Valentina Teclici - Interviu cu Benoni (Ben) Todicã din Australia

 

Interviu cu cineastul, jurnalistul si scriitorul Benoni (Ben) Todicã din Australia

 

Valentina Teclici: În poezia „În douã lumi – Arta de a fi” pe care ti-am dedicat-o în cartea mea de versuri „De la imposibil la posibil – From Impossible to Possible”, Editura Oscar Print, Bucuresti, 2013, spuneam: „Trãind în douã lumi,/Timpul dintre cele douã emisfere/Devine fereastra prin care/Energia amintirilor/E lumina hrãnind clorofila./Spatiul dintre emisfere/Se uneste-n albastrã arcadã/Sub care oamenii de spirit/Sorb cupa destãinuirilor/Si eternitatea.// Trãind în douã lumi /Dorul te poate seca încet/Precum vântul ciutura lunii,/Speranta te poate rodi/La nesfârsit precum pomul creatiei.”

Îti multumesc, Ben, cã acum, în pragul celor 70 de ani, pe care îi vei împlini pe 23 noiembrie, ai acceptat cu generozitatea care te caracterizeazã sã împarti din „cupa destãinuirilor” cu mine si cu cei care vor citi acest interviu câte ceva despre viata ta plinã de experiente interesante, provocatoare si binecuvântate. Asadar, sã începem cu primul capitol, COPILÃRIA, care este o etapã fundamentalã a vietii noastre.

Ce amintiri ai despre primii ani ai copilãriei traiti pe plaiuri moldovene, în satul Iezer, si care este cea mai pretioasã, revenind adesea pe scena memoriei tale?

 

BenTodicã: Cãtãratul pe cosarul cu porumb unde am rãmas blocat de frica înãltimii. Uitându-mã în jos si nestiind cum sã cobor, am urcat pânã sub acoperis si m-am rostogolit înãuntru pe stiuletii de porumb, proaspãt culesi. Norocul meu a fost cã era plin, cã nu stiu ce m-as fi fãcut. Oricum am rãmas plângând acolo sus pânã a venit mama acasã si m-a salvat. Seara pãrintii fãceau focul afarã si puneau de mãmãligutã în ceaunel, pe pirostrie. Tin minte cã alergând m-am împiedecat si am cãzut pe unul din ele si mi-am fript funduletul si outele. Nu se uitã. Odatã mi-a spus mama cã era sã mã mãnânce porcii dacã nu venea mai devreme de la plug cã soru-sa, ocupatã cu iubitul ei, a uitat de mine iar eu, scãpându-mã în pantaloni, am trezit pofta porcilor care începuserã sã-mi dea târcoale. Mi-aduc aminte cum trecea fanfara pe stradã si anunta bâlciul din Puiesti. Ieseam la poartã si împreunã cu alti copii ne luam dupã ea. Asa m-am îndrãgostit de muzicã, iar mama, de câte ori cãuta clestele de scos cãrbunii din sobã, nu-l gãsea cã era la mine. Eu îmi imaginam cã era clarinet si umblam toatã ziua prin curte dupã gãini pretinzând cã suntem fanfara. Mi-aduc aminte cum mama mã cãra în brate si treceam peste mici pârâiase si bãltoace. Îi vedeam cizmele de cauciuc din picioare care se scufundau în glod precum pumnii ei în aluat când fãcea plãcinte cu brânzã. Tare bune! Apoi la o nuntã fusese o bãtaie din care unul a fost spintecat. Era într-o cãrutã pe fân ca sã fie dus la doctor. Avea tãieturi mari din care vãd si acum iesind aburi, iar el gemea. Era noapte, liniste si mirosea a tãmâie.

 

Valentina Teclici: În ce fel mutarea pãrintilor tãi în Banat ti-a influentat viata?

 

BenTodicã: De la copilul care umbla cu funduletul gol prin colbul Iezerului si care cãuta din priviri biserica atunci când bãtea clopotul ca sã vadã de unde vine si ce era tunetul ãla, la copilasul din Bocsa Montanã care a rupt mânerul de lemn de la usa sobei bãtrânei la care stãteam în/cu chirie, apoi Vasiova, Ocna de Fier, Amelia si Minele rusesti ale Ciudanovitei… au trecut vreo doi ani. A fost un salt imens. De la curtea din Iezer unde eram lãsat în grija unei surori mai tinere a mamei când pleca cu tata la munca câmpului (cã venise colectivizarea, le luase totul si trebuiau sã munceascã la stat, întorcându-se doar seara frânti de obosealã, când eu dormeam deja), m-am trezit dintr-odatã pe un santier plin de soldati, puscãriasi si civili care construiau blocuri, soseaua din cuburi de granit, bascule, macarale, camioane, autobuze, fanfare militare, difuzoare pe stâlpii strãzii care urlau slogane si cântece revolutionare. A fost ca o trecere de la o varã linistitã la un cer înfuriat plin de tunete, furtunã si ploi. Mã jucam în grãmezile de nisip fin pentru constructii, alergam dupã patrulele militare care schimbau zilnic santinelele la punctele strategice, depozite de munitie, puscãrie, cazãrmi, tunele, intrãri si iesiri din zonã. Toti copiii eram fascinati de soldati si de armamentul lor. Pentru mine, erau eroii de pe ecranul filmelor rusesti de propagandã. Filmele vãzute de noi erau aduse direct din Uniunea Sovieticã. Santierul era exploatat de rusi, iar conducerea si personalul vorbeau ruseste. Vecinii nostri intelectuali pe care, copil fiind îi vizitam, aveau reviste în limba rusã pe masã. Câtiva ani mai târziu, acesti oameni mi-au fost de mare ajutor cu serviciul si prietenia lor. Ciudanovita, cu cei zece mii de oameni veniti/adusi din toate colturile României, mi-a conturat si decis traiectoria si destinul vietii. Sunt onorat.

 

Valentina Teclici: De unde si când s-a aprins scânteia pasiunii pentru realizarea filmelor? Ce sentimente ai avut la finalizarea primului film?

 

BenTodicã: Am vãzut un film rusesc în care un grup de tineri de vârsta mea, 8-9 ani, se pregãteau sã facã un film cu un aparat de 16 mm, rosu. Atunci am realizat cã filmele pe care le urmãream de copil la cinema se fac asa, în acest mod si cã nu trebuie decât sã fac rost de un aparat de filmat. Am început sã fac cercetãri cum si de unde as putea obtine unul. Sigur cã m-as fi rugat de pãrinti sã mi-l cumpere. În România nu se gãsea asa ceva, asa cã am renuntat pânã la 12 ani când ajungând în vacantã, la Arad, am vãzut un proiector de 8 mm de vânzare si douã bobine mari pline cu film alb/negru. Inima mi-a tresãrit. Era un aparat foarte vechi. L-am cumpãrat imediat. Avea lângã el un film din al doilea rãzboi mondial al unor familii de nemti care muriserã de mult, iar urmasii le-au dus în consignatie. Se întâmpla prin 1964. Eram foarte entuziasmat proiectând filmul acasã. Aveam acum cinematograful meu. L-am arãtat prietenilor iar nenea Watzzi de la cinema mi-a spus cã prietenul sãu, un inginer neamt de la Uzinele UTA din Sânicolau Mic are aparat de filmat pe 8 mm pe care îl foloseste de câte ori merge în concediu la rudele din Germania si cã mai are un aparat de filmat Meopta Cehoslovac mai vechi si este dispus sã mi-l vândã, însã cerea pe el 1100 de lei. Erau bani multi, asa cã m-am dus acasã si m-am angajat pe durata vacantei de varã ca si culegãtor de probe de apã pentru laboratorul geofizic al minelor. Aveam datoria sã merg zilnic cu bicicleta cu niste sticlute de plastic sã colectez ape din toate râurile si izvoarele din împrejurimile minelor si localitãtii. Plecam de la sapte dimineata si terminam pe la vreo douã dupã amiazã si asa am adunat banii pentru primul meu aparat de filmat. În acea toamnã realizam primul meu film de 3 minute intitulat „Copilãrie”, un film cu cowboys, cãlãrind pe crengi si care luptau pentru o fatã frumoasã. Mai târziu, cu acest film am luat o mentiune la un festival al cineamatorilor din Anina. Filmul mi l-a developat nenea care-mi vânduse aparatul. Mai târziu am reusit sã-mi cumpãr un tanc de developat si am învãtat sã îmi developez filmele singur. Devenisem un fel de Zeu al santierului dupã proiectarea filmului în zona blocurilor pentru copiii artisti si familiile lor. Am impresionat toti vecinii. Apoi, de-a lungul anilor au urmat alte proiecte care au atras atentia celor de la exploatarea minierã si a sindicatului care au vãzut în mine un potential pentru promovarea în media, la Bucuresti, a inventiilor si a noii tehnologii din subteranul uranifer secret. Ei au investit în primul nostru Cineclub pe care l-am botezat APOLLO, pentru cã erau la modã rachetele cu acelasi nume. Si asa a rãmas pânã am plecat. Lucram de acum în paralel. Filme pentru ei si filme pentru mine.

 

Valentina Teclici: Talentul, pasiunea si timpul investit în crearea filmelor s-au reflectat în calitatea filmelor pe care le-ai creat în România: „Cheile din Nera” (1976), „Meditare” (1976), „Oxigen” (1976) „Lantul” (1976), „Primii pasi” (1979) si în obtinerea unor premii judetene si nationale pentru filmele „Perseverenta” (1978), care a câstigat marele premiu la Festivalul National de Producãtori de Filme în 1979 si „Visul” (1975), care a fost nominalizat si a câstigat al treilea premiu la Festivalul de stat al producãtorilor de film (1979) de la Timisoara. Desi ai început sã culegi lauri ai succesului în domeliul filmului, domeniu atât de important pentru tine, în 1979 ai decis sã pleci din România. Ce te-a determinat sã faci acel pas atât de condamnat de regimul comunist, care stigmatiza atât pe cel care a ales calea emigrãrii si a pribegiei, cât si pe familia rãmasã în urmã?

 

BenTodicã: Aici e un roman întreg care m-a adus la aceastã decizie, însã o pun pe seama destinului care a fost blând cu mine, cã puteam usor sã fiu împuscat pe frontierã sau si mai rãu, sã fiu prins si umilit restul vietii prin puscãrii, eu fiind si sub jurãmântul de grãnicer fãcând armata pe frontiera cu Iugoslavia - pasibil de condamnare pentru trãdare pentru urmãtorii 10 ani de la lãsarea la vatrã. Faptul cã am cunoscut foarte bine regula jocului m-a ajutat sã reusesc. Eu nu am stiut cã voi fugi pânã în ziua plecãrii, dar e interesant cã subconstientul meu stia. De câteva sãptãmâni mã tot visam pe niste strãzi cu firme scrise în limba slavonã. Am concluzionat pe urmã când am ajuns acolo cã era Belgradul. Tata iesise la pensie, eu divortasem de sotie si tãiasem toate legãturile ombilicale cu familia. Locuiam într-o camerã la pãrinti dar mai mult în laboratorul cineclubului Apollo al exploatãrii miniere Oravita. Unul din prietenii tineretii bãtuse un militian pentru o fatã si urma sã fie arestat. A venit la mine si mi-a spus cã nu are o altã alternativã decât sã fugã din tarã si dacã pot sã-i dau vreun sfat. I-am spus cã nu cunosc frontierele din zona Oravitei, însã pot sã-i dau o directie. „Vezi vârful acela din zare care se contureazã pe cerul întunecat al noptii? Orice ai face nu te abate de la el cã acolo esti în Serbia”, l-am sfãtuit. Eu încercasem de multe ori sã aplic pentru un permis pentru micul trafic si mi s-a spus cã e imposibil sã-l obtin pentru cã lucrez în locuri de importantã strategicã nationalã, adicã laboratoarele minelor de uraniu si am fãcut filme documentare despre activitatea nuclearã din zonã si de la Uzinele R de lângã Feldioara, despre introducerea de noi tehnologii, inventii si inovatii în subteran. Mi-a spus cã nu am sanse: „cã tu esti si tânãr si singur si nu te mai întorci.” Si avea poate dreptate. Nu stiu, cã nu am încercat. Prietenul a esuat, s-a întors seara la mine si m-a rugat sã-l ajut. Atunci a fost momentul când am hotãrât sã plec. A doua zi am fost la postã, l-am trecut pe tata pe carnetul de CEC unde aveam toatã averea, am scos ce era mai personal de la cineclub, cum ar fi filme de familie si fotografii si le-am ascuns sub saltea, acasã. Mi-aduc aminte cã era parcã o zi de sâmbãtã, mama pregãtea sarmale, chiftele si snitele, mâncarea mea preferatã din care nu am mai apucat sã gust. Era toamnã, o zi de octombrie, orele 16.00. Împreunã cu prietenul si alti trei amici am pornit-o prin arãturã cu o sticlã de coniac si sucuri de lãmâie sã pretindem cã mergem la o nuntã si ne-am rãtãcit si chiar am fost opriti de un IMS grãniceresc si am scãpat. Am traversat vãi si ape si în jurul orei 7 dimineata eram în Iugoslavia. Am fãcut-o mai mult din curiozitate si spirit de aventurã. Eu o duceam foarte bine în România anului 1979 - asta din punctul de vedere al omului sãrac material însã foarte bogat spiritual.

 

Valentina Teclici: Experientele tale profesionale au fost diverse, de la sudor, instalator de conducte de linii electrice si de apã, mecanic pentru masini de extractie, zilier… la cineast, producãtor TV, jurnalist, inginer de sunet, scriitor, ca sã enumãr doar o parte dintre ele. Dintre toate aceste meserii, de care esti legat sufleteste cel mai puternic? Ce semnificatie a avut si are acestã legãturã pentru viata ta si pentru vietile altora.

 

BenTodicã: Acum, la pensie, realizez cã în orice meserie, ca si-n orice faci, cel mai important element e creativitatea. Dacã suntem creati dupã chipul si asemãnarea Sa, atunci aici e esenta vietii. Fiecare formã de viatã fie umanã, animalã, naturalã, materialã existã creând, condusã de forta creatoare. Întregul univers CREEAZÃ, e într-o permanentã schimbare. Orice meserie e binevenitã dacã o faci cu pasiune si creativitate. Am concluzionat cã nu e atât de important numãrul de beneficiari ai creatiei tale. Starea e a ta si numai a ta. Personalã. Azi este o crimã faptul cã prin globalizare/monopol ti se ia dreptul individual de a trãi experienta creativitãtii. Scoala e folositã de interese si dacã nu-i educi pe oameni sã înteleagã lumea si rolul lor în ea, ne trezim cu o fermã de vietãti. Rãsplata succesului personal nu se manifestã prin numãrul de beneficiari/ admiratori. Asta e altceva, e beneficiul orgoliului din tine nu trãirea stãrii în actul creativ. Dacã mã nãsteam în Occident nu as fi avut sansa, ca om sãrac, sã trãiesc experienta de a face film. În Occident, forta care te trage înainte e supravietuirea. Faptul cã a trebuit sã execut tot felul de meserii câte 8, 12 si câteodatã 16 ore pe zi ca sã rãzbat m-a ajutat sã înteleg valoarea creativitãtii ca element existential. Acum simt cã secãtuiesc dacã nu creez si dacã mã opresc, mor sigur. Este important sã trãiesti (ca verb). TRÃIREA. Omul dacã învatã sã trãiascã e fericit.

 

Valentina Teclici: Ai transformat pasiunea pentru realizarea filmelor dintr-un hobby într-o actvitate constantã, evidentã si apreciatã si acum. Pentru a atinge nivelul profesionist cu care realizezi filmele si clipurile, la creativitatea cu care ai fost înzestrat de Dumnezeu, ai adãugat încã din tinerete cursuri de specialitate fãcute în România, apoi în Australia. Ai putea sã enumeri câteva pe care le consideri cele mai importante?

 

BenTodicã: Sãrãcia, Imaginatia si Curiozitatea. De când am deschis ochii am învãtat sã citesc lumea prin cuvintele mamei. Am crescut fãrã jucãrii dar mi le-am fãcut singur din pietre cu forme care mã invitau zicând: „Uite ce mãsinutã sau ce locomotivã fac dacã îmi agãti dupã mine câteva conserve goale de scrumbii din lada de gunoi.” Tata aducea lãnteti si butuci pentru foc iarna de la minele de uraniu, lãnteti care te tentau sã-i transformi în sãbii si palose sã devii Fãt-Frumos sau voievod. Locul cel mai atrãgãtor pentru mine a fost cinematograful unde eram prezent în primul rând din fatã la fiecare film, fascinat de Eisenstein, Fellini, Chaplin, Ford, Capra, Godard, Visconti, Kubrick, Hitchkock, Bergman, Bunuel, Truffaut, Kurosawa, etc. Am descoperit limbajul filmului si conditia umanã, mi-am descoperit emotiile si am cunoscut pe marii cineasti ai lumii si am învãtat sã visez în imagini. Am construit din lemn un trepied si aparat de filmat si fãceam filme documentare filmând prin pãduri cu aparatul meu din lemn desenat cu tot felul de butoane si lentile. Cursurile de cineamatori organizate de UGSR avându-l profesor pe maestru Ion Popescu Gopo mi-au dat sansa sã intru în lumea cineamatorilor din tarã, sã particip la festivaluri, sã câstig premii. În Melbourne am urmat mai multe cursuri de regie de film, scenariu, cinematografie, actorie cu profesori eminenti din America, Rusia si Australia. Am urmat Institutul de Ingineri de sunet si apoi un Curs de 5 ani în literaturã, în coproductie cu Universitatea Monash la colegiul din Berwick cu acelasi scop de a-mi perfectiona engleza si tehnica scrierii. Am obtinut vreo 20 de diplome si certificate doar ca sã mã asigur cã nu sunt secrete în modalitatea de a dialoga în artã, ca în final sã realizez cã trebuia sã uit totul si sã caut adevãrul în mine.

 

Valentina Teclici: Din unele mãrturisiri am aflat cã esti deosebit de talentat la desen. Te rog spune-ne ceva si despre cum ai valorificat darul tãu de a cânta?

 

BenTodicã: Probabil cã desenul/pictura va rãmâne ultimul meu instrument de comunicare cu viata. Asta e concluzia confirmatã de toti marii oameni din lumea artei si a politicii care la bãtrânete au practicat-o. Cred cã as fi fost excelent în orice domeniu dacã as fi avut un îndrumãtor personal. Pãrintii mei au fost amândoi fortati de împrejurãri sã devinã firi tãcute si fãrã exteriorizare emotionalã si ca atare blocati cumva în a-mi a da sfaturi. Mama, rãmasã orfanã de unul din pãrinti a participat la cresterea celor sapte frati, iar tata, orfan de amândoi pãrinti, de la nastere, a fost crescut si chiar înfiat de o sorã mai mare. Pe atunci erau vremuri grele, rãzboi si foamete. Dar as fi putut fi un bun preot din punct de vedere al talentului vocal. Sã cânt în stranã. Cum am valorificat darul? De câte ori mã nãvãlea dorul de acasã sau când cãlãtoream în jurul Australiei cântam în masinã toate melodiile populare românesti auzite de mine de-a lungul celor 26 de ani trãiti în santierul minier Ciudanovita în care toate regiunile tãrii aveau reprezentanti cu pick-upuri sã le cânte prin fereastra balcoanelor duminica sau în difuzoarele de radioficare de pe stâlpii strãzii. În Australia, ca sã perfectionez si sã îmbogãtesc limba englezã, am hotãrât sã mã înscriu la un institut tehnic sã devin inginer de sunet. Conditia sã fiu acceptat la un astfel de institut esential era sã cunosc si muzicã. Sã cânt la vreun instrument sau voce. Eu având experientã cu trupele tinerilor chitaristi din Ciudanovita unde mã ocupasem de sonorizare si mai cântam si câte o melodie, m-am înscris sã iau lectii de pian si concomitent de canto cu o profesoarã austriacã, Mevis Krugar, care pregãtea si cântãreti de operã, eu clasându-mã ca tenor. Pentru practica în fata audientei, dãdeam spectacole prin bisericile locale la toate sãrbãtorile si duminicile, prin casele de bãtrâni si persoane cu dizabilitãti. Aceastã experientã a închis cercul si cãlãtoria cunoasterii natiunii australiene din care fãceam parte acum. Cãlãtorie lungã, începutã cu lagãrul de emigranti, continuatã cu scoli de integrare si învãtare a limbii, institutii tehnice si universitare, locuri de muncã pentru emigranti prin fabrici si uzine, prin radio si televiziune, film, casele de bãtrâni si apoi literaturã. Dupã toate astea încã mã întreb: Oare ce caut eu aici? Oamenii sunt extraordinari, tara e primitoare si confortantã însã nu ne tragem din aceleasi izvoare, deci nu simtim la fel. Tot respectul si recunostinta mea, însã adânc în suflet am rãmas român.

Si când cânt prin casã este doar sã-mi confirm cã iubesc.

 

Valentina Teclici: Dacã ar fi în puterea ta sã retusezi mãcar o secventã din filmul vietii tale, care ar fi?

 

BenTodicã: Nu pot sã retusez nici una în special la vârsta mea când stiu cã destinul îmi este croit special. Nici nu as dori sã am viata altcuiva. Eu am avut în viatã toate experientele din care sã pot conchide cine sunt, cu lipsuri si calitãti. Viata fiecãruia e ca un tren care circulã pe o cale feratã. Un tren sãrit de pe sine o ia prin arãturã si se împotmoleste, se dezintegreazã, rugineste si moare ca o epavã. Prefer sã nu schimb nimic. Ca sã-ti rãspund totusi la frumoasa întrebare cheie: AS DESCHIDE OCHII PE ÎNTREAGA DURATÃ A VIETII. Cã sunt lungimi/segmente pe care le parcurgi anesteziat. Si ca sã fiu si mai radical: as dori ca cele douã blocuri, Vest si Est sã evolueze încã vreo sutã de ani asa cum erau în 1979, când am fugit din tarã, As fi curios sã vãd unde s-ar fi ajuns. Cã dupã 30 de ani sunt GRÃMADÃ amândouã pãrtile.

 

Valentina Teclici: Ce sfat ai pentru românii din tarã care contempleazã calea pribegiei?

 

BenTodicã: Urmati-vã instinctul. Viata vã apartine iar scopul ei e ca sã vã surprindã, sã vã instaureze. Viata e UNICÃ. E o aventurã a cunoasterii. Tu esti SÃGEATA iar cei dragi sunt fortele dupã care îti ghidezi LANSAREA - ECHILIBRUL ÎMPLINIRII. Fii curajos si curios. Nu ezita sã rãspunzi CHEMÃRII. Chemarea e dorinta/motorul destinului. Pleacã si nu vei regreta. ÎNSÃ, dacã instinctul îti spune sã rãmâi, atunci destinul tãu e sã te împletesti cu sufletele de-acasã. Sã pleci într-o cãlãtorie interioarã. Crestinii au o vorbã: Dacã nu ai curajul sã te urci pe cruce lângã Hristos, nu vei reusi. Rãmâi acasã lângã cei dragi si veti reusi în grup. Destin de grup. Ca FAMILIE. Multi vor avea nevoie de tine. Dar sã stii cã pribegia te va aduce cel mai aproape de Dumnezeu. E riscantã. Poate fi si scurtã. Era sã mor de mai multe ori. Nu trebuie uitat cã nu este loc mai frumos si fericit ca acel al copilãriei. Vestul se ascunde dupã propaganda libertãtii iar Estul dupã propaganda sclaviei. Adevãrata libertate a fost în sânul sãrãciei noastre comuniste. Atunci l-am cunoscut pe Dumnezeu.

 

Valentina Teclici: Pentru contributiile deosebite în comunitatea româno/australianã ai fost nominalizat „Australian of the Year 2007”, ceea ce este o mare onoare. Te rog sã mentionezi câteva dintre contributiile tale care au atras acestã recunoastere la nivel national.

 

BenTodicã: Nu stiu cine m-a recomandat sau câti, sau câte organizatii. Puteau sã mã nominalizeze de oriunde, datoritã activitãtii mele în media: radio televiziune, literaturã sau jurnalism, ori activitãtii comunitare si de caritate prin biserici sau casele de bãtrâni si handicapati din Victoria. Nu poti sti ce suflete atingi cu darul tãu si acestea te pot recomanda. E ca si povestea cu pestisorul aruncat înapoi în mare. A fost un cadou neasteptat. Dar stiu cã dupã nominalizare, guvernul australian mi-a cerut sã numesc pe cineva pentru urmãtorii ani prin descrierea meritelor lor. Si cu bucurie pot sustine cã unul dintre ei a fost nominalizat în anii urmãtori. ELEMENTUL PRINCIPAL, CHEIE al meu este: SÃ DÃRUIESTI.

 

Valentina Teclici: Regretatul George Anca a scris: „Si eu te-am perceput, de la prima veste despre existenta ta, drept un unicat, nu atât Ben Românul – Zorba Grecul, nici omul anului în Australia, dar un mister nemaidiasporean, de revenire la toate rãdãcinile lumii prin rãdãcinile românesti”.

Ce-a însemnat pentru tine relatia culturalã si de prietenie cu George Anca? Dar întâlnirile cu alti oameni de culturã?

 

Ben Todicã: George Anca a fost primul om care a citit interiorul mecanismului care mã conduce, ca suflet si spirit de român. Mai discret a fãcut-o si Artur Silvestri sau poeta Mariana Gurza, scriitoarea Vasilica Grigoras, jurnalista Veronica Balaj si multi altii. Asa l-am cunoscut pe fostul presedinte Emil Constantinescu cât si pe cosmonautul Dumitru Prunaru, pe Dan Puric, Tamara Buciuceanu, Stela Popescu, Alexandru Arsinel, Vasile Andru, Nae Georgescu si toate fetele Bisericesti din România, IPS Pãrintele Galeriu si din Diaspora nu mai vorbesc si multi altii… Cã în 35 de ani, în media comunitãtii române din Australia si internationalã au fost multi. Multi oameni de artã, scriitori, politicieni si conducãtori din institutii comunitare care au trecut prin aripa mea de influentã nu m-au semnalat, nu m-au vãzut si apreciat din/prin lucrãrile mele ca George Anca. Prin Anca am gãsit o vânã comunã de comunicare cu neamul si cultura mea de acasã. Un Om care era interesat în ESENTA NEAMULUI. Întâlnirea cu cei mai multi oameni de culturã a fost mai mult mecanicã/ conformistã. Eu, în PRIBEGIE, confruntând CREATIA cã asta a fost si este la urma urmei, am rãmas întotdeauna copilul mândru iesit pe scenã, sã spunã prima poezie la serbare. Aceastã sclipire intensã cred cã a vãzut-o Anca în mine. Copiii se nasc din SFINTENIE care pe mãsurã ce creste, se Împãmânteneste. La unii se mocirleste, la altii rãmâne. Majoritatea uitã cine sunt si de unde vin. Douã întâlniri IZBITOARE doar pentru mine au fost EMIL CIORAN si PETRE TUTEA. Pe primul l-am întâlnit în cantina lagãrului de refugiati din Latina. Cãuta pe cineva. Eu habar nu aveam cine era si abia dupã doisprezece ani când am dat de cãrtile lui într-o librãrie din Melbourne si le-am citit (prima fiind UTOPIA), am fost socat de mãretia textului si am lãcrimat vãzându-i în imaginatie, în amintirea momentului pãrul vâlvoi si balonzaidul verde posomorât al sãrãntocului conturat din usa cantinei. Iar pe Tutea l-am descoperit mai târziu pe You Tube când niste tineri curiosi, amatori îi luau un interviu acestui bãtrânel în haine sãrãcãcioase dar care plesnea de întelepciune. Scotea pe gurã perle pe care le savuram cu nesat gândindu-mã cum se face când existau oameni ca acesta, tara era condusã de caricaturi de jale. CUM NE BATEM JOC DE NOI ÎNSINE CA TARÃ, mi-am zis. Cum se face cã amândoi au fost lipsiti de ucenici. Le-as fi lustruit pantofii la amândoi.

 

Valentina Teclici: Esti o persoanã binecuvântatã de Domnul cu multe haruri, dintre care nu lipseste nici cel literar. Am citit în ultimii 5-6 ani eseuri, articole, recenzii, interviuri, aprecieri si referinte critice semnate de tine si publicate în diferite reviste on-line în România, SUA, Canada, pe blogul tãu etc. Spune-ne ceva despre debutul tãu literar, despre mesajele si ecoul articolelor tale.

 

Ben Todicã: Datoritã sinceritãtii copilãresti si a constiintei mele PE CRUCE, multora le e fricã sã se expunã prin publicarea lor. Îi înteleg si nu le reprosez. Multora le place stilul meu si o recunosc în particular. Multi nu acceptã nesupunerea mea canoanelor stãpânirii, ca libertate de expresie în apãrarea libertãtii cuvântului si a constiintei umane si… se desprind de mine. Doar ca sã-si apare scãunelul pentru moment deoarece societatea se prãbuseste etic, moral si crestineste nici nu mai vorbesc. Dar dacã nu stãm drepti si nu impunem reprezentantilor Justitiei sã-si facã rolul de apãrãtori ai civilizatiei, ne adâncim în evul mediu si coborâm în zona animalicã a fiintei. Ne vom mânca între noi de vii. Asta-i ce simt si scriu ca martor a peste saptezeci de ani de trãire a istoriei omului pe pãmânt. Debutul meu literar a fost încã de pe „bãncile scolii”, în Australia, când am participat cu câteva povestiri scurte la un concurs organizat de Penguin Publishing Company si am câstigat locul întâi, cãrti în valoare de 500 de dolari. Apoi, în încercarea mea de a sprijini si încuraja comunitatea românã din Australia si de a-l sprijini pe scriitorul si redactorul revistei „Iosif Vulcan” din NSW de la Biblioteca „Mihai Eminescu” din Cringila, am scris niste povestioare într-o revistã care a ajuns la Artur Silvestri în România. Acesta m-a contactat si m-a încurajat sã scriu ceva pentru revistele lui din România. Zis si fãcut si dupã o colectie de câteva duzine de eseuri, mi-a propus sã-mi publice prima carte intitulatã ÎNTRE DOUÃ LUMI - fapt împlinit mai târziu de poeta Mariana Gurza, Silvestri decedând subit într-un spital din Viena.

 

Valentina Teclici: În anul 2009, cartea ta de debut „Între douã lumi”, a fost publicatã la Editura Atticea, Timisoara si reprezintã o mãrturie a iubirii tale profunde pentru România, neamul si graiul românesc. Cartea s-a bucurat de mai multe lansãri si de aprecieri pozitive si mãgulitoare. De exemplu, prof. dr. Petre Iosub a spus: „Ben este o altã pasãre care s-a desprins de cuib sã strãbatã nemãrginirea, o solie care sã dea de veste despre starea existentialã a neamului românesc care si-a realizat identitatea printre si în furtunile istorice. Frumoasa lui lucrare este o lacrimã asternutã duios pe covorul de amintiri al copilãriei, dar si un strigãt rãscolitor pentru salvarea acestui neam de la iremediabila prãbusire.” Ce valoare crezi cã aduce cartea ta de debut în literatura Diasporei?

 

Ben Todicã: Povestirile mele sunt reflectii reale din experienta mea de refugiat. Adevãrurile erau extraordinare atunci când tara era închisã, însã azi, în democratie, nu stiu dacã mai existã audientã/cititori pentru a investiga si întelege cu sete aceste trãiri, acest curaj nebun. Este exact ce spuneam mai înainte despre investigarea destinului. Cartea rãmâne un document pentru întelegerea perioadei comuniste si a efectelor sale asupra celor fugiti, un subiect psihologic lângã cel al evreilor exilati. De când cu Internetul, lumea a pierdut rãbdarea si gustul cititului analitic. Au trecut peste treizeci de ani de la eliberare. Noua generatie nu mai poate compara si întelege experienta noastrã. Nu mai are rãbdare. E antrenatã sã se hrãneascã din Net. Nu mai are o librãrie interioarã. O memorie din care sã trãiascã. Acum îsi pun pe chip tot felul de modificãri digitale încât nu se mai recunosc în oglindã. Se rup de naturã, se desprind de divin. Verdele de pe sticlã e cel dorit. Ei îsi creazã si aleg realitatea în care vor sã existe si atunci cum crezi cã vor dori sã trãiascã/treacã citind prin experienta mea. În simplitate încerc sã trezesc, sã atrag atentia omului de rând spre câmpul din fata lui.

 

Valentina Teclici: În Prefata la volumul „Între douã lumi”, Ioan Miclãu a prezis: „Îmi place sã cred cã odatã intrat, botezat în breasla adevãratilor scriitori, prietenul meu Ben prin aceastã carte ne dezvãluie dorinta, gândurile si planurile sale din care vor rãsãri noi cãrti, noi idei luminãtoare a unui om dãruit cu multe calitãti artistice.” Ce alte cãrti au rãsãrit din spiritul tãu creator?

 

BenTodicã: Pe nesimtite au mai apãrut: „În douã lumi”, „Ambasador Onorific al Românismului”, „Cãutând dupã mere”, „Mere pãdurete, vol. I si II”, „Cu bratele aripi” etc. Toatã viata am traversat un râu pãsind cu grijã pe bolovani, tãrusi, rãdãcini, trunchiuri de copaci rãtãciti, de fricã sã nu alunec în apa tulbure si mâloasã, sã nu cad în abis. Trecem printr-o perioadã foarte grea a cãrtii. Este distrusã lumea cititorilor ca educatie în consum livresc, plus invazia tehnologiei digitale, a internetului si a telefonului mobil. Viteza de livrare si de consum a informatiei va duce chiar la schimbarea scrierii asa cum o stim si se va trece la o formã de livrare prin simboluri si secvente vizuale si chiar unde de radio directionate pe creier. Cãrtile vor fi folosite ca sursã de foc sau material de constructii. Scoala va dispãrea. Unele predictii sunt foarte sumbre. Omul va fi instalat si programat în laborator pentru o bunã functionare a sistemului. Iar mai târziu se urmãreste desprinderea creierului uman de trup, spunea într-un interviu Yuval Harari pe You Tube. Evolutia tehnologicã e atât de mare încât omului obisnuit îi vine foarte greu sã tinã pasul cu ea. La un moment dat va trebui sã hotãrâm ce vrem sã fim ca specie. Cai de curse sau oameni? Dacã dispare Cuvântul, dispare si Dumnezeu. Si cu DUMNEZEU, OMUL! Cãrtile rãsar din nevoia de a se exprima, de a comunica precum colectiile mele de pânã acum, însã cinstit sã fiu nu am scris încã nici o carte precum un Tolstoi sau Dostoievski, un Hemingway, Kafka sau Eliot, Cehov, un Gabriel Garcia Marquez sau Mihail Sadoveanu ca sã mã simt împlinit.

 

Valentina Teclici: Acum când ai experiente de viatã din ambele lumi si ai fost privilegiat sã urmãresti evolutia fiecãreia, dacã ar fi sã alegi sã-ti trãiesti viata de la început, în care lume ai dori sã se întâmple realitatea vietii tale?

 

Ben Todicã: Cred cã as dori sã mã întorc în Grãdina Raiului. Raiul a fost leagãnul copilãriei mele în mijlocul naturii ca sã cresc împreunã cu animalele si florile câmpului. Sã sper, sã vibrez cu zumzetul albinelor, izvoarelor, suieratul vântului. tunetul ploii, înghetul iernii si focul cu lemne stând lângã mama seara în lectura povestilor ei de acasã. E foarte important sã însemni ceva, sã fii recunoscut, certificat de cei pentru care trãiesti. Pe care doresti sã-i faci mândri. Mai precis, comunitatea, FAMILIA, NEAMUL. Acum, cã stiu sfârsitul vremurilor, as alege aceeasi perioadã dulce pe care am trãit-o. Nu cred cã este o perioadã mai sigurã si mai frumoasã pentru o copilãrie decât aceea a anilor 1950-1990 în România. În rest…, îmi iese din vizor.

 

Valentina Teclici: Ce planuri ai pentru viitor?

 

 

Ben Todicã: Planuri? Cineva spunea cã dacã vrei sã-l faci pe Dumnezeu sã zâmbeascã vorbeste-i despre planurile tale… Am douã cãrti în pregãtire pentru publicare intitulate: „Tara Morganã” si „Tara nu e pierdutã”. Sunt titluri provizorii. Eu cred în destin. Nu voi fi dezamãgit de ceea ce urmeazã, oricare ar fi viitorul, crunt sau linistit pentru cã stiu cã Dumnezeu e în control. Astept ca Europa sã se trezeascã. Societatea ne-a introdus în TARCUL prezent. SCHIMONOSIT. Nu mai vrem sã stim de istorie si nici de viitor. Dar vã amintesc: Nu suntem chiar de capul nostru. Vom plãti pentru lipsa de respect si ignorantã dacã nu învãtãm din ele. Cea mai înãltãtoare parte a vietii e ÎNVÃTÃTURA. Au mai fost conflicte pe pãmânt, Sodoma si Gomora, potop si viscol si vor mai fi. Dar Dumnezeu nu doarme. Vom supravietui!

 

Valentina Teclici: Multumesc pentru sinceritatea si generozitatea rãspunsurilor. La multi ani binecuvântati cu sãnãtate, iubire si împliniri alãturi de cei dragi!

 

 

A consemnat Valentina Teclici, Noua Zeelandã

COMENTARII:

Minunat interviu,

Multumim Doamna Valentina Teclici !

Ben Todica este un nume cunosuct si apreciat,  este  prietenul nostru si al multor romani de pretutindeni, Il citim, il ascultam,  ne bucuram ca ne gazduieste in paginile pe care le pastoreste de atatia ani de zile.

Am aflat atatea lucruri deosebite, din convorbirea  sincera si generoasa care ati avut o impreuna.

Placere sa invitam cititorii nostri sa urmareasca aceste marturisiri interesante ;.

http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=24230

Sanatate si numai bine va dorim,

Cu aceeasi consideratie si prietenie,

Puiu Popescu

Toronto, 8 noiembrie 2022

 

Dragă Ben,

Am primit de la Valentina interviul vostru publicat în OBSERVATORUL.

Foarte, foarte bine și frumos alcătuit/structurat.

Sincere și calde FELICITĂRI amândurora!

Sunt foarte MÂNDRĂ de voi.

Sănătate și toate cele bune!

Cu drag,

Vasilica Grigoras

 

Dragă Ben,

Felicitări, îți spun din suflet, pentru sufletul mare de român căci înainte de a fi moldovean, oltean, ardelean sau bănățean suntem români cu toții, orinde am trăi!

Te îmbrățișez,

Dorina Magarin

 

Minunat! Emotionant in acelasi timp! Felicitari pentru intreaga activitate! Felicitari pentru romanul din sufletul dumneavoastra, pentru trairile romanesti ! Doi romani  de aur...

Super!

Nicoleta Marinescu

 

Felicitari cu sanatate!

https://www.facebook.com/groups/128289937321849/permalink/2370557876428366/

Toate cele bune din Iasul marilor iubiri!

Lucretia Berzintu

 

Mulțumesc actorului Ben Todicä pentru încântătoarele videoclipuri!

Cu prețuire,

Elena Armenescu

 

DOMNUL S[ V[ BINECUV\NTEZE, FRATE BENI.

 Am cicit emoționat interviul cu dna Veronica Teclici. M-a emoționat. M-am regăsit în gîndurile, dramele și încercările prin care ați trecut. Doamne, prin câte trebuie să trecem în viața asta, și prin câte trecem.

 La mulți ani toți minunați, dăruiți de Domnul. Acum trebuie să ne gândim la poporul român și la România, îngenuncheată,  căzută la pământ, pe care trebuie să o salvăm. Vă îmbrățișez cu toată dragostea, LA MULȚI ANI TOȚI DĂRUIȚI DE DOMNUL Ș Cu prietenie Ștefan D.

 

Ești bun, Uneori unii n-au țiglă pe casă, că nu-și respectă semenii, politicienii, mâncați-aș, zice un țigan/rom, cum le zic diplomaaticii scandoși, de la Măruță, Cătălin Măruță. Vorbești frumos, nu o faci cu incofort, ca orice femeie care-i drăguță, plăcută și frumoșică, care se complace, cu complinente și, ce faci, în trening vulcanic, dialectic, negație a negației, că--s idei, însă tu nu ești o victimă, văd și din revista Observatorul, că tu ești un legendar, prin ceea ce iubești mioritic, prin ce publici a voinici, pici cu lipici atingându-ți potențialul legendar în totuși iubirea prezentului activ, pro-perspectiv, vă rog să-mi spuneți, cât e ceasul și ideal pe urmă să atenționezi, în mijlocul de transport, că geanta ii deschisă și te bucuri pentru binele făcut, ești bun, Dumnezeule, ești un as ca un preferat a publicului care te salveză! PAVEL R-F

 

"Raiul a fost leagãnul copilãriei mele în mijlocul naturii ca sã cresc împreunã cu animalele si florile câmpului. Sã sper, sã vibrez cu zumzetul albinelor, izvoarelor, suieratul vântului. tunetul ploii, înghetul iernii si focul cu lemne stând lângã mama seara în lectura povestilor ei de acasã. E foarte important sã însemni ceva, sã fii recunoscut, certificat de cei pentru care trãiesti. Pe care doresti sã-i faci mândri. Mai precis, comunitatea, FAMILIA, NEAMUL. Acum, cã stiu sfârsitul vremurilor, as alege aceeasi perioadã dulce pe care am trãit-o. Nu cred cã este o perioadã mai sigurã si mai frumoasã pentru o copilãrie decât aceea a anilor 1950-1990 în România. În rest…, îmi iese din vizor."

Ben, dragule, nu ma indoiesc ca cei din epoca aceasta si epocile anterioare ar fi in mare masura de acord cu tine. Dar, te intreb, cei de dupa epoca noastra mai sunt ei capabili sa rezoneze la impulsurile ce ne animau noua existenta, mai au idealuri catre sa-i directioneze spre asa ceva?   MARIAN ILIE

 

Fiule...mult și mare. Unde te trezești...(!?)

Felicitări, de pe acum, puștiule.

După cum vezi...intră!/DVM

 

la multi ani tinere flacau

!

vreau sa public dar un pic mai scurt

imi dai voie?

AG

 

MULTUMESC!

Desigur ca se poate atata timp cat mentionezi sau recomazi unde se poate citi intregul: http://bentodica.blogspot.com/2022/11/valentina-teclici-interviu-cu-benoni.html

BT

 

La mulți ani!!! Cu sănătate și bucurii!

Cu prețuire,

Gabriela Serban 0723179503

 

Frate BENULE, FELICITĂRI pentru acest INTERVIU EXCEPȚIONAL luat frăției tale de Dna. Valentina Teclici.

Ai dovedit BENULE, în răspunsurile tale exact  ce tu erai și ești în realitate: Un Om de  ARTELOR FRUMOASE. Sunt mândtu de tine  Frate BENULE.

De ziua Nașterii tale, 23  Noembrie, adunând acea  Cunună de 70 de Flori ale vieții tale, un ”rozariu” la care eu  îți doresc de pe acum, LA MULȚI ANI CU FERICIRE ȘI ÎMPINIREA TUTUROR FRUMOASELOR TALE VISE DE VIITOR.

    Cu drag și frăție - Ioan Miclău-Gepianu

     CRINGILA, N.S.W.

 

Maxima sanatate, nenumarati ani fericiti cu tot ce va doriti!

Cdr,

Jianu Liviu-Florian

 

Redirecționez cu plăcere și respect interviul susținut de

Ben Todică, Liderul de la  Antipod-Australia al prietenilor săi, români în afirmarea lor  literară,  Material apărut în Revista ,,Observatorul”-Toronto,

             Cu stimă,

 Melania Rusu Caragioiu

 

Distinsei Doamne a Limbii Noastre cea Română,

Doamnei MELANIA RUSU CARAGIOIU

Vă Mulțumesc pentru acest interviu luat de Dna. Valentina Teclici, Maestrului BEN TODICA, Prietenul nostru comun. Eu personal simt o profundă bucurie, și fericire a întâlni în calea vieții mele acest OM între Oameni -BEN TODICĂ

SĂ-I URĂM CU TOȚII ” LA MULȚI ANI FERICIȚI ȘI ÎNFLORIȚI  ÎN ROZA CELOR 70 DE ANI.!

Cu mult drag și prețuire - ”LA MULȚI  ANI”  și Doamnei noastre dragi MELANIA RUSU CARAGIOIU

Ioan Miclau-Gepianu

 

Draga Domnule Puiu Popescu,

Va atasez un interviu  pe care l-am luat lui Ben Todica, prietenul meu si-al multor romani de pretutindeni, cu prilejul aniversarii a 70 de ani, pe care-i va implini luna asta, pe 23. Sa ne traiasca si sa fie in continuare sanatos si plin de creativitate si spirit romanesc.

M-as bucura sa gasiti loc interviului in paginile revistei dumneavoastra.

Cu mii de multumiri si cele mai frumoase urari de bine,

Valentina Teclici

 

Toata recunostinta si gratitudinea mea distinse domn si frate in Duh, iubite Dumitru Puiu Popescu pentru publicarea interviului, interviu/cadou cu ocazia implinirii a 70 de ani de existenta, alaturi de fratii mei romani prezenti azi in istorie de catre doamna Valentina Teclici.

Ma bucur alaturi de romanii comunitatii romane din australia sa citim paginile ziarului dumneavoastra!

Cu fratie,

Ben Todica

Dialogul în desen fără radieră!

Felicitări amândurora!

--

Doina C. Spilca