MIRCEA DORIN ISTRATE - Eu, insul, din jertfelnica mea turmă

 

Mircea Dorin Istrate

 

POEZII PENTRU SÂMBĂTA SEARA

 

*

 

Eu, insul, din jertfelnica mea turmă

Pe CASA-n care eu cândva am stat,

Aș vrea să SCRIE, când voi fi plecat

Pe drumul cela lung de veșnicie,

C-aici a VIEȚUIT, cu drag de poezie,

Un om ce-a scris cu SUFLETU-i curat,

(Mereu cu vorbe dulci și-n lăcrimat)

În PREASMERIT și-n DOR,

despre-a lui SAT.

Și-aici a fost COPILUL îndrăgit

De-a lui părinți, de Bunii lui iubit,

Căci a avut în el, ca RĂDĂCINĂ,

STRĂBUNII lui curați și fără vină

Și moșii lui în toate JERTFITORI,

Ce n-au rămas la nimenea DATORI,

Când pentru NEAM și sfânta lor MOȘIE

Și-au pus viața JERTFĂ,

să le fie.

 

Și, că în rândul scris de POEZIE,

El pusu-mi-a deapururi, să se știe,

A veacurilor CLIPE adunate,

Cu toate câte fost-au ÎNTÂMPLATE,

Cu BUCURII, ori multă NEDREPTATE,

Pe vatra lui mereu NELINIȘTITĂ,

Ce-am vrut-o fie veșnic fericită

GURĂ de RAI,

cu viață însfințită.

*

 

Atâta de-o RĂMÎNE-n a mea urmă,

De la ce-s eu, NIMICU-n a mea turmă,

Ce am urcat CUVÂNTUL ROMÂNESC

În slavă nesfârșitului ceresc

Să-l duc în CERUL stelelor în roi,

Voi ÎNSFINȚII pe veci aceea urmă,

A drumului, cu CARUL

tras de BOI

***

 

Hai de-acum, la săniuș

 

Motto

 

Nu mai văd, ca altădată, sus în dealul nost’, la Hulă,

Drăcușori urcând cu sănii, nădușind pe sub căciulă,

Ca să zboare cu-a lor sănii, chiuind de bucurie,

Până jos, la Drumul Țării, tot în râs și-n veselie.

 

*

 

Peste frunzele căzute de acuma pe alei,

Ning din ceruri mici steluțe, fulgi de neauă, telelei,

Albind huma noroioasă dintr-o toamnă îmbrumată,

Friguroasă, zgribulită și în suflete-ntristată.

N-o să țină mult, sunt sigur astă plapumă de neauă,

Dar măcar e începutul la speranța ceea nouă,

Că măcar în anul ăsta scârțâia-va sub picioare,

O zăpadă troienită, peste-ntinsele ogoare,

Peste satul meu, sărmanul, gârbovit sub nevoiri,

Peste viața lui, țăranul, prins sub griji, nenorociri,

Numai noi, cei îngereii, de zăpadă doritori

Fi-vom mâine sus pe hulă, ca pe sănii, zburători,

Drăcușori ce vor s-ajungă, ca soldații în urale,

Din cel cap de sat, ,,La cruce,, până jos, la drum, în vale,

Cu obrajii ca bujorii și cu nasuri înroșite,

Dar văioși nevoie mare, că au zile fericite.

 

*

 

Doamne, du-mă și pe mine doar o ziuă, sus pe Hulă,

Să fiu și eu drăcușorul, chiuind cu a mea gură,

Să se-audă-n sat de-a roata, până-n deal, la casa noastră,

Ști-ai mei că îs acolo, iar acum și dumneavoastră.

 

***

 

Vă las….

Motto:

 

Trecător prin ceruri ninse,/ cu luceferii în roi,

Însfințesc cu-a mele vise,/ urma carului cu boi”

Venit e timpul meu de ducă, din lumea-n care am iubit:

Corola florilor din luncă, cel susur de izvor grăbit,

Un cimbrișor pe cărăruia ce șerpuia spre vârf de deal,

Acolo unde priveghează, bătrâna stână, din Ardeal.

Le las le cei ce vin în urmă: pădurea ce-am găsit-o crâng

Și via dulce, îmbrumată, cu-a ei ciorchini ce-n teascuri plâng,

Pomiștea popii de pe Coastă cu toate merele-i de aur,

Povești de la bătrâni știute, cu Feți-Frumoși și cu balauri,

Codanele, cu ochi ca marea ce tinerețea mi-au vrăjit,

Și bolta nopții înstelate, cu norul ce ne-a ocrotit

Când ne vindeam pe-un pumn de stele înflăcărate sărutări

Și-n șoapte ne juram iubire, în clipe lungi, de amânări.

