Sărbătoarea
graficii românești
Grid
Modorcea, Dr. în arte
24
Noiembrie 2024
Tot mai mult, expozițiile anuale de grafică
românească, desfășurate sub egida U.A.P., avându-l coordonator pe același mare
artist profesionist, Ioan Cuciurcă, sufletist și autor total, se îndreaptă spre
suprema stare a artei, care este gratuitatea estetică. Această a 13-a ediție a
Salonului de grafică a eliminat zgura, politicul, atitudinile revanșarde, chiar
și orice fel de reflectare a realității brute, și se îndreaptă spre zborul
poetic, spre rafinamentul vizual. Da, e chiar uluitor, se petrece o purificare
a expresie, o goană, aș spune, spre abstractizare. Vedem aici o altă realitate,
o lume paralelă, diferită de cea reală. Oamenii s-au săturat de minciunile și
mizeriile politice, făuresc, iată, deși doar grafic, o lume utopică, o dorință
de a vizualiza necunoscutul. Emoțiile sunt de natură metafizică, iar elementul
estetic slujește această stare necesară - soluția evadării utopice din
realitatea strâmbă în care trăim.
În acest sens, găsim pe simezele galeriei „Căminul
artei”, un spațiu neîngrijit de Uniune, unde are loc evenimentul, senzaționale
lucrări care îmi întăresc această observație de fond. E suficient să vedeți
lucrarea „Vis”, a lui Liviu Acasandrei, un portret, poate autoportret, de mare
rafinament, care sugerează spectral, prin culori maronii, lumea de dincolo. O
capodoperă. Sau cât de rafinate sunt lucrările lui Ioan Cuciurcă, din ciclul
„Ferestre”. Ca și trilogia „Din grădina mea” de Daniela Pasca. La fel de
rafinate sunt piesele Otiliei Măndescu „Canavra”, spectaculosul Identitate de
Victor Eugen Mihai, cele două lucrări gemene ale Paulei Craioveanu,
„Pictopoezia # 6” și „„Pictopoezia # 7”, print pe foiță de aluminiu, în care
cuburile sau careurile, ca în tabla de șah, devin un labirint spiritual, în
expresie de natură abstractă.
Fie abstracte, fie ludice sunt și lucrările „Cu casa
în spate” de Loretta Băluță Lorincz, „Imponderabil” de Ruxandra Călăraș,
fenomenalul „Dispersie” de Ioan Doru Vlădoiu, care ne arată cum desenul, mâna
care desenează, se îmbină ideal cu tehnica digitală. Un „Echilibru” care se
frânge este și lucrarea semnată de Levente Albert. Tehnică mixtă. Un superb joc
de forme geometrice este piesa „Și dacă…”, de Adriana Andrei. Multe lucrări au
atingere cu folclorul, precum „Noaptea sânzienelor” de Constantin Apostol sau
„Dragons” de Letiția Gaba. Tehnică mixtă folosește și Radu Igazsag într-o
lucrare spațială, rotativă, numită „Penelopa”. Alegorie este lucrarea „Orașul
de 15 minute” de Petru Vintilă Jr.! Pe cât de abstract este „Structural” de Ion
Ilarion Isaila, asemănător cu „Semnul alb” de Ioan Lăzăreanu, pe atât de ludic
este tripticul semnat de Danela Frumușeanu. Nu au lipsit nici inspirațiile pur
religioase, ca teribilul „Înger căzut” de Ionela Lăzureanu sau „Miracol”-ul lui
Emil-Florian Mihăilescu, inspirat de memoria sa venețiană. Dar cât de
fantastică iluzie transcendentală ne sugerează tabloul „Dimitrie Cantemir” de
Ioana Palamar!
Într-un articol nu pot încăpea toți expozanții, căci
toți merită citați, dar e suficient să spun că mișcarea grafică românească e
prezentă de la artiști consacrați la tineri ambițioși și fanteziști, precum
Alma-Laura Parasca, cu „În fața ușii”,
sau Florin Popescu, cu foarte originala, unică, lucrare „Familia dacică”, o
idee hristică, dar pe care o unește stindardul dacic.
Sunt 40-50 de artiști consacrați, care au fost
prezenți la mai toate edițiile Salonului de grafică, o constanță de invidiat.
Evenimentul e însoțit de un catalog excepțional, bilingv, în care analizează
starea actuală a graficii românești, ce are bun și ce-i lipsește, îndeosebi
ateliere și magazine specializate în arta grafică, în comercializarea ei,
colaborarea cu alte piețe mondiale, dar acest fapt se datorează, zic eu, și
lipsei de colecționari. Fără colecționari de artă, România nu poate fi o forță
concurențială în lume, deși talentele sunt peste ce am văzut în alte țări.
Ioan Cuciurcă nu este numai un grafician deplin, dar
este și un fotograf remarcabil, un artist al imaginii, care a realizat ciclul
„Fotografii stradale”, dar este și un înzestrat condeier. O dovedește și acum.
Aceasta este condiția artistului modern, să-și fie propriul critic, să fie un
artist total. Ioan Cuciurcă a realizat și o carte cu totul specială, numită
„Aproape Jurnal Mexican”, unde își expune harul de reporter, critic și artist
plastic, căci micul volum este un album sui-generis, cu zeci de imagini care
prezintă călătoria sa în Mexic, în orașe ca Mexico, Guadalahara, Teotihuacan,
cu prilejul unui întâlniri internaționale de Graphic Design. Albumul este
ilustrat cu imagini color, pe hârtie cretată, cu foi duble. Însăși prezentarea
lui, cu foile prinse de un arc, este o operă de artă.
Dincolo de tot acest periplu expozițional, spre
finalul vernisajului, s-a întâmplat o minune. Artistul Vasile Pop zis
Negreșteanu, fiindcă e oșean, din Negrești, a scos din buzunarul de la piept un
fluieraș din care a început să cânte muzică oșenească. Deodată sărbătoarera
plastică a căpătat un colorit musical, o forță venită din miezul artei populare
românești. Cum multe pânze folosesc tehnică mixtă, e bine ca și vernisajele să
combine artele, în special vizualul cu muzica, cum procedează curent Galeria Kulterra.
Îl cunosc pe Vasile Pop de peste 40 de ani, pe când, critic tânăr fiind, îmi
plăcea la nebunie să descopăr atelierele artiștilor plastici, să le cunosc din
interior munca pe șevalet. Așa l-am cunoscut și pe Vasile, care m-a luat la el
la atelier, un spațiu într-un pod, și mi-a arătat ce pictează și sculptează. Ca
deodată, precum Brâncuși în atelierul din Impasse Ronsen, când avea oaspeți, să
scoată dintr-o cutie („acel sicriu roșcat”, cum spunea Enescu) o vioară și să
înceapă să cânte la ea. Normal, muzică oșănească. Și acum, la vernisaj, l-am
întrebat, ce faci Vasile, mai cânți la vioară? Și pe loc a scos de la sân un
fluieraș și a început să cânte. A fluierat și chiuit tot repertoriul lui, a
cântat și jocul „Fetele de la Căpâlna”. Folclorul românesc este un câmp de
roade semănat de Pan. Ritmul vivace al unor piese nu are egal în lume. Așa
crede și Gheorghe Zamfir, întruchiparea zeului Pan pe pământ românesc.
Iată pe pământul românesc adevărați artiști, artiști
totali, cu vocație renascentistă. Zamfir compune, cântă, joacă, pictează, scrie
poezie, totul la cel mai înalt nivel. Vasile Pop face parte din aceeași
familie. Și el cântă, joacă, pictează, sculptează, compune piese la vioară și
fluier, face sărbătoare din locul unde se află. Cele două lucrări, pe care le
expune la „Salon”, sunt din aceeași sferă a gratuității artei, se numesc
„Dezvăluiri din neant”, „Ochiul Creatorului”. O adevărată mișcare de linie browniană
în cerc. Sunt complementare, în tehnici variate, dar domină zigzagarea în tuș.
Am discutat mult despre ele, despre mistica Ochiului, el mi-a povestit cum l-a
obsedat mișcarea circulară, să reprezinte geneza, prin Ochiul Creatorului. Eu
i-am relatat ce am descoperit în Norvegia, în mitologia vikingă: Odin e
reprezentat fără ochiul drept, pe care și l-a scos, ca Oedip, dar pe alt motiv,
ca să-și arate atotputernicia față de ceilalți zei, care i-o contestau. Și
atunci și-a aruncat ochiul în Sognefjord, cel mai adânc și lung fjord din lume,
adânc de 100 de metri și lung de 120 de kilometri. Interesant cum l-a
reprezentat tânărul artist Andrei Matei Banc pe Zamolxis. Foarte apropiat de
felul cum îl văd vikingii pe Odin. De altfel, asemănările dintre mitologia
dacică și mitologia vikingă sunt izbitoare. Am avut chiar revelația să descopăr
că vikingii au fost vlahi, iar vlahii daci. De Ochiul genezic al Creatorului nu
este departe nici lucrarea „Geneza”, tehnică mixtă, de Silvia Șerban.
Pe această linie, mi s-a părut că expoziția „Salonului
de grafică”, ediția a 13-a, a fost o sărbătoare mitică, în care au participat
zeii artei grafice românești și chair zeul Pan. E un mare privilegiu să-ți
cânte Pan. Și e obligatoriu să privești ca un inițiat o expoziție, altfel e
greu să-i descoperi valențele ei culturale.
Notă - Titlul original „Zeul Pan la sărbătoarea
graficii românești”.
Adaptare grafică - I.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu