O
etică „dincolo de bine și de rău”
Lector
univ. dr. Alexandru Mărchidan
16
Iulie 2023
„Trăiți ca oameni liberi, dar nu ca și cum
ați avea libertatea drept acoperământ al răutății, ci ca robi ai lui Dumnezeu”
(I Petru: 2, 16)
Dacă teoriile etice create de filosofi au
o fundamentare rațională, cele susținute de teologi au o întemeiere dogmatică.
Dogma stabilește limitele în care anumite idei sunt considerate a fi
justificate. Contrar opiniei comune, dogmele nu se găsesc doar în gândirea
religioasă, ci și în ideologiile politice, în filosofie, în științele sociale
și chiar în științele naturii, după cum reiese din cartea „Structura
revoluțiilor științifice”[1], a lui Thomas Kuhn, renumitul specialist american
în istoria științei. O dogmă trasează o cale dincolo de care se intră în
tărâmul „ereziei”, al ideilor străine de ideile inițiale. Ereziile sunt așadar
idei raportate la anumite dogme considerate a fi modul adevărat, autentic de
înțelegere în domeniul respectiv. Dogmele sunt transmise de la o generație la
alta, se discută pe seama rolului și a valorii lor, a capacității de a cuprinde
diverse aspecte ale vieții (apelându-se la exemple), se fac analize comparative
cu alte idei/dogme străine, pentru a înțelege unde se situează fiecare.
De obicei, când se vorbește despre dogmă
se are în vedere sensul „tare”, al dogmei religioase, adică idee sau ansamblu
de idei transmise (direct sau indirect) de către divinitate, aspect care
presupune că nu trebuie pusă la îndoială și că nu poate fi cuprinsă decât
parțial cu mijloacele raționale. Așadar, dogmei îi este specifică o acceptare
care presupune credința, un factor ce depășește modul rațional de raportare, în
sensul raționalității instrumentale[2]. Din cauza faptului că dogma religioasă
nu trebuie pusă la îndoială și că nu poate fi „disecată” cu instrumente
raționale, ea are un sens peiorativ pentru cei care cred că științele
experimentale pot oferi răspuns la orice întrebare. Această atitudine ar trebui
să fie însă mai nuanțată; trebuie să avem discernământ privind domeniile în
care dogmele nu își au locul. În primul rând este clar că locul lor este justificat
în religii, ceea ce nu înseamnă că anulează uzul rațiunii. În al doilea rând,
este necesar să înțelegem că dogmele pot deveni foarte periculoase dacă sunt
cultivate în spațiul socio-politic, iar în acest sens este suficient să ne
amintim că totalitarismele secolului al XX-lea au fost întemeiate pe dogme de
ordin rasial, politic, economic. De asemenea, trebuie puse sub semnul
întrebării dogmele din științe, fie că vorbim despre științe sociale sau ale
naturii.
După această introducere necesară, revenim
la tema eticii creștine, despre care spuneam că are o întemeiere dogmatică;
etica creștină este de tip teologic, având la bază porunca divină. La rădăcina
moralei se află învățăturile despre Dumnezeu și faptele Sale, iar morala
creștină se ocupă cu învățăturile revelate după care creștinii trebuie să se
conducă în viață. Sursele moralei creștine sunt Sfânta Scriptură și Sfânta
Tradiție; principiile și regulile morale sunt porunci ale lui Dumnezeu, pe care
creștinul trebuie să le urmeze în vederea desăvârșirii sale morale.
Morala creștină, afirmă un teolog și
filosof contemporan, nu trebuie gândită în termeni convenționali, „între bine
și rău”, ci „între viață și moarte”, adică între salvare (mântuire) și refuzul
iubirii lui Dumnezeu, care este moarte a sufletului: „Morala omului e înainte
de orice un eveniment existențial: realizarea dinamică a plinătății existenței
și vieții, sau eșecul și alterarea adevărului ființei sale. Altfel spus, morala
se referă la evenimentul salvării omului: al putinței ca omul să fie salvat,
adică mântuit, «teafăr și nevătămat»; să-și realizeze integral posibilitatea
existenței și vieții dincolo de spațiu, de timp și de realitățile
convenționale; să învingă moartea”[3].
Așadar, perspectiva creștină ca mod ideal
de viață și de trăire se situează dincolo de bine și de rău[4], în sensul că
este mai presus de evaluarea între cei doi poli care pot diferi în semnificație
de la o societate la alta, de la un timp la altul: „Etica Bisericii nu are nici
o legătură cu această ambiguitate fundamentală a binelui și răului care nu duce
decât la forme convenționale. Ea exclude relativitatea valorilor. Ea nu se
referă la nici o convenție cutumiară sau conștientă care să ne permită s-o
situăm pe o scară de valori obiective și de niveluri juridice. Etica Bisericii
îl «judecă» pe om reliefând chipul lui Dumnezeu în persoana umană și
identificând în acesta viața adevărată, pe care o distinge net de
supraviețuirea efemeră și de iluzia existenței autonome. Biserica are în vedere
libertatea moralei. Ea tinde s-o elibereze pe aceasta de stadiile formale și de
determinismele utilitare”[5].
Principiile moralei creștine sunt
întemeiate direct pe autoritatea divină (sunt revelate), așadar sunt fără
erori; o afirmație ce nu poate fi acceptată de corectitudinea politică a
societății secularizate, pentru care orice „subiect”, odată ajuns sub lupa
analizei deconstructiviste, poate fi redus la un „punct de vedere”.
Cel mai înalt principiu al moralității nu
ține de convenții sociale schimbătoare, ci este voința lui Dumnezeu. Legea
morală universală și imuabilă este sădită în om, care are rațiune, voință
liberă, sensibilitate, iar legea morală de bază, care este o formă generală a
oricăror legi concrete este „să faci binele și să eviți răul”; în Noul
Testament această lege devine: „Și precum voiți să vă facă vouă oamenii,
faceți-le și voi asemenea” (Luca: 6, 31), pregătindu-i pe oameni să primească
legea iubirii pentru vrăjmași, care este o dreptate dumnezeiască, nu una umană,
cum este legea talionului: bine pentru bine și rău pentru rău.
Se
poate vedea ierarhia legilor morale în creștinism:
- legea pozitivă (concretă) dumnezeiască,
care se împarte în Legea Vechiului Testament (cele zece porunci) și legea
Noului Testament: „Fericirile” rostite în „Predica de pe munte”, sfaturile
evanghelice, parabolele și exemplele;
- legea pozitivă omenească: derivă din cea
dumnezeiască și este dată fie de Biserică (legea bisericească), fie de stat
(legea civilă).
În viața comunităților și a societăților,
legea omenească poate deraia spre interese subiective, iar reperul pentru
îndreptarea ei rămâne legea dumnezeiască. S-a spus deseori despre legile
Vechiului Testament că sunt imperfecte (cu referire la legea talionului, nu la
cele zece porunci[6]) și că din acest motiv a adus Hristos legea iubirii, a
Noului Testament. Această idee trebuie înțeleasă nuanțat: desigur că, în raport
cu legea iubirii, legea talionului („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”) e
imperfectă, dar în acea perioadă istorică ea a fost cea mai potrivită, în sensul
că a reprezentat o treaptă necesară (mai ușor de acceptat și de pus în
practică) pentru a ajunge la legea înaltă a iubirii aproapelui, chiar dacă el
se comportă ca un vrăjmaș: „Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată
puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Și dacă faceți
bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii
același lucru fac. Și dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați
înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor,
ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine
și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va
fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori
și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv. Nu judecați, și
nu veți fi judecați; nu osândiți, și nu veți fi osândiți; iertați, și veți fi
iertați. [...] căci cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura”
(Luca: 6, 32-38).
În timp ce oamenii înțeleg „binele” și
„răul” într-un mod deseori limitat la provocările specifice epocii lor, morala
dincolo de bine și de rău vede dincolo de epoci, ceea ce face posibil ca omul
de azi să se poată raporta la primul om creat în lumina scopului pentru care au
fost creați de Dumnezeu: acela de a rămâne în iubirea Sa. Aceasta ar putea fi
considerată tema teologică ce unește Vechiul și Noul Testament, precum și
viețile tuturor asceților care au încercat să o pună în practică. Firul roșu al
moralității creștine este cum nu se poate mai bine exprimat în cuvintele
„rămâneți întru iubirea Mea” (Ioan: 15, 9), cuvinte[7] reluate și în epistolele
acestui apostol supranumit „Teologul”. Ieșirea din iubirea lui Dumnezeu
înseamnă moartea: „Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui
Dumnezeu, viața veșnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani: 6,23).
Din punctul de vedere al metodei de
evaluare a unui fapt moral, etica creștină este o formă de principiism, la care
se adaugă mijloacele complementare ale reflecției de tip cazuistic: la baza
evaluării morale se află mai multe principii și exemple paradigmatice la care
aderă comunitatea creștinilor; orice comportament și orice regulă nouă trebuie
să fie compatibile cu aceste standarde inițiale. Poruncile și învățăturile din
Evanghelii reprezintă elementele fundamentale ale moralității comune creștine,
acceptate prin tradiție. În termenii principiismului creat de Beauchamp și
Childress[8], aceste elemente de bază formează mulțimea de norme împărtășite de
toate persoanele serioase moral, norme ce leagă între ele toate persoanele în
toate locurile și au funcția de ghizi ai moralei personale și sociale.
Principiile de bază ale moralei creștine sunt ulterior specificate sub forma
unei mulțimi de reguli sau legi pozitive, de obligații, drepturi și virtuți
care acoperă tot spațiul vieții sociale.
Principiismul creștin deține avantajul de
a avea un cadru instituțional format din sancțiuni interne (conștiința vinovată
în cazul încălcării legilor morale) și externe (interdicția de a primi Taina
Euharistiei pentru o anumită perioadă; „canonul” primit de la duhovnic etc.),
avantajul „verificării” pe parcursul a douăzeci de secole a efectelor
respectării normelor morale, avantajul experienței dobândite în lupta cu
diversele forme ale răului, ceea ce înseamnă o îmbogățire a cunoașterii morale
printr-o cunoaștere a omului.
Deși există în cazul unor eticieni
tendința de a simplifica învățătura creștină, despre care consideră că e
suficient să cunoști poruncile de bază pentru a le aplica apoi în situații
reale, lucrurile nu stau așa. Având permanent în vedere complexitatea vieții
reale ce provine de altfel din complexitatea omului, morala creștină se
dovedește a fi capabilă să dea răspunsuri nuanțate, rezultate în urma unui
discernământ creat în paralel cu formarea virtuților creștine. Întâlnim aceste
aspecte ale bogăției eticii creștine în lucrările ce cuprind învățături
patristice (cele 12 volume ale Filocaliei - culegere din scrierile Sfinților
Părinți) sau în cele numite „Paterice” (întâmplări din viața asceților,
monahilor, credincioșilor, unde se caută răspunsuri la diferite probleme
morale), dintre care cel mai cunoscut și mai vechi este Patericul egiptean.
Aceste aspecte fac astfel încât morala
creștină să fie una vie, actuală, îmbinând în mod echilibrat avantajele
kantianismului (deontologismului), ale utilitarismului și ale eticii virtuții.
Cadrul esențial de evaluare oferit de
morala creștină este format din cele 19 principii și reguli ale Vechiului
Testament („cele 10 porunci”) și ale celui Nou (cele nouă „fericiri”). Pe
aceste principii de bază ale moralei creștine se întemeiază legile omenești,
adică cele date de Biserică și de stat. Legi emise de Biserică: reguli adoptate
de sinoadele ecumenice, cele nouă reguli bisericești pentru desăvârșirea morală
și spirituală (ascultarea Liturghiei în zilele de sărbătoare, respectarea
zilelor de post, mărturisirea păcatelor, împărtășirea credincioșilor cu
Sfintele Taine, respectarea fețelor bisericești etc.).
Legea civilă cuprinde normele de drept
promulgate de instituțiile statului, iar la baza lor trebuie să se afle, de
asemenea, valorile și principiile morale.
Pe lângă aceste reguli, există și o
categorie de reguli speciale sau particulare (în special „datorii”), ce
constituie morala creștină empirică și vizează cele mai importante sfere ale
vieții umane: trupul, sufletul, familia, semenii, proprietatea, autoritățile de
stat, datoriile față de mediu, comportamentul în vreme de război etc.
La acestea se mai adaugă numeroase idei
privind virtuțile creștine și modul de dobândire a lor; apoi pildele având rolul
unor exemple paradigmatice; sunt povestiri cu tâlc din care se desprind
învățături de mare importanță pentru viața creștină, ajutându-i să compare
diverse situații concrete de viață cu acele pilde sau parabole evanghelice,
pentru a le evalua. Astfel ei pot înțelege mai ușor dacă intențiile și faptele
săvârșite se situează în interiorul sau în afara modelului creștin de viață.
Exemple: pilda fiului risipitor, a bogatului nemilostiv, pilda aruncării
pietrei, pilda semănătorului, a bunului samaritean, a samarinencei, pilda
sutașului, a vieții lui Iov etc.
Desigur, pentru a face evaluări bine
întemeiate din perspectiva moralei creștine, eticianul respectiv trebuie să fie
familiarizat cu acest vast ansamblu de principii, reguli, virtuți și exemple
paradigmatice, să fie un bun cunoscător al Sfintei Scripturi, al literaturii
patristice și al regulilor morale stabilite de sinoadele ecumenice. La acestea
este necesară o inteligență ascuțită, care este capabilă să înțeleagă faptul că
regulile moralei creștine nu trebuie să fie izolate de miezul mesajului
creștin; cu alte cuvinte, el trebuie să aibă în vedere nu doar „litera”, ci și
„spiritul” regulilor morale.
Marele avantaj al eticii creștine în
raport cu teoriile etice consacrate în literatura filosofică este, așa cum se
poate observa, bogația deosebită a reperelor normative pentru a realiza
judecăți morale. În plus, acele teorii au preluat și au pus accentul pe unele
dintre principiile morale creștine, accent ce are efectul de a duce în extremă
o anumită latură a vieții morale și de a le neglija pe celelalte. Creștinismul
a modelat[9] Europa (și nu numai) din
punct de vedere cultural și moral-spiritual, având un rol deosebit în formarea
mentalităților, a ideilor privind demnitatea persoanei, libertatea, responsabilitatea,
dreptatea, universalitatea valorilor morale creștine (a mesajului de iubire
indiferent de aspecte rasiale, materiale, de statut social), modul de
înțelegere a timpului ca prilej al desăvârșirii morale, ca „aniticameră” a
vieții veșnice.
Aranjament grafic - I.M.
-----------------------------------------
[1]
Cartea a apărut în anul 1962. Pentru consultarea lucrării în limba română, vezi
ediția Humanitas, 2008.
[2]
Conceptul de raţionalitate formală sau instrumentală este opus celui de
raţionalitate valorică sau teleologică. Cu alte cuvinte, raţionalitatea
instrumentală priveşte aflarea celor mai bune mijloace pentru atingerea unor
scopuri prestabilite, şi nu însăşi alegerea scopurilor respective.
[3]
Christos Yannaras, Libertatea moralei, Editura Anastasia, București, 2004, p.
9.
[4]
Desigur, nu în sens nietzschean.
[5]
Christos Yannaras, op. cit, pp. 31-32.
[6]
Însă și acestea trebuie să fie interpretate în spiritul Noului Testament, așa
cum vedem că îi învață Iisus pe oameni în „Predica de pe munte”.
[7]
Iar mai înainte, în același capitol, Iisus le spune apostolilor: „Rămâneți în
Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine dacă nu
rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi
sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă,
căci fără Mine nu puteți face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă
afară ca mlădița și se usucă; și le adună și le aruncă în foc și ard” (Ioan:
15, 4-6).
[8]
Tom L. Beauchamp, James F. Childress, Principles of Biomedical Ethics, Oxford
University Press, 1979. Un alt studiu important în care sunt expuse ideile
principiismului aparține autorilor Tom L. Beauchamp și David DeGrazia,
"Principles and Principlism", in George Khusfs (ed.), Handbook of
Bioethics, Kluwer Academic Pub., 2004.
[9]
Vezi volumul Cristian Bădiliţă, Tudorel Urian (coord.), Nostalgia Europei.
Volum în onoarea lui Alexandru Paleologu, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu