Ioan Miclău-Gepianu - UITE CUM SE-NTINDE RĂUL

 

UITE CUM SE-NTINDE RĂUL

 

 

~*~

 

Printre flor adie vântul,

Vânt pribeag, rătăcitor,

Transformând mătasa ierbii

Într-un val tremurător!

 

Sus pe cer un nor aiurea,

Mișcă umbra-i peste ape

Și de sec abia că poate,

Câte-un strop mărunt să scape.

 

Dinspre munte o răcoare

Se revarsă-ncet și rece,

Întristând mulțimi de gâze

Peste care mândră trece.

 

În acest decor sinistru,

Greierul vroi să sară

Peste--o loază și să-și facă,

Loc de iarnă, pân-la vară.

 

Potârnichea sub o tufă

Zgribulind și flămânzită,

Tocmai îl zări, și-ndată

Se gândi ca să-l înghită.

 

Numai că și hoața vulpe

Observă mișcarea asta,

Și-ntr-o clipă se pitise,

Iac-așa vine năpasta.

 

Un bondoc de vânător

Stând la pândă-n liniștire,

Cum văzu codița vulpei,

O și prinse în ochire.

 

Tragedia se pornise:

Greierul căzu sub pliscul

Paserii, ce-n schimb își trase

Peste capul ei tot riscul

 

Vulpei hulpave ce-ndată,

O-nșfăcă c-o largă gură;

Un moment și lunca prinde

Groaznică detunătură.

 

Dar... pierdutul vânător,

Lunecă, căzând în hăul

Unei văi prăpăstioase;

Uite cum se-ntinde răul.

 

ATLANTIS ȘI SAHARA

 

Când era Sahara o grădină

Și-n râuri răsfrângea a cerului lumină,

Când lacul și izvorul cu fețe cristaline

Șopteau un basm idilic în tainice suspine,

Atlantis spre adâncuri porni să se încline.

 

Sahara grațioasă privea cu ochi gingași,

Netulburată încă, de-al soartei vitregi pași

Ce apăsau spre moarte Atlantisul voios,

Cum large guri de ape, de sânge însetate

Sorbeau viața dulce a unui stat frumos.

 

”O, tu Sahară verde, când lacrimile mele

Seca-vor la izvor, stingând și-al nopții stele,

Acoperindu-mi fruntea cu-al apei greu suspin,

Din cerurile-nalte un foc dogorâtor

Va coborâ să-ți ardă gingașul chip vergin.

 

”O, tu, Atlantis, zău, de ce mă mai blestemi,

De ce-n al tău păcat vrei azi tu să mă chemi?

Doar tu ziceai că-n viață tu mă iubești mereu

Și cât e universul ce astăzi ne înghite,

Nu văd de ce-aș putea să fiu de vină eu!

 

Din neștiute adâncuri, prin gure de vulcani,

Țâșnea magma topită de milioane de-ani...

Ce înspre cer zvârlea sinistre limbi de foc,

Cutremure porni să crape continentul,

Trăgând spre fund de ape geograficul său loc.

 

Sahara pârjolită de foc și uscăciune,

Privea spre cerul galben cu multă amărăciune,

Căci ploile musone secară-ncet , încet,

Pân ce câmpia-i verde cu râuri cristaline,

De vânturi năpădite devine un deșert!

 

GREȘELILE NATURII

 

Din piscurile-nalte, spălate de ploi reci,

Se sfarmă și se scurge nisipul pietrei seci.

Și-nspre duioase văi sălbatic vânt îl bate,

Secând isvorul molcom cu undele curate.

 

Și apele-nspumate alungă peste maluri,

Cu vuiet și mânie prădalnicele valuri.

Ai zice că Natura-și pierdu eterna lege,

Lăsând în urmă foamea și boala, galben rege!

 

Străvechi civilizații în vremi se ruinară,

Deși credeau c-al vieții izvoare le aflară.

În Univers se sparg comete-ncandescente;

”E ordine ori haos de lumi interferente?”

 

O fi  natura asta suroră cu minciuna,

Ori adevăru-i umbră ce n-a fost de când lumea!

Ca vulpea lui Esop, și lumea se tot plânge,

Că strugurii-s tot acri, de nu-i poate ajunge?

 

O fi natura asta pornită pe greșeli,

De modru nu-i ca răul din cale să ți-l speli?

”Alexandrescu-s cheamă cârdul de lupi și lei,

Dulăii și cățeii, boii și vițeii, e vremea pentru ei!

 

A dramei rege nobil britonul William,

Când sparse forma veche privind pe-a lumii geam,

El alunga tot răul cu vârful de condei,

Chemând frăția-n nații, cu sincere idei!

 

Goethe căta-n lume perfectele simțiri,

Punând pe-al nostru creștet cununi de trandafiri.

Veni și un Luceafăr cu graiul românesc,

Numind deșetrăciunea din scopul omenesc!

 

Nici Dante nu se duse în iad să se inspire,

El își văzu ”Infernul” în trista viețuire;

”O, ducle înțelepciune, departe ești de noi,

Se-ntinse și minciuna ca râia de pe oi!”

 

Și astăzi înțelepții pe loc bat pașii lor,

Din vreme ce-omenirea aleargă cu mult dor

Spre veșnice prăpăstii, cu mintea cugetând,

Cu ochii larg deschiși noi mergem spre mormânt!

 

SIMBOL TRIDIMENSIONAL

 

Covorul câmpiei cu flori,

Frumoasele râuri ce scânteie-n soare

Și brazii din muntele-nalt până-n nori

Sunt simbolul Sfintei Fecioare.

Simbolul veșnicei vieți.

Păcatul ce duce spre moarte

E tocmai distrugerea codrului vrde,

Dând undelor limpezi otrăvuri să poarte,

Iar cerului nori negri cât ochiul nu vede

Lumina senină și-a soarelui raze.

Eterna grădină din Eden

A dat-o Divinul imaginii sale

Omului, și să credem,

Căci pustiirea grădinii florale,

E calea pe care ne pierdem!

 

~*~

Ioan Miclău-Gepianu