grigore Vieru era simbolul unei generaţii de intelectuali, ce-şi făcuseră un sfânt ideal în viaţă de a reuni malurile Prutului nu numai printr-un pod de flori. L-am văzut ultima dată la Alba-Iulia, la congresul din decembrie. Toţi ai vorbit câte toate. El a spus o poezie, dar poezia aceea a ţinut locul unui discurs de câteva ore. Când el şi-a grăit poezia, majoritatea celor prezenţi plângeau. Toţi gândeam acelaşi lucru, toţi ne regăseam în versurile lui. Atunci am mulţumit lui Dumnezeu că la capete de veac trimite pe lume un asemenea geniu, un asemenea suflet mare, capabil să electrizeze masele. A murit în suferinţe groaznice, strivit de maşină, într-o noapte de mijloc de ianuarie, după ce participase la o manifestare dedicată lui Mihai Eminescu. Nu spun, dar zic, cum de sunt atâtea asemănări între moartea lui şi a lui Ion şi a Doinei Teodorovici, alţi mari români patrioţi de dincolo de Prut. Amândouă accidentele s-au petrecut noaptea; în amândouă şoferii au scăpat nevătămaţi, poate nici cu pantalonii şifonaţi. Eu nu spun, dar zic! Of!                 

 

     În rugăciunile Dumneavoastră, rugaţi-vă şi pentru sufletul lui! Dumnezeu să-l ierte!

 

(In memoriam : Grigore Vieru, în ,,Datina”, Tr.  Severin, XIX(2012), 5611(13 ian.), p.  8 ; an.  XXIV(2014), nr.  6239(20-21 sept., p.  4; în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.  IV, 2011, pp.  314 – 315)

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

STRAMTORARILE VIETII

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Când privesc creatia lui Dumnezeu, ce vad? Vad peste tot o extraordinara abundenta, o adevarata bogatie de viata în regnul animal, printre patrupede, reptile, insecte, pasari pesti. Atunci ne vom întreba: pentru ce viata omului, si mai ales a omului credincios si evlavios, este suparatoare si strâmtorata? Domnul a raspândit pretutindeni cu mâna larga viata, belsugul si fericirea, si toate creaturile – exceptând omul – Îi aduc slava prin abundenta lor, prin viata si bucuria lor deplina. De ce oare aceasta discordanta între mine si lumea animala? Nu sunt eu creatura aceluiasi Creator?

 

Raspunsul este simplu. Viata noastra este otravita fie de pacat, prin propria noastra greseala, fie de dusmanul netrupesc, care se lupta mai ales – si înainte de toate – cu acei care încearca sa traiasca o viata evlavioasa.

 

Viata omului, a adevaratului crestin, este în viitor, în veacul ce va sa fie; acolo, toata bucuria si toata binecuvântarea îi sunt pregatite. Aici pe pamânt el nu este decât un exilat, ispasind o pedeapsa; aici pe pamânt se întâmpla ca toata natura sa se revolte împotriva lui din cauza pacatelor sale, ca sa nu vorbim de vrajmasul care, din timpuri stravechi, „racneste ca un leu, cautând pe cine sa înghita” (1 Petru 5, 8). Prin urmare, nu sunt tulburat sa vad bucuria si abundenta dominând pretutindeni în lume, în timp ce singur eu sunt lipsit de fericire, si ma uit cu durere la fericirea si libertatea creaturilor lui Dumnezeu. Eu sunt calaul meu însumi din pricina pacatelor mele, care nu ma parasesc si nu înceteaza sa ma loveasca. Voi avea parte de bucurie deplina si eu, de asemenea, dar nu aici pe pamânt, ci numai în lumea cealalta.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1995, p. 66-67.

 

 

 

BELSUGUL CASEI

Sfantul Teofan Zavoratul

 

 

Casa celui ce s-a lenevit în vremea secerisului nu va avea parte de îmbelsugare, si cine este nepasator acum va ramâne lipsit de mângâierea dreptilor când va veni ceasul rasplatirii.

 

Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 126







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu