Ovidiu M. Curea - O întâmplare, două și câte or mai fi...

 

O întâmplare, două și câte or mai fi...

Ing. Ovidiu M. Curea

24 Noiembrie 2024

 

Dau să mă urc în mașina pe care o aveam parcată lângă bordura unui bulevard din preajma Gării de Nord, când privirea îmi este atrasă de ceva de pe trotuar. Un tânăr la vreo duăzeci și ceva de ani, îmbrăcat curat, cu blue geans, cămașă roșie cu buzunare aplicate și adidași albi în picioare, mă privea fix, cântărindu-mă din priviri, și bolborosea ceva.

 

- Poftim? - îl întreb eu.

- Nu...v.a..d.ați ...xxx lei?

- Nu înțeleg nimic din ce zici.

- Nu aveți să îmi dați 20 de lei?

 - Să-ți dau 20 de lei? - repet eu, nevenindu-mi a crede ceea ce auzeam. În afară de faptul că persoana care cerșea era o persoană la care nu te-ai fi așteptat în nici un chip să ceară de pomană, era un tânăr plăcut la vedere, cu alură sportivă, decent și curat îmbrăcat, m-a uimit exactitatea sumei pe care o cerea. De obicei cerșetorii de pe stradă erau jerpeliți, umili și îți solicitau în mod simbolic „un leu ca să-mi iau de mâncare”, așteptând de fapt să îi dai cât vrei tu, dacă vrei, dar oricum ceva mai mult decât un leu. Tânărul acesta aproape soberb îmi cerea o sumă exactă, sumă care depășea simbolicul „un leu”.

Văzându-mă surprins, veni cu precizarea:

- Să iau autobuzul să mă duc acasă.

Deci 20 de lei îi trebuiau pentru biletul de autobuz. Autobuz interurban, dacă prețul era de 20 de lei. Sugera, prin urmare, că stătea într-o localitate din jurul Bucureștilor unde venise cu treburi sau doar la plimbare (nu avea nici un bagaj), cheltuise tot ce avea și nu-i mai rămăsese nimic pentru biletul de întoarcere. Dar chiar și așa...să cerșești pe stradă... Și totuși, dacă ar fi adevărat, tu ce ai face în locul lui? - mă gândii eu. Nu știu... mi-aș amaneta ceasul la unul din magazinele de gen care nu lipsesc din jurul Gării de Nord, aș da un telefon acasă sau la un prieten să-mi trimită bani sau... dar ia stai, tipul nu avea nici un card bancar? Un tânăr îmbrăcat ca el era imposibil să nu aibă un card și un telefon celular în buzunar. Cine nu are astăzi un card bancar? Și apoi, povestea cu „am ieșit din spital și nu am bani să ajung acasă”, o mai auzisem, dar el nu povestea nimic în sensul acesta. El nu „ieșise din spital”, pentru că nu arăta deloc a recent externat, dar nu avea bani să ajungă acasă...

 

- Nu, nu am, îi zic eu și mă urc în mașină.

 

Întâmplarea m-a urmărit toată ziua, neștiind cum să o interpretez exact. Deși am plecat cu părerea că tipul era un escroc, aveam totuși îndoieli. Dacă aștepta să scot portmoneul din geanta pe care o aveam pe umăr și să mi-l smulgă din mână sau să îmi ia chiar toată geanta? Dar dacă era într-adevăr într-o încurcătură? - deși greu de crezut după cum era îmbrăcat, după felul cum vorbea și mai ales după privirea lui fixă și iscoditoare cu care mă cerceta, nicicum ca a unuia care voia să-ți câștige bunăvoința. În fine, o întâmplare ciudată, conchid eu și mă hotărăsc să îmi văd de treabă fără să mă mai frământ degeaba.

 

Și am uitat-o, când, la vreo trei zile după incidentul respectiv, pe același bulevard, dintr-un grup de patru liceeni, două fete și doi băieți care treceau pe lângă mine, unul dintre băieți se desprinde și mă abordează:

- Nu vă supărați, nu aveți să îmi dați 5 lei?

Mă uit la el. Spălățel, drăguțel, cu o mină veselă, îmbrăcat frumos, cu o geantă de școală sub braț și cu celularul în mână.

- Tu ești elev de liceu?

- Da.

- Și cum se poate ca un băiat ca tine să ceară bani pe stradă de la necunoscuți? Ce dracu', îmi e rușine mie de rușinea ta.

- Vreau să-mi iau un sandvici, că n-am mai trecut pe acasă și mă duc la școală, îmi răspunde el nerușinat deloc, ba chiar amuzat de situație.

Nu l-am întrebat de unde vine dacă „nu a mai trecut pe acasă”. Chiar mă simțeam jenat de situație. Era clar că băiatul nu avea nici o intenție agresivă. Trecuse pe lângă patiserie și mirosul de plăcintă și sandviciuri calde îi aduseseră brusc aminte că nu mâncase și că îi era foame. Dar celorlalți colegi care erau cu el și care se depărtaseră mergând spre școală fără ca să-l mai aștepte, nu le era și lor foame? Ei trecuseră pe acasă? Nu putuse băiatul să se împrumute de la unul dintre ei? Niciunul nu avea la el nici un leu? În fine, scot portofelul, trag din el 5 lei și-i întind liceanului înfometat. Acesta îi ia, îmi mulțumește, se întoarce și o ia la fugă să-și prindă din urmă colegii.

 

Dacă prima întâmplare m-a intrigat și mi-a lăsat senzația, poate falsă, că am trecut pe lângă o încercare de escrocare sau poate chiar mai rău, povestea cu liceanul m-a dezamăgit profund și m-a întristat. Mi-am adus aminte de zilele în care și eu eram licean, când dacă nu aveam 5 bani nu puteam lua tramvaiul și mergeam pe jos. Nici nu mi-ar fi trecut prin minte să cer unui necunoscut de pe stradă 5 bani ca să merg cu tramvaiul. Era ceva de neconceput. Apoi un gând mi-a trecut ca o săgeată prin tot corpul, dacă nu-ți este rușine să ceri bani pe stradă acum, la 15-16 ani, mai târziu când o să fii matur și vei fi la ananghie ce ai să faci? O să încerci tehnici de escrocherie, o să furi, o să smulgi gențile femeilor, o să ataci bătrânii?

 

Mai bine nu mă mai gândesc nici la prima întâmplare nici la cea de a doua. Dar dacă va fi și o a treia? O a patra? O a cincea...

 

Soneria de la apartament sună prelung. Mă îndrept spre ușă să o deschid după ce aveam să privesc prin vizor la cine era dincolo. Nu ajung bine că de pe hol răzbat voci și o forfoteală neclară, veselă și voit preocupată. Prin vizor zăresc mai multe persoane tinere în spatele unui domn bine, și el tânăr dar ceva mai copt decât celilalți cărora le cerea prietenos să facă mai puțină gălăgie. Era clar că nu erau nici cerșetori, nici urători, pentru că nu eram în preajam Crăciunului sau Anului Nou. Deschid ușa curios și oarecum amuzat.

 

În față, domnul bine, corect îmbrăcat și plăcut la vedere îmi pare cunoscut.

 

- Bună ziua, mi se adresează el politicos. Vă rugăm să ne scuzați că vă deranjăm. Suntem în campanie electorală, suntem din partea Partidului Oamenilor Onești și Serioși și dorim să vă cerem sprijinul dumneavoastră în alegeri. Din partea Partidului eu am fost onorat de colegi să candidez pentru Senat. Uitați programul nostru, dacă aveți timp și curiozitatea să-l vedeți. Pentru orice comentarii, sugestii sau propuneri nu ezitați să ne contactați pe site-ul nostru sau la numerele de telefon menționate în josul paginii. Vă rugăm, încă o dată să ne scuzați pentru deranj. Uitați, din partea noastră o mică atenție, mai zise domnul din Partidul Oamenilor Onești și Serioși și-mi întinse o sacoșă cu câteva materiale de prezentare și propagandă, am bănuit eu.

- Vă mulțumesc și vă urez succes în alegeri, i-am răspuns încercând să fiu la fel de politicos precum fusese domnul candidat.

- Și noi vă mulțumim că ne-ați deschis ușa și că ne-ați ascultat. Multă sănătate și numai bine!

Grupul de tineri din spatele domnului candidat, (de unde îl cunosc eu pe domnul acesta?) care urmărise în liniște discuția noastră se animă din nou și se porni pe scări, în sus către alt etaj și alte uși de apartamente.

 

Am închis ușa gândindu-mă în continuare la omul pe care-l văzusem, cu care vorbisem și pe care nu știam de unde să îl iau. De la televeizor nu putea fi vorbă pentru că de mult nu mai urmăream canalele de știri. Atunci de unde? De unde, de unde? Și dintr-o dată în cap mi se făcu lumină: știam de unde îl cunosc, știam cine era domnul prezentabil și plăcut la vedere, candidatul pentru Senat din partea Partidului Oamenilor Onești și Serioși. Da, era el. Era unul dintre băieții care, cu ani în urmă, se desprinsese dintr-un grup de patru liceeni, două fete și doi băieți pentru a-mi cere 5 lei.