Și Valea v-o mai las pe toată, cu mure-n soare îndulcite

Și tot hotarul cu bucate și lanuri grele unduite,

Și colilia pe pășune, frăguțe dulci, însângerate

Și turma veșnic înoită amirosind a caș și lapte.

Și țintirimul de pe Dâlmă, cu bunii mei lăsați însemn

Ce-și dorm sub pruni vecia scrisă pe învechite cruci de lemn,

Și scocul morii ce odată ne-a săturat flămânda gură

Și truda de țăran pe humă, s-avem mereu de-mbucătură.

Și în cuprinsul lor, a toate, vă las biserica din deal,

De timpuri toată însfințită în ruga lacrimilor val,

Să știți că doar prin ea ne ținem cuibarul nostru la un loc

Sub patrafirul de credință și ce dă Domnul, la soroc.

 

*

 

Mai mult de-atâta n-am, și-i bine, să fiu sărac când mă voi duce

Să veșnicesc cu neamul care, pomelnic stă înscris pe cruce,

De-aceea când, mă dați veciei să ziceți doar, un: Doamne-l iartă!

C-a fost și el o clipă scurtă, un suflet bun, pe astă vatră.

Și de-ți simți c-așa vă vine, pe tremurata voastră geană

Un bob de lacrimă să puneți, la suflet faceți-i pomană,

Și-apoi, trei zile adunate să mă vorbiți numai de bine,

Să pot ajunge-n raiul care, găsi-va loc și pentru mine.

 

***

 

Smerite icoane

Tot trec de milenii, veniţi din vecie,

Ciobanii cu turme prin sfântul Ardeal

Şi-n mers de talangă, spre cea veşnicie

Smerite icoane-s pe-a timpului val.

Ei vin din istorii, şi-acolo s-or duce

Să-şi facă menirea şi cel împlinit,

În mersul prin lume tot vrut-au s-apuce

O clipă ferice pe drumul sortit.

Mereu în rotire din timpuri străbune

Ei fost-au pe-aicea păscând veşnicii,

Din slova-ndoinită făcut-au minune

Să fie rostită din tată în fii.

De-aceea ciobanii, băciţa şi-o turmă,

Cu stâna bătrână din vârful de deal,

Clipite-s de timpuri şi urmă din urmă,

Din prea-răbdătorul, smeritul, Ardeal.

Ei sunt începutul din vremuri uitate,

Răbojul durerii, speranţa, credinţa,

Pământul şi cerul şi sfânta dreptate

Şi jalea-ngânând Mioriţa.

De ele s-or duce pierind în uitare,

Sărac va fi veacul şi sufletu-mi greu,

De-aceea Mărite-n a Ta îndurare,

Mai ţine-mi ciobanii, pe-aicea, mereu.

 

***

 

Părinților iertare

Motto:

 

Sub icoana Născătoarei, lumânarea licărindă,

Însoţeşte-a mele gânduri urcătoare spre ceresc,

Şi din ochii Ei, în lacrimi, o lumină caldă, blândă,

Peste mine se revarsă iertătoare, părintesc.

Tot înalţ de-o lungă vreme, dintr-o tainiţă de gând

Rugi smerite la Măritul, să-mi mai ierte din păcate,

Pentru toate cât făcut-am adunate ani la rând

Ce-au mâhnit a voastre inimi, iertătoare şi curate.

Nici n-am vrut să ştiu vre-odată că veni-va ceea vreme

Când chemaţi la Preacuratul vă ve-ţi duce la ceresc,

Şi-n pomelnicul vieţii fi-ve-ţi numai două semne

Cruce puse peste timpul, cât trăit-aţi în lumesc.

 

*

 

Până fi-voi bob de viaţă, trăitor în astă lume

N-am să-mi iert că supărat-am al vost suflet îmbunat,

Cu a mele multe fapte, ce-n balanţă m-i s-or pune

Când în faţă la Măritul, am să stau, la judecat.

De-asta azi vă cer iertare cu-al meu suflet lăcrimat

Sărutând icoana voastră ce o port mereu în gând,

Ca să ştiu că înc-odată voi de toate m-aţi iertat

Cum ades în viaţa voastră aţi făcut-o, suspinând.

 

**

 

Mă-nfior când văd bătrânii întristaţi şi necăjiţi,

Lepădaţi în grea uitare de copii şi de nepoţi,

Ascunzându-şi cea mâhnire şi lăsându-se minţiţi

De-a lor scuze vinovate, ce le-ngână-n vreme toţi.

 

***

 

Cât mai stau în astă lume bucuraţi-i şi-n de toate

Să le ţineţi clipa vieţii până pleacă din lumesc,

Tot ca ei vei fi copile şi la urmă tu, nepoate,

Când ajuns în coada vieţii, eşti cu gândul spre ceresc.

 

***

 

Sfinți avem

 

Sfinţi avem să umplem raiuri, şi-ncă tot ar mai rămâne

Cât să aibă fiecare de-un altar de-nchinăciune,

Ei sunt cei care-ntr-o clipă pentru ţară s-au jertfit,

Ca să-i facă măreţie şi s-o urce-n nemurit.

Odihnesc pe tot cuprinsul a lor suflete curate

În umbroase locuri sfinte cu morminte lăcrimate,

Iar în zi de sărbătoare, în pomelnice îi punem

Şi-a lor fapte ’nălţătoare la urmaşi mereu le spunem.

De-asta a le lor morminte fi-vor veşnic înflorate

Şi-a lor fapte de poveste pomenite-s, lăudate,

Că de măine-n astă ţară n-o fi suflet de erou,

O să stăm la mila sorţii, aşteptând tot ce-i mai rău.

Ei sunt cei ce-mi ţin aprinsă veşnic dragostea de ţară

Şi dovada că românul, chiar de are viaţă amară,

Mai mereu din vremi bătrâne, liber a dorit să fie

Sub ăst cer ce-i ocroteşte, colţul lui de veşnicie.

 

*

 

Dacă-n zi de sărbătoare, un nepot ţineţi de mână,

Spuneţi-i că-n clipe grele, astă naţie română

A avut eroi de seamă, ce acum sub cruci de piatră

Să fim demni de a lor faptă, doar atâta mai aşteaptă.

Şi-ntr-o lacrimă smerită, şi-ntr-o rugă ’nălţătoare

Să le cereţi cu sfială cuvenita cea iertare,

C-aţi uitat că ţara asta tot lăsată-i moştenire

Din vechimea-ngloriată, să o ţinem nepieire.

Că nimic în lumea asta nu ridică în onoare

Ca şi dragostea de ţara, omenită cu o floare

Ce smeriţi o punem astăzi, încercaţi de un fior

La mormântul lor jertfelnic, semn de cinste şi onor.

Iar de gândul vostru tainic le va face-o-nchinăciune

Amintiţi-vă ce-a vorbă, plină de înţelepciune,

Ce ne spune că aicea noi ne-om facem pe vecie

Cu tot neamul împreună, răbdătoare, sfântă glie.

 

**

 

Suntem cap de începuturi din cea lungă străvechime

Puşi aicea de Măritul la-nceput de omenire,

Şi aici avem poruncă, ca de-apururea să fim

Însfinţid această glie, cât trăim şi când murim.

 

***

 

Noapte ardeleană

 

Giulgiul nopţii se coboară peste-a lumii nălucire,

Iar pe boltă, tremurânde, se aprind în roiuri stele,

Din afundurile lumii un luceafăr în rotire

Îndulceşte visul nostru, urcător spre căi lactee.

 

*

 

Dintr-o rarişte-nfrunzită aflătoare-n vârf de deal

Se ridică ochiul nopţii, luna, veşnic umblătoare,

Mângâind cu a ei raze adormitul meu Adreal

Ce-şi îngână somnul nopţii, cu himere-amăgitoare.

Adormitu-mi-a şi vântul sub un nuc, din coapta vie

Unde-n ramuri, păsărele legănându-se-n visare,

Dorm cu gândul că de mâine, scuturate pe câmpie

Lanuri coapte sătura-vor pofta lor, la fiecare.

Pe o floare de sulfină, un gândac trecut prin multe

Şi-a găsit hogeag ca-n basme, pe o galbenă petală,

Şi în somnul său cel tainic, îndulcit cu toate vrute

Până mâine dimineaţă nici de plouă, nu se scoală.

În ce-a linişte adâncă, doar izvoru-n clipocire

Îşi revarsă a lui apa din preaplinul dumisale,

Ce pe mâine-o fi departe, dus la vale-n unduire

Adăpând în miezul zilei vietăţile din cale.

 

**

 

Undeva, nici nu ştiu unde, parcă-n veacul cel trecut,

Într-un turn dintr-o cetate cuibărită-n vârf de deal,

Bate ceasul crucea nopţii, ca în vremuri de demult,

Anunţând nemărginimea, că e linişte-n Ardeal.

 

***

 

Peste toate, luna trece cu-a sa trenă vaporoasă,

Împărţind visări de miere l-adormiţii muritori,

Amăgindu-i că de mîine, viaţa fi-va norocoasă,

O minciună ce le-a spus-o, pân-acum, de mii de ori.

 

***

 

Taină

 

Vino! spusu-mi-ai sfioasă într-o şoaptă rugătoare,

Să ne pierdem printre sălcii despletite-n val de ape,

Tu încearcă de mă prinde, eu ţi-oi da o sărutare

Ca răsplată, ş-apoi nimeni taina noastră n-o să afle.

Mai la vale, mură neagră vom culege de pe maluri

Să-ndulcim clipa zilei încărcată de fior,

Apa-n vaduri o să treacă tremurând uşor în valuri

Spună lumii că doi tineri se îmbată cu amor.

Iar de-o fi ca înserarea să ne prindă-mbrăţişare,

Un Luceafăr din înalturi s-o aprinde pentru noi,

Eu ţi-oi spune jurăminte şi cu inime uşoare

Ne vom pierde pe-o cărare, ca de-atâtea alte ori.

Iar când luna o să iasă din cuibarul dintre dealuri

Cu-a sa rază ce mângâie lumea dusă la culcare,

Noi, ruga-ne-v-on de dânsa, să nu spun-a noastră taină

Nimănui, şi sub un nour, să ne-ascunză-n desfătare.

 

***

 

Veșnicitul meu Ardeal

Câmpia, Mureșul și dealul,

Pomiștea popii, cât mai este,

Mă tot întrebă, ce-i Ardealul

Și care-i lunga lui poveste?

Ardealu-i cuibul veșnicirii

În care pusu-ne-a Măritul,

Lumescul răi al fericirii

Și mai la toate, începutul.

Ardealu-i stâna din hotare

Cu re-noita-i veșnic turmă,

E țintirimul unde-mi doarme

Strămoșul somnul lui din urmă.

Ardealu-i miere de cuvinte,

Smerite rugi când îmi jelești,

E tot ce fost-a înainte,

Înlăcrimatele povești.

E buza de izvor ce doarme

Sub dâlmă, țină-mi apa rece,

E dealul plin de vii și poame,

E urma carului ce-mi trece,

Prin tina lumii înstelată,

Trăgându-mi veacul cu doi boi,

Lăsând în urmă, întristată,

Povestea asta, pân’ la voi.

Ardealu-i luptă de jertfelnic,

Smerită rugă la altare,

E lumea satului cel vrednic,

Buricul lumii răbdătoare.

Ardealul nu-i numai pământul,

Ardealu-i sufletul din noi

Ce veșnicește legământul

Din cel trecut, până la voi.

Ardealul suntem noi, cu toții

Ce viețuim picior de plai,

E viața pusă-n umbra sorții,

Frumosul ăstei guri de rai.

 

Ardealu-i crucea din hotare,

Troița-n margine de drum,

Aprinsa candelă-n altare,

Mormânt ce are-n cap un prun.

Ardealu-i pita cu slănină

Și-o țuică bună, mărgelată,

E ruga spusă-ncet la cină

De buna, veșnic lăcrimată.

Ardealu-i cerul plin de stele

Ce tremură de-asupra noastră

Și toate gândurile mele

Ce-s tăinuite într-o astră.

 

*

 

Suntem ai Lui, de-i dăm cinstire

Mai mult de încă îi vom cere,

C-așa-l ’nălțăm spre dăinuire,

Așa-i frumos și-așa se cere.

A mea și-a ta și-a noastră viață

Fac viața sfântului Ardeal,

De ne-o-nălțăm și el se-nalță

Și-o fi mai bine-acolo-n deal.

 

***

 

Cugetări despre bătrânețe

 

motto

 

Dacă mă lași, Mărite, să mor când eu aș vrea,

Apoi să fii Tu sigur, că n-o fi niciodată

Aceea ziuă-n care, voi spune: azi mă ia,

Iar viața ce-am trăit-o, de-acuma Tu, mi-o gată

*În ochii celor tineri sunt flăcări jucăușe,

Iar la bătrâni vezi bine, îmi sunt lumini ascunse.

* La tineri frumusețea e ruptă din natură,

La cei bătrâni ajuns-a să fie artă pură.

* Nu-i fi bătrân vreodată de-ai pus în tăinuire

În inimă și-n suflet, o boabă de iubire.

* Bătrânii au doar prieteni și prea puțini dușmani

Că toți ce-au fost odată, mi i-au iertat în ani.

* Ce-a tinerețe-ntr-una ia zile de la viață,

Bătrânii-n a lor gânduri, smeriți cerșesc speranță.

* Bătrâni-s catedrale, monede învechite,

Mi-s cărți din altă vreme, ce trebuiesc citite.

* Frumoasă-i bătrânețea de-ajungi ca s-o trăiești

Și dacă-n a ta viață știut-ai s-o cinstești.

* Un prunc în dar primește clipite de la viață,

Bătrânii ani-ș număr, înșiruiți pe ață.

* Un tinerel din viață doar miere vrea s-adune,

Bătrânul îmi împarte, la toți, înțelepciune.

* Să știți că viața n-are la urmă bătrânețe,

Acolo-i adunată, trecuta tinerețe.

 

***

MIRCEA DORIN ISTRATE