Nr.
43 (4128), 24 octombrie 2024 Literatura şi arta 5
F
I L D E Ș U L D I N D I N T E D E M O R S Ă
Dumitru
ICHIM
~*~
Prologul
baladelor
Corn
de os suflat în aur
cheamă
lung, prelung din veac...
Pentru
dor lui Riga Laur
nici
chiar cupa nu-i dă leac
și
nici scripca pipărată
iaduri
scăpărând în danț,
când
prin inimă-i s-arată
mlădioasa
din Bizanț.
–
„Hai, diece, scrie-i iară
despre
prințul ei din nord.
Din
văzduhuri stea fecioară
să-i
aduc sunt de acord.
Buchilor
ce-argintu-nrour
dă-le
sclipetul din scapăr,
că-ntre
coarnele de bour
mândru,
foc! să-i prind luceafăr,
și
cu har întoarce-n peană
strămătură
de rubin,
c-aș
dori să-i pun coroană
peste
neamul mușatin.''
***
Pe
cărare trapezuntă –
soli
cu daruri și inel
pentru-mpărăteasca
nuntă
cum
n-a fost alta la fel!
Să
cânți dorul Rigăi Laur
codrii-n
frunze nu ne-ajung.
Corn
de os suflat în aur
cheamă
lung, tot mai prelung,
Risipit
ca-n strai de ape,
cornul
lunii de argint
urcă-n
prag de mărgărint
ne-nceputul
basm să-nceapă.
Balada
capului de zimbru
Demult
peste ape
și-al
mărilor șapte,
nescrisă
pe hartă,
spre
piaza-de-noapte,
acolo-i
fântâna
din
vrăjile ceții,
de
bei – nemurirea
va
fi tinereții!
Demult
este drumul,
departelui
parte,
ca
tânăr de-a pururi
să
fii fără moarte.
Cu
iarba-de-hiare,
descântec
de cimbru,
păzit
e izvorul
de-al
munților zimbru,
o
namilă-n stâncă
și
coarne de aur,
nimic
nu-i scăpase,
nici
zmei, nici balaur,
să-i
treacă de vamă
spre
furt de fântână,
de-a
pururea tânăr
în
os să rămână.
Veniră
vitejii
cu
suliți și goarne,
prin
colb își pierdură
armurile-n
coarne.
Că
nu-i cu putință
ființei
deșarte
să
bea din fântâna
cea
fără de moarte.
***
Prințesei
Izvana
din
zări de-anatolii,
prinți,
regi și-mpărații
trimisu-i-au
solii
ca
mâna să-i ceară,
regină
să fie,
dar
ea tuturora:
„Vreau
apa-cea-vie!”
Mai
mândră ca luna
când
iese din apă,
era
ca lumina
când
dorului scapă.
A
nuștiului scrisul
oprise
sprânceana,
că
nu avea seamăn
domnița
Izvana.
Răpire-n
cuvinte
nestrânse
cu stupul,
asemeni
panterei
sub
văl avea trupul.
Din
colțuri de lume –
prinți
mândri, tot felul!
Dar
ea Apa-Vie
cerea
cu inelul.
Se-ntoarseră
solii
cu
visele sparte,
că
n-a fost sub ceruri
un
prinț fără moarte,
și
mai ales, tânăr
să-și
aibă poiana –
inel
fără toamnă!,
cum
cere Izvana.
Chiar
Laur miresei,
oricât
de râvnită,
știa
că de fiară
fântâna-i
păzită,
că
n-a fost sub umbră
un
om să se-ntoarne,
ce
steaua văzuse
la
zimbru-ntre coarne,
cumplit
ca stihia,
înalt
cât un munte,
copite
de aur
și
crai-nou pe frunte.
Domnița
Izvana,
de
neam trapezuntă,
trimise
iar vorbă
că-i
gata de nuntă,
să
aibă-și dorise
pe
prințul ei Laur,
cu
apa și capul
cu
coarne de aur,
să
vină să-i ceară
a
inimii mână,
cu
steaua vieții
răsfrântă-n
fântână.
***
De
luptă spun munții
c-al
zimbrilor taur
o
lună luptase
să-nfrângă
pe Laur,
da-n
cele din urmă
pierdu-n
bătălie
și
fruntea și steaua
și
Apa-cea-Vie.
Prinț
Laur i-aduce
Izvanei,
ca-n stemă,
cu
capul de zimbru,
inel,
diademă,
iar
cronica veche
nici
astăzi nu scrie,
că
vinul de nuntă
le-a
fost Apa-Vie.
Balada
Turnului de Fildeș
E
galbenă fila
cu
literi de aur
din
cartea Izvanei
și
prințul ei Laur.
Spre
turnul de fildeș,
(Hai,
cântă cobzare!)
îi
cere castelul
și-n
piatră și-n floare.
Pe
vârful pe unde
n-ajunge
zgripțorul,
s-arate
Izvanei
ce-nalt
urcă dorul.
Că
n-a fost prințesă
în
zări de-Anatolii
râvnindu-i
din lespezi
crin
alb de magnolii.
Grădinii
de piatră,
apus
ca tabacul,
sculptată-i
lumina
cu
dalta și acul.
–
„Hai, spune-mi domniță
ce
inima-mi strigă!
În
land Piază-Nopții
și
zilei sunt rigă.
Dă-mi
mâna regină,
curat
trapezuntă,
castel
pânʼ la stele –
cadoul
de nuntă!”
–
„Dar turnul de fildeș?
Eu,
vreau să-i văd felul,
că
numai atuncea
primi-voi
inelul.
Trimite
în norduri
pe
calfe ce or să
aducă
ivoriul
din
dinte de morsă.”
„Pleca-vor
corăbii
ce
veacul întornu-l,
spre
fildeș să prindă
prin
codri-unicornul.
Și
chiar miază-zilei
zvârli-voi
cu aur,
ivoriul
de cântec
din
cornul de taur.”
Prin
Africi și Indii
pornește
măcelul,
da-n
piscul de munte-i
zâmbește
castelul.
La
fel și balada
e-n
strângerea vranei,
și-n
turnul de fildeș
doar
duhul Izvanei
mai
urcă în cântec
plutind
peste ape,
iar
el o așteaptă
pe
trepte de clape
în
turnul de fildeș
sculptat
ca livadă
reginei
Izvana
intrând
în baladă...
Balada
visului rănit
Rănit
într-o luptă
de-un
colț de balaur,
în
turn agrăiește
prin
somn Riga Laur:
–
„Cerneală de sepii,
ia
șoimului pana
și
fă-mi luminânda:
Domniță
Izvana,
de
dor știe dorul,
dar
slova-mi, năroada,
de
unde să-nceapă
stihirii
livada?
Cuvine-s-ar
crinul,
plutind
peste apă,
rotundu-i
de undă –
ofrandei
năstrapă,
așa
cum Libanul
sorbindu-și
hogașul,
la
fel plin de cedri
să-mi
fie răvașul.
Ba
schimbă diece!
Altcumul
așterni-i.
Începe
cu sănii,
dantelele
iernii,
rostindu-i
Domniței
din
land de călină,
că
brazii-mi s-apleacă
sub
dar de lumină.
Ba
nu! Primăvară
din
sâmburul lunii!
Ca
arcul sprâncenei
să
zboare lăstunii,
dar
schimbă-ți penița
că
firu-i de graur
când
buchea-și râvnește
cârcel
tors din aur.
Aleanul
de fluier
tristeți
când îndoaie,
dă
vorbei nu frâul,
ci-aripi
de văpaie.
Zi-i:
Turnul de fildeș,
dorinței
semețe,
pe
soare-l apune
cu-atâta
frumsețe.”
–
„Dar ea îți ceruse,
nu
doar giuvaierul,
de
turn voia luna
să-și
sprijine cerul...”
–
„Cum? Iazul nu-i gata,
ținându-i
ghergheful,
să-i
farmece unda-n
răsfrângeri
sideful?”
–
„Ca tine ferice
prin
veac oare cine-i?
Stăpâne,
răvașul
trimite-l
Reginei,
dar
cum vrei s-ajungă
mai
repede Doamnei?”
–
Când steaua e gata,
cu
berzele toamnei.
Solie,
eu însumi,
nu-s
zări să m-ascunză,
va
duce-o miresei
ninsoarea-mi
de frunză,
pe
murmur de ape,
vrăjind
să mă fure,
liman
și tărâmuri
sub
stele de mure...”
***
Regina-l
sărută.
Cuvântul
i-l schimbă:
„Războiul
e gata.
Iubite-n
ce limbă
mereu
a chemare
zicându-mi:
Diace!
...și
Laur zâmbește
Crăiesei.
Și tace...
Balada
Laurului
Ia
pana diace,
cerneli
bogoslove,
și
scrie hrisovul
cu
negru în slove.
Că-i
ceas de-al ursitei
spre
danțul alegru,
când
Laur așteaptă
în
straiul lui negru.
Castelul
aprinde
apusu-n
ivoriu,
pe
piscul de piatră
ca-n
luminătoriu.
În
turnul de fildeș
e
masa întinsă.
Făclii
stau de vorbă
pe-ntinderea
ninsă.
Cleștare
și-arginturi
luminii
joc firul,
dar
focul înghimpă,
tăce-l-ar
clondirul!
Prin
cuine proțapul,
doar
chiot întrecu-l,
întregii
boi rumeni,
vițeii,
berbecul
stropiți
sunt cu vinul
mai
roș ca păcatul,
că-odată
e nunta
ce-o
face-mpăratul.
Pe
tron riga Laur
lucindu-i
coroana
așteaptă
să intre
prin
doru-i Izvana.
Curteni,
blogorodnici...
Prințesele
lumii
dantela
și-o cântă
ca
șoaptele spumii.
Dar
unde-s cobzarii
să-aprindă
stihia?
În
fața lui Laur
se-nclină
solia:
„Măria
ta, Doamne...”
Ceva
se învoalbă,
și
varsă trei picuri
din
cupa lui dalbă.
Dar
ce buhă-n noapte
cobindu-și
străinul?
Pe
jar lăutarul
tăcând
toarnă vinul.
În
turnul de fildeș
din
abur se-ntrupă
Reginei
Izvana
suschirul
din cupă,
rubin
în trei boabe
pe
fildeș de clape
ca
buzele-i roșii
din
foc peste ape.
Diece,
nu-nchide
pisania-n
aur,
cât
încă regina
înfloare
lui Laur.
Balada
florii de nuntă
Hai,
scrie diece, în grabă,
uric
tăbăcit în Pergam:
„Cai
negri din țară arabă,
cu
ținte de aur pe ham,
trăsuri
și calești și rădvane,
ca-n
solz pâlpâind felinar,
livezi
înflorind pe balcoane...”
„Mărite,
dictează mai rar!”
„...să
chiote vinul pe masă
ulcelelor
– danț sub ulcior!
Vreau
roua de stele culeasă
în
cântec să-i pun sub picior.
Vison
ca omătul pe munte
mai
fin decât șoapta-n izvod
spre
ea să-mi-ntindeți ca punte
când
norii luceferi slobod...”
„Dar
dacă șuvoiul, Mărite?”
„Din
cer și din moarte îl smulg!
Tu,
taci, scrie-n semne-aurite
tăcerea
de clopot din fulg.
Ea
vine sub voalul de noapte,
ca
pasul de grâu prin parâng,
de
dincolo, mări sunt vreo șapte,
pe-unde
tainele lumii se stâng.
Și-n
buchi, pe sub iarbă măruntă,
semnează-mă
– Floarea-de-Nuntă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu