România,
Guatemala Europei
Av.
Marian Nazat
30
Iulie 2023
Edward L. Bernay și Sam Zemurray au fost
doi evrei fugiți în „Lumea Nouă” pe la 1900, primul fiind nepotul ilustrului
Sigmund Freud. Viața i-a adus laolaltă dintr-un motiv pragmatic, bineînțeles,
ultimul deținând firma United Fruit, cea care impusese banana în dieta zilnică
a milioane de persoane, inclusiv în Europa. Societatea respectivă avea, în
1950, filiale în Honduras, Guatemala, Nicaragua, Salvador, Costa Rica,
Columbia, plus câteva insule din Caraibe, și o cifră de afaceri mai mare decât
majoritatea suratelor ei din SUA și chiar din restul mapamondului. „Ca să
ajungă la așa ceva, muncise din zori și până-n noapte și din noapte până-n
zori, călătorind prin toată America Centrală și Caraibe, în condiții extrem de
dificile, disputându-și terenurile cu alți aventurieri precum el, uneori cu
pistolul și cuțitul, dormind de sute de ori pe câmp, sub cerul liber, devorat
de țânțari și îmbolnăvindu-se de friguri, care aveau să-l chinuie periodic,
mituind autoritățile și ducându-i de nas pe țăranii și băștinașii ignoranți,
negociind cu dictatori corupți datorită cărora - profitând de lăcomia sau
prostia lor - ajunsese să dețină proprietăți care acum însumau mai multe
hectare decât are o țară europeană de mărime medie, creând mii de locuri de
muncă, având propriile căi ferate, construind porturi și conectând la
civilizație locuri sălbatice. Cel puțin asta spunea Sam Zemurray atunci când se
apăra de atacurile îndreptate împotriva companiei «United Fruit» - numită
Fructalia în toată America Centrală și poreclită Caracatița - și care veneau nu
doar din partea invidioșilor, ci și a concurenților nord-americani, cei care,
într-adevăr, nu putuseră niciodată să rivalizeze legal cu compania, în
regiunile unde aceasta deținea un monopol tiranic în tot ceea ce însemna producție
și comerț cu banane. Așa se face că în Guatemala, de exemplu, deținea controlul
absolut asupra unicului port pe care țara îl avea în Caraibe-Puerto Barrios -,
precum și asupra electricității și căilor ferate care legau un ocean de
altul”[1]. Pentru a drege imaginea
firmei, destul de șifonată altminteri, afaceristul i-a cerut ajutor
corelegionarului său, autorul cărții Propaganda (apărută în 1928), în care
publicistul scrisese niște fraze nemuritoare: „Manipularea conștientă și
inteligentă a obișnuințelor și opiniilor maselor este un element important al
societății democratice. Cei care manipulează acest mecanism necunoscut al
societății formează un guvern invizibil, dar care deține adevărata putere în
țara noastră… Această minoritate isteață trebuie să se folosească încontinuu și
sistematic de propagandă. Această teză, considerată de unii critici drept
negarea democrației, avea să fie aplicată de Bernays, cu multă eficacitate, în
Guatemala, zece ani mai târziu după ce începuse să lucreze pentru United Fruit,
ca expert în publicitate”[2].
Cum „Caracatița nu-și bătuse niciodată
capul să prezinte rolul industrial și comercial al companiei ca fiind ceva
benefic pentru societate, în general și, în special, pentru «țările barbare»
unde își desfășura activitatea” [3],
la sugestia ziaristului, Zemurray, „conform unei planificări riguroase, avea să
promoveze, cu ajutorul oamenilor de știință și experților, consumul de banane
la micul dejun și la orice oră din zi, prezentându-l drept obligatoriu pentru
sănătate și pentru formarea unor cetățeni sănătoși și activi. El a fost cel
care a adus-o în Statele Unite pe cântăreața și dansatoarea braziliană Carmen
Miranda (supranumită în filme și spectacole domnișoara Chiquita Banana) care
urma să aibă un succes imens cu pălăriile ei din ciorchini de banane, promovând
eficient prin cântecele ei fructul respectiv, care, datorită eforturilor
publicitare, făcea deja parte din casele americanilor ”[4]. Mai mult, partenerul afaceristului „a
reușit ca «United Fruit» să intre în legătură cu lumea aristocratică din Boston
și cu decidenții politici, ceva ce până atunci nici nu-i trecuse prin cap lui
Sam Zemurray. Cei mai mari bogătași din Boston nu aveau doar bani și putere
politică; mai aveau și prejudecăți, fiind în general antisemiți, așa că lui
Bernays nu i-a fost chiar ușor să-i convingă pe Henry Cabot Lodge, de exemplu,
să facă parte din consiliul director de la United Fruit, sau pe frații John
Foster și Allen Dulles, membri ai importantei firme de avocatură Sullivan&Cromwell
din New York, să reprezinte compania. Bernays știa că banii deschid toate ușile
și că nici măcar prejudecățile rasiale nu rezistă în fața banilor, așa încât a
reușit să creeze toate acele legături greu de imaginat, după așa-numita
Revoluție din Octombrie din Guatemala, din 1944, când United Fruit a început
să-și simtă poziția amenințată. Ideile și relațiile lui Bernays aveau să fie
decisive în înlăturarea presupusului «guvern comunist» guatemalez și înlocuirea
lui cu unul mai democratic, adică mai docil față de interesele companiei ”[5].
Ei bine, din acest moment începe o poveste
interesantă, mai actuală ca oricând, pe care, din nefericire, am trăit-o și noi
în România nu foarte demult, după un scenariu identic, încununat cu
încarcerarea indezirabilului Liviu Dragnea. Scandalul a izbucnit în urma
opintirii guvernului de a modifica legea offshore, prin care redevența cuvenită
statului român din exploatarea rezervelor de pe fundul Mării Negre ar fi
crescut substanțial și progresiv, în cazul surplusului de gaze naturale ce s-ar
fi obținut peste plafonul estimat. De fapt, subestimat, întrucât compania
nord-americană „ExxonMobil” se îngrijise să măsluiască raportul respectiv.
Nemulțumit de proiectul actului normativ (ucis în fașă), mai precis de perspectiva
diminuării câștigurilor, principalul jucător pe piața respectivă la acel ceas
paroxistic a iscat un tărăboi uriaș
[6]. Isteria s-a declanșat la comandă și lapidarea politicianului s-a
săvârșit fără istov, ceas de ceas, zi de zi, proces penal cu proces penal.
Așadar, ca să mă întorc la romanul
peruanului, președintele guatemalez Juan José Arévalo dorea cu orice chip să
instaureze democrația în țara sa, numai că asta aducea prejudicii extrem de
grave Caracatiței. Între măsurile luate se urmărea și promulgarea legii muncii
„prin care se permite formarea de sindicate în cadrul firmelor şi fermelor
agricole şi li se dă voie muncitorilor și țăranilor să se afilieze la aceste
sindicate. A dictat o lege antimonopol, calchiată după cea din Statele Unite.
Vă puteţi imagina ce ar însemna pentru «United Fruit» aplicarea unei asemenea
măsuri care să garanteze libera concurență: dacă nu ruina totală, atunci oricum
o scădere drastică a beneficiilor.
Aceste beneficii nu vin doar din eficiența
cu care muncim, din implicarea şi din investiţiile pentru combaterea bolilor,
pentru asanarea terenurilor cucerite în selve, ca să putem produce și mai multe
banane. Nu, beneficiile vin și din monopolul care-i ține departe de teritoriile
noastre pe orice posibili concurenți și din condiţiile privilegiate în care
lucrăm, scutiţi de impozite, fără sindicate, deci fără riscurile şi pericolele
pe care toate astea le atrag după sine. Problema nu e doar Guatemala, care
reprezintă numai o mică parte din zonele în care operăm. Problema e contaminarea
celorlalte țări din America Centrală și a Columbiei, dacă ideea de «democraţie
modernă» ar începe să prindă viaţă şi acolo. «United Fruit» s-ar vedea pusă în
situația de a se confrunta cu sindicate, cu concurenţă internațională, să
plătească impozite, să încheie asigurări medicale și fonduri de pensii pentru
muncitori şi familiile lor, așadar să fie obiectul urii și invidiei de care au
parte mereu companiile prospere din țările sărace, cu atât mai mult dacă aceste
companii sunt din Statele Unite. Pericolul, domnilor, este exemplul prost. Nu
atât comunismul, cât democratizarea Guatemalei. Chiar dacă probabil nu se va
materializa, pașii înainte făcuţi în această direcţie ar însemna pentru noi
mulți paşi înapoi şi pierderi uriașe”[7].
Și Bernay își expune în continuare
netulburat planul de acțiune, unul diabolic, s-o recunoaștem: „Noi suntem cei
care trebuie să atragem atenţia guvernului şi publicului asupra Guatemalei și
să facem în așa fel încât să îi convingem că problema este atât de serioasă,
atât de gravă, încât trebuie acţionat imediat. Cum? Procedând cu isteţime şi la
momentul oportun. Făcând lucrurile în aşa fel încât opinia publică, decisivă
într-o democraţie, să facă presiuni asupra guvernului pentru ca acesta să
acționeze pentru a stopa o amenințare serioasă. Care? Exact aceea despre care
v-am spus că Guatemala nu este calul troian al Uniunii Sovietice infiltrat în
curtea din spate a Statelor Unite. Cum putem convinge opinia publică de faptul
că Guatemala este o ţară în care comunismul e o realitate vie şi că, fără o
intervenţie energică din partea Statelor Unite, ar putea deveni primul satelit
al Uniunii Sovietice din Lumea Nouă? Prin intermediul presei, radioului și
televiziunii, principalele surse de informare şi orientare ale cetăţenilor,
atât într-o ţară liberă, cât şi într-o țară asuprită. Noi trebuie să-i facem pe
jurnalişti să deschidă ochii asupra pericolului în expansiune, aflat la două
ore de zbor din Statele Unite şi la un pas de Canalul Panama.
E de preferat ca toate acestea să aibă loc
cât mai firesc cu putință, neplanificate și nedirijate de nimeni, cu atât mai
puţin de noi, cei direct interesaţi de problemă. Ideea că Guatemala e gata să
cadă în mâinile sovieticilor nu trebuie să vină din presa republicană şi de
dreapta din Statele Unite, ci mai degrabă din cea progresistă, cea citită şi
crezută de democrați, adică presa de centru şi de stânga. Aceasta ajunge la
publicul cel mai numeros. Pentru a da o verosimilitate cât mai mare, toate
astea trebuie să fie «opera presei liberale» […].
Era obligatoriu să se lucreze în taină și
cu mare grijă pentru ca mass-media să nu simtă că e folosită. Totul trebuia să
decurgă cu aceeași spontaneitate cu care natura îşi vede de transformările ei
uimitoare, să pară că toate acelea erau «știri proaspete» descoperite și
revelate lumii de presa liberă și progresistă. Ego-ul jurnaliștilor trebuia
periat cu atenţie, pentru că de obicei îl aveau peste fire […].
Important e să nu uitaţi un lucru:
compania va câştiga mult mai mult decât va cheltui cu această mișcare, dacă
reușim ca în Guatemala, pentru încă o jumătate de secol, să nu fie democrația
modernă la care visează preşedintele Arévalo”[8].
Deloc surprinzător, „ceea ce a spus Edward
L. Bernays pe parcursul acelei memorabile întruniri din Boston a consiliului
director de la United Fruit s-a adeverit cuvânt cu cuvânt, confirmând, în
treacăt fie zis, teza lui cum că secolul al XX-lea va face din publicitate
instrumentul primordial al puterii şi al manipulării opiniei publice, atât în
societăţile democratice, cât şi în cele aflate sub regim autoritar […].
Datorită mișcărilor abile şi relaţiilor
lui Bernays, ziarele și revistele din Statele Unite, care niciodată nu se
dovediseră interesate de Guatemala, de America Centrală, ba chiar de întreaga
Americă Latină, au început să trimită corespondenți în Guatemala. Erau cazaţi
la Hotel Panamerican, al cărui bar se transforma într-un adevărat centru
jurnalistic internaţional, unde ziariștii primeau dosare bine documentate
asupra unor fapte care confirmau pericolele - sindicatele ca armă de
confruntare şi distrugere progresivă a firmelor private - și obțineau
interviuri, programate sau sugerate de Bernays, cu fermieri, oameni de afaceri,
preoți catolici (uneori chiar cu arhiepiscopul), artişti, lideri politici din
opoziţie, preoţi protestanți şi ingineri care ofereau detalii, confirmând
astfel temerile că țara lor se transforma treptat într-un satelit sovietic,
prin intermediul căruia comunismul internațional urmărea subminarea influenţei
și intereselor Statelor Unite în toată America Latină. […]
«Life Magazine», «The Herald Tribune»,
«»Evening Standard” din Londra, «»Harper’s Magazine”, «The Chicago Tribune»,
revista «Visión» (în spaniolă), «The Christian Science Monitor» şi alte
publicaţii au umplut pagini cu fapte concrete și mărturii, pentru a demonstra
cum comunismul și Uniunea Sovietică puneau stăpânire tot mai mult pe Guatemala.
Nu a fost vorba de un complot: pur şi simplu propaganda impusese asupra
realității o ficţiune despre care scriau jurnaliştii nord-americani, luați pe
nepregătite, şi cei mai mulți dintre ei nici măcar nu bănuiau că erau niște
marionete acţionate de un păpușar genial. Numai așa se explică de ce o persoană
atât de prestigioasă precum Flora Lewis a ajuns să scrie elogii deşănţate la
adresa lui John Emil Peurifoy, ambasadorul Statelor Unite în Guatemala. La
transformarea ficţiunii în realitate a contribuit mult și faptul că era
perioada cea mai neagră a McCarthy-ismului şi a Războiului Rece dintre Statele
Unite și Uniunea Sovietică.
Sam Zemurray a murit în noiembrie 1961, cu
puţin înainte de a împlini optzeci şi patru de ani. Se retrăsese din afaceri,
trăia în Louisiana, era multimilionar și încă îl mai uimea faptul că tot ce
plănuise Edward L. Bernays, în acea îndepărtată reuniune din Boston a
consiliului director de la United Fruit, se împlinise până la ultimul punct.
Nici măcar nu bănuia că „Fructalia”, în ciuda faptului că ieşise victorioasă
din acel război, începuse deja să se dezintegreze şi că după numai câţiva ani
preşedintele ei avea să se sinucidă și compania să dispară, lăsând în urmă doar
amintiri urâte și amare ”[9].
Nu vi se pare totul tras la indigo cu
manevrele odioase ale americanilor desfășurate la București deunăzi, când
propaganda o ținea langa cu „Ciuma Roșie”? Cu întoarcerea la comunism și cu
apropierea României de Rusia? Cu linșarea mediatică a liderului pesedist Liviu
Dragnea, vinovat de toate relele posibile și imposibile? Cu miile de cretini
protestatari ridicând spânzurători în Piața Victoria? Ba bine că nu… Proști de
manevră se vor găsi pretutindeni și mereu, cu osebire acolo unde CIA („Mama
Vitregă”), prin departamentul de planuri clandestine, își întinde tentaculele
ucigașe.
Ce s-a petrecut pe meleagurile valahe la
scurt timp după întemnițarea „antidemocratului” și „filorusului” Liviu Dragnea?
Mișcările de stradă au încetat brusc, „Ciuma Roșie” a devenit frecventabilă în
ochii orbi ai mamelucului de la Cotroceni și primită cu drepturi egale la
guvernare, „hoitarii” din presă au tăcut, așteptând alt stârv de sfâșiat… În
definitiv, ceea ce se dorea semăna cu situația din Guatemala: „Guvernul voia să
impoziteze compania United Fruit, aşa cum erau impozitaţi toţi agricultorii guatemalezi,
pentru a putea construi în ţară școli, drumuri, poduri și a-i plăti mai bine pe
profesori, ca să atragă funcţionari competenţi şi să aibă de unde finanța un
demers național care să scoată comunităţile indigene, adică imensa majoritate a
celor trei milioane de guatemalezi, din izolare şi sărăcie ”[10].
Geaba președintele Árbenz se întâlnea
periodic cu ambasadorul S.U.A. în Guatemala
[11] și încerca să-i explice care-i situația reală din țară: „A repetat
cu insistenţă că reformele întreprinse de guvernul său, inclusiv cea agrară, nu
aveau alt scop decât acela de a transforma Guatemala într-o democraţie modernă
și capitalistă, aşa cum erau S.U.A. şi celelalte ţări occidentale. Se făcuseră
cumva colhozuri în țară? Fusese cumva naționalizată vreo întreprindere privată?
Pământurile nelucrate naţionalizate de guvern fuseseră împărțite ţăranilor
săraci, sub formă de parcele individuale, în încercarea de a dezvolta o
agricultură privată şi capitalistă. «Da, auziţi bine, domnule ambasador,
ca-pi-ta-lis-tă», silabisea președintele, iar interpretul îl imita, silabisind
cuvântul la rândul său. […]
Preşedintele Árbenz continua să insiste,
chiar dacă își dăduse repede seama că ambasadorul Peurifoy era imun la raţiuni
şi argumente. Nici nu le auzea. Se mulțumea să repete, ca un ventriloc, că în
toată țara se făcea simțită prezenţa comunismului. (…)
- Dar nu există sindicate în Statele
Unite? îi dădea replica Árbenz. Locul unde nu există sindicate libere și
independente e tocmai Rusia.
Dar ambasadorul nu voia să înțeleagă și
repeta, uneori pe un ton senin, alteori amenințător, că Statele Unite nu vor
permite o colonie sovietică între California şi Canalul Panama. Așa că, «fără
ca aceasta să fie o ameninţare», pușcașii marini fuseseră deja trimiși în
Caraibe și Pacific, ca să înconjoare Guatemala.
- Ştiţi câți cetăţeni ruși există în țara
noastră la ora actuală? încerca Árbenz să aducă argumente. Niciunul, domnule
ambasador. Îmi spuneți și mie cum poate Uniunea Sovietică să transforme
Guatemala într-o colonie, dacă nu există nici măcar un cetățean sovietic în
această ţară?
Protestele președintelui Árbenz împotriva
campaniei jurnalistice, începute în Statele Unite și ajunsă apoi în toată
lumea, erau la fel de inutile. Cum era posibil ca niște ziare atât de prestigioase
precum The New York Times, The Washington Post, Time Magazine, Newsweek,
Chicago Tribune să fi inventat o asemenea fantasmagorie: comunism în
Guatemala!? O minciună gogonată, care dădea o imagine caricaturală unor reforme
sociale prin care nu se urmărea altceva decât combaterea sărăciei, nedreptăţii
şi inegalităților sociale, tocmai pentru ca acestea să nu-i împingă pe
guatemalezi spre comunism. Ambasadorul se mulțumea să-i spună că în SUA, țară
democratică, presa era liberă și guvernul nu se băga peste ea. Árbenz îi
demonstra, cu lux de amănunte, că la reforma agrară nu fusese naționalizat nici
măcar un singur petic de pământ lucrat de cei de la United Fruit sau de
latifundiarii guatemalezi. Erau naționalizate numai terenurile în surplus, cele
care nu erau cultivate. Şi guvernul plătea fiecare teren naționalizat cu prețul
stabilit de proprietar în declaraţia de impozite.
Preşedintele îl îndemna pe ambasador ca,
în loc să se tot întâlnească cu ofițerii din armată, cărora le cerea să dea o
lovitură de stat - diplomatul asculta absolut impasibil aceste detalii -, să
străbată țara și să vadă cu ochii lui cum o jumătate de milion de băștinași
primiseră în sfârșit terenurile care aveau să-i transforme în proprietari - da,
domnule ambasador, pro-pri-e-tari - care vor prospera și vor face din Guatemala
o societate fără foamete, fără exploatatori, fără săraci, pe modelul Statelor
Unite. Ambasadorul Peurifoy, cu inima de piatră și obsedat de misiunea lui, nu
a ieșit niciodată din orașul Guatemala. Și în toate întrevederile cu
președintele s-a încăpățânat să-i pună aceeași întrebare:
- De ce guvernul dumneavoastră se tot ia
de United Fruit, o companie nord-americană, domnule președinte?
- Vi se pare corect, domnule ambasador, că
United Fruit, în toată istoria ei de mai mult de o jumătate de secol în
Guatemala, nu a plătit niciun cent impozit? îi răspundea cu o întrebare Árbenz.
Da, auziți bine: niciodată, de când există compania. E adevărat că i-a mituit
pe toți dictatorașii, gen Estrada Cabrera, Ubico, cei care semnau acele
contracte prin care erau exoneraţi de plata impozitelor. Dar acum, pentru că eu
nu pot fi mituit, trebuie să plătească impozite, așa cum fac toate firmele în
Statele Unite și în toate democraţiile occidentale. Oare la dumneavoastră în
ţară companiile nu plătesc impozit? E adevărat că aici plătesc mai puţin de
jumătate decât plătesc acolo ”[12].
Micul tratat de manipulare pus în pagină
de prozatorul învins la prezidențialele din Perú, din anul 1990, de
necunoscutul Alberto Fujimori, se încheie aici, nu și istoria, aflată de o eră
la discreția yankeilor. Acum e rândul nostru să le simțim pe piele
samavolniciile și perversitățile, în numele democrației, bineînțeles.
„Niciodată din nou !” spun chinezii. „Totdeauna din nou!” le răspundem noi, transformați
în Guatemala Europei.
---------------------------------------------
[1] Mario Vargas Llosa, Vremuri grele
[2] Idem
[3] Idem
[4] Idem
[5] Idem
[6] Ulterior, nord-americanii au părăsit scena. Misiune îndeplinită,
punct ochit, punct lovit ! Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece!…
[7] Mario Vargas Llosa, Vremuri grele
[8] Idem
[9] Idem
[10] Idem
[11] După ce și-a isprăvit misiunea, John
Emil Peurifoy a fost numit în aceeași calitate în Thailanda, ocazie să-și
întrebe superiorii din Departamentul de Stat dacă „urmează și acolo o lovitură
de stat”… Numai că la 12 august 1955, așa cum se întâmplă mereu în operațiunile
de ștergere a urmelor, ambasadorul și unul dintre fiii săi au murit,
autoturismul lor ciocnindu-se violent în Bangkok cu un camion care venea din
direcție opusă. Accident rutier, s-a concluzionat și dosarul a fost închis pe
veci ! Ciudat, „Departamentul de Stat nu a făcut demersuri în vederea începerii
unei investigaţii pentru a afla dacă tragicul accident fusese pus la cale de
comuniști, pentru a se răzbuna pe cel care luptase cu atâta succes împotriva
expansiunii Uniunii Sovietice. Guvernul Statelor Unite a preferat ca totul să
fie dat uitării cât mai repede, sâcâit de campania internațională dezlănțuită
împotriva Washington-ului pentru implicarea în căderea guvernului lui Ârbenz,
cel pe care, încetul cu încetul, presa începea să-l reconsidere, recunoscând că
nu fusese comunist, ci un om naiv şi bine intenționat, care nu voise altceva
decât să aducă progres, democraţie și dreptate socială pentru ţara sa, chiar
dacă fusese prost sfătuit și aplicase metode greșite.
Văduva lui Peurifoy, Betty Jane, a
publicat un jurnal care cuprindea multe episoade din demersurile diplomatice
ale soţului ei, pe care-l prezenta drept un erou. Jurnalul nu a circulat prea
mult și abia dacă a fost pomenit în presă. Guvernul Statelor Unite nu l-a luat
deloc în seamă.” În definitiv, cel mai sigur loc pentru păstrarea secretului
este cavoul, nu?
[12] Mario Vargas Llosa, Vremuri grele
[13] Sursa -
https://www.cristoiublog.ro/romania-guatemala-europei/?fbclid=IwAR01wFpmtnt-x10i0hW_7cE2exp5VllOHluqznf__o-zrGWdhXppWhs7rEk
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu