Sacru
și sfânt în folclorul românesc
Lector
univ. dr. Alexandru Mărchidan
23
Iulie 2023
Deseori se consideră că termenii sacru şi
sfânt au aceeaşi semnificaţie, eroare ce poate fi explicată prin utilizarea
frecventă a primului atunci când se vorbeşte despre spiritualitate în general.
În folclor, elementele de sacru şi sfânt interferează, dar prin aceasta,
calitatea a ceea ce este sfânt este de obicei compromisă, pentru că avem de-a
face doar cu utilizarea acestor elemente într-un scop străin de cel care
priveşte apelul la ceea ce este sfânt. Sacralitatea în genere presupune relaţia
cu un spaţiu de dincolo, iniţierea în ceea ce nu este accesibil oamenilor
„obişnuiţi”, „profani”. Prin opoziţie cu sacrul, profanul se referă la spaţiul
comun care se află în afara centrului sacru al lumii, acest „spaţiu” incluzând
locuri, credinţe, obiceiuri, persoane, fiinţe, obiecte.
Din păcate, chiar modul în care este
definit şi caracterizat sacrul de către Mircea Eliade poate induce în eroare,
prin apelul la termeni ca „teofanie” sau „hierofanie”, consacraţi în teologia
creştină: „Simbolismul cuprins în expresia «Poarta Cerurilor» este deosebit de
bogat şi de complex: teofania consacră un loc prin simplul fapt că-l face
«deschis» către înalt, adică asigură comunicarea lui cu Cerul, punct paradoxal
de trecere de la un mod de existenţă la altul. Vom întâlni exemple şi mai clare
în acest sens: sanctuarele, care sunt «Porţi ale Cerurilor», locuri de trecere
între Cer şi Pământ”[1]. Confuzie creează şi următoarea afirmaţie: „acest
comportament [al omului religios] se verifică pe toate planurile existenţei
sale, fiind evident mai ales în dorinţa omului religios de a se mişca într-o
lume sanctificată, adică într-un spaţiu sacru”[2] pentru că „sanctitate” trimite direct la
vocabularul creştin, semnificând sfinţenie.
Mai mult decât atât, se pare că marele
istoric al religiilor nu vorbeşte doar de asemănarea structurală (presupunând
iniţiere, consacrare) pe care o presupune utilizarea celor doi termeni, ci
chiar sinonimie, aşa cum reiese din citatul următor: „Însă structura
cosmologică a Templului duce la o nouă valorizare religioasă: loc sfânt prin
excelenţă, casă a zeilor, Templul resanctifică în permanenţă Lumea, pentru că o
reprezintă şi în acelaşi timp o conţine. De fapt, Lumea este resanctificată în
întregime datorită Templului. Oricare ar fi gradul său de impuritate, Lumea
este continuu purificată de sfinţenia sanctuarelor”[3].
Accesul la sacralitate se realizează în
folclorul poporului român prin obiceiurile cu măşti (Brezaia, Capra, Ursul,
Căluşul etc.), în nudismul magic, în descântec (sub forma invocării forţelor
taumaturgice, apotropaice, profilactice). Într-un fel sau altul toate aceste
ritualuri presupun iniţiere, ritualuri pentru pregătirea unui spaţiu sacru, o
zonă de acces „dincolo” sau făcând loc acelui „dincolo” aici. Deşi căluşarii
spun despre ei înşişi că sunt în slujba lui Dumnezeu şi sunt percepuţi astfel
de membrii comunităţii, totuşi acest lucru nu îi opreşte să apeleze la practici
magice respinse categoric de creştinism (ca tot ce ţine de magie). Este vorba
despre gesturi ce urmăresc dobândirea fertilităţii, a sănătăţii, utilizarea cu
rol magic a usturoiului, pelinului etc.
„De vreme ce omul religios nu poate trăi
decât într-o atmosferă pătrunsă de sacru, este cât se poate de limpede că
spaţiul va fi consacrat printr-o mulţime de tehnici. Sacrul înseamnă, cum am
văzut, realul prin excelenţă, adică puterea, eficienţa, izvorul vieţii şi al
fecundităţii”[4]. Sacrul ţine de omul religios, dar în cazul creştinismului,
pentru a evita confuziile, este mai corect să vorbim despre sfânt. Doar
structural putem vorbi despre asemănarea dintre sfânt şi sacru, dar în niciun
caz sub aspectul semnificaţiei, pentru că ceea ce este sfânt priveşte în mod
absolul necesar relaţia cu Dumnezeu, aşa cum este descris în cele două
Testamente. Din punct de vedere logic se poate spune că în definirea acestor
termeni avem acelaşi gen proxim, dar separarea se face prin diferenţa
specifică. Din acest orizont de semnificare, diverse elemente de sacru sunt -
în raport cu sfera termenului sfânt - catalogate ca ţinând de păgân, idolatru.
Cu alte cuvinte, sfera termenului „sacru” este mai mare decât a termenului
„sfânt”, aşa cum sfera cuvântului spiritualitate este mai mare decât a
cuvântului religie.
Vorbind despre „sistemul Lumii”
societăţilor tradiţionale, aflat în directă legătură cu ideea de sacru, Eliade
prezintă patru caracteristici ale acesteia. Vom analiza pe rând în ce măsură
sunt valabile afirmaţiile sale şi pentru sfânt.
- „Un loc sacru este o ruptură în
omogenitatea spaţiului”[5]. Acest aspect
este valabil, fără îndoială, şi pentru ceea ce este sfânt. Locurile sfinte sunt
consacrate ca fiind astfel fie datorită obiectelor sfinte precum relicve, fie
în urma unor ritualuri (biserici, troiţe).
- „Această ruptură este reprezentată de o
«deschidere» care permite trecerea dintr-o regiune cosmică în alta (de la Cer
la Pământ şi invers: de la Pământ la lumea inferioară)”. Transferând afirmaţia
în domeniul referitor la sfânt, nu putem fi de acord decât pe jumătate cu cele
exprimate de Eliade; breşa pe care o face locul sfânt în omogenitatea spaţiului
nu poate fi o deschidere permiţând trecerea şi „de la pământ la lumea
inferioară”; biserica, altarul, icoana etc. permit „doar” trecerea de la Cer la
Pământ şi de la Pământ la Cer. Reiese din cea de-a doua caracteristică a
sacrului că acesta reprezintă interferenţa - nu doar întâlnirea - unor planuri
opuse, antagonia fiind mai degrabă asemănătoare modului de percepere din cadrul
gnozelor dualiste, unde binele şi răul se află într-un echilibru mobil nu doar
în lumea aceasta, ci în plan ontologic. Regăsim acest lucru, de exemplu, în
cazul Căluşului, unde de sacru ţin şi căluşarii, şi Mutul, ale cărui gesturi şi
vestimentaţie amintesc de lumea inferioară.
- „Comunicarea cu Cerul este exprimată
printr-un anumit număr de imagini care privesc toate acel Axis mundi: stâlp
(cf. universalis columna), scară (cf. scara lui Iacov), munte, arbore, liană
etc.”. Desigur, din punct de vedere structural, această trăsătură este valabilă
şi pentru ce este sfânt, ca şi cea de-a patra însuşire a sacrului: „în jurul
axului cosmic se întinde «Lumea» («Lumea noastră»), şi deci axul se află «în
mijloc», «în buricul Pământului», este Centrul Lumii”.
După cum se observă din cele menţionate
până aici, diferenţa dintre sacru şi sfânt nu este una minoră şi de aceea nu trebuie
neglijată. Efectele sale sunt foarte importante, ducând în mod mai mult sau mai
puţin subtil la generalizări nepermise, aşa cum este una dintre concluziile
cărţii pe care o avem în atenţie: „Altfel spus, omul religios nu poate trăi
decât într-o lume sacră, pentru că doar o asemenea lume participă la fiinţă,
există cu adevărat. Această necesitate religioasă oglindeşte o sete ontologică
nepotolită. Omul religios este însetat de fiinţă”[6].
Dar concluzia este incompletă: ce se
întâmplă cu însetarea după topirea în nefiinţă, pe care o întâlnim în budism?
Pentru a înţelege specificul acestei „topiri”, este necesară o comparaţie. În
creştinism împlinirea presupune o micşorare sau o golire de sine, în sensul
tăierii voii egoiste, urmând modelului hristic de ascultare şi micşorare
(chenoză), omul rămânând însă în relaţie de la persoană la Persoană cu
Creatorul său. Iar această relaţie personală continuă în lumea de dincolo dacă
omul are grijă să nu întoarcă spatele aici Creatorului său. În orice caz,
persoana nu se pierde niciodată, pentru că sufletul este nemuritor, păstrând
intactă memoria faptelor, cuvintelor şi gândurilor sale, pe scurt, memoria
alegerilor libere. În schimb, cu totul altceva este împlinirea credinciosului
budist, al cărui ultim ţel este nirvana, realizabilă după şirul de reîncarnări
necesare eliberării de karma şi pregătită ani întregi prin lupta împotriva
raţiunii – centrul conştiinţei, care la rândul său este centrul persoanei -,
luptă dusă în special prin anumite tehnici de meditaţie. Ieromonahul american
Serafim Rose consacră numeroase pagini nihilismului pe care îl presupun
diversele tipuri de meditaţie practicate în Orient, în lucrarea Ortodoxia şi
religia viitorului. Eliberarea de sine are aşadar cu totul alt sens decât în
cazul creştinismului. Din nou întâlnim cuvinte şi expresii similare cu sensuri
foarte diferite. Persoana se dizolvă în Marele Tao, spun înţelepţii chinezi, ea
nu mai este ca persoană sau, in extremis, după unele interpretări, nu mai este
deloc.
Între cele două tipuri de împlinire nu
este nicio asemănare, aşadar nu toate drumurile duc în acelaşi loc, aşa cum
susţin mulţi reprezentanţi ai spiritualităţii orientale şi, de câteva decenii,
ai spiritualităţii New Age.
Motivaţia scrierii acestui articol a
plecat de la constatarea unei tendinţe de relativizare, care se realizează în
special prin suprapunerea sferelor semantice, prin „expandarea” semantică, ceea
ce duce la demonetizarea cuvintelor, ele începând încet, încet să nu mai aibă
acoperire în realitate şi să nu mai fie luate în serios. Aceste aspecte creează
derută. M-am oprit strict asupra diferenţei dintre „sacru” şi „sfânt” pentru că
astăzi mi se pare una cu miză serioasă, bineînţeles, nu atât pentru vorbitorii
de franceză sau spaniolă (unde „sacru” apare deseori privitor la creştinism:
Sacre-Coeur de Jesus, Sagrada Escritura etc.), cât pentru vorbitorii de română.
Unde apare efectiv problema? Atunci când, de exemplu, tot auzind pe „sacru” în
loc de „sfânt”, există posibilitatea ca omul simplu să fie puţin încurcat: şi
asta ţine de sacru, şi asta, şi asta... Şi altarul jertfei hristice, şi
invocările şamanului, şi gesturile mutului din căluş!?
Sigur, nu mă feresc să folosesc cuvântul
„sacru” atât timp cât nu îmi scapă din vedere diferenţa specifică, marginile
cuvântului.
Relativizarea este o modă tot mai
puternică azi şi foarte periculoasă întotdeauna, mai ales când e vorba de cele
sfinte...
-------------------------------------------------
[1] Mircea Eliade, Sacrul şi profanul,
ediţia a III-a, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 23.
[2] Ibidem, p. 25,
[3] Ibidem, p. 48.
[1] Ibidem, p. 24.
[5] Ibidem, p. 31.
[6] Ibidem, p. 52.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu