FLOREANA
SI GOANA DUPA UTOPIE
Noiembrie
18, 2024
Goana după utopie este rădăcina multor necazuri. În
psihicul nostru persistă dorința după Paradis, după un Eden, un loc în care
domnește armonia, fericirea, înțelegerea perfectă între oameni, unde conflictul
e absent și tentațiile carnale la fel. O societate a unei fericiri desăvârșite
și perpetue. O astfel de societate ne este promisă de secularismul zilelor
noastre, dar tendința spre utopie a caracterizat ființa umană dintotdeauna. Și
din pricina asta știm, la nivel de intuiție și rațiune, că la început a existat
o astfel de societate desăvârșită pe care Biblia o numește „Eden” și unde
încercăm să ne întoarcem. Edenul a rămas în amintirea părinților noștri, s-a
înrădăcinat în conștiința lor, imaginea lui fiind transmisă de la o generație
la alta până în zilele noastre.
Experimente
in utopie
Experimente în utopie s-au făcut în multe locuri, de
multe ori, în diferite țări din lume, în multe secole. Fără excepție, însă,
toate au falimentat, iar unele și-au avut sfârșitul într-o baie de sânge și
conflicte sângeroase. Luna viitoare, de fapt, se împlinesc 46 de ani de la
îngrozitorul masacru care a pus capăt experimentului utopic al lui Jim Jones în
Jamestown, Guyana.
Un experiment pe o scară mult mai mică, care a
implicat doar 10 persoane și a ținut doar cinci ani, s-a derulat între 1929 și
1934 în mica insulă Floreana din Arhipelagul Galapagos, o posesiune a
Ecuadorului. La începutul acestui an a fost publicată o carte privind acest
experiment, Eden Undone, A True Story of Sex, Murder, and Utopia at the Dawn of
World War II / Edenul destrămat, o poveste adevărată despre sex, crimă și
utopie în anii de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Autoarea este
jurnalista Abbott Kahler.
Eden Undone este o poveste adevărată, cu toate că
cuvântul „sex” în titlul cărții nu are aproape nimic de-a face cu comunitatea
utopică pe care ea o descrie. Este doar un ingredient de senzaționalitate
pentru a stârni interes. Cartea, spune autoarea, a fost scrisă pe baza
însemnărilor zilnice și detaliilor copioase ținute de câteva persoane care au
clădit utopia din Floreana. Autoarea garantează, de asemenea, că detaliile
cărții sunt fidele informațiilor transmise de cei care au supraviețuit
coșmarului utopic. Este o carte care te ține cu sufletul la gură, e greu să o
pui jos.
Facem o recenzie a cărții pentru a cunoaște și
cititorii vorbitori de limbă română cum arată o societate clădită de novo / din
temelii, de europeni, într-un ținut îndepărtat, departe de lumea „civilizată”,
desemnată să nu fie „infectată” de lumea modernă, concepută de oameni educați
și civilizați, dar din care Dumnezeu a fost în întregime absent. Absent în mod
deliberat. O societate care e o reflecție, de fapt, a societății în care trăim
și noi astăzi: o societate care ne promite un „Eden” secular prin excluderea
deliberată a lui Dumnezeu.
Experimentul
Floreana
Începutul utopiei Floreana datează de pe la mijlocul
anilor 1920, acum 100 de ani, în Germania. Individul care a început șirul
evenimentelor ulterior catastrofale este Dr. Ritter, un medic german revoltat
împotriva vieții moderne, vegetarian, influențat de gândirea lui Nietzsche.
Ritter meditează la viața în afara societății moderne. Fost soldat în Primul
Război Mondial, Ritter deține o personalitate puternică și dominantă în
comunitatea în care trăiește și profesează medicina. Căsătorit, dar fără copii,
Ritter influențează pe una dintre pacientele lui mai tinere, Dore Strauch.
Ritter aflase că în Arhipelagul Galapagos există o insuliță mică de care știau
doar marinarii care vânau balene, Isla Floreana, unde dorea să ajungă și să își
reînceapă viața.
Tânăra și naiva Dore agreează să se îmbarce împreună
cu el în această aventură bizară. Dore era și ea căsătorită. Cei doi comunică
soților lor dorința de a se muta în Floreana, dar soții nu agreează. Bizar,
însă, soțul lui Dore și soția lui Ritter se îndrăgostesc, lăsându-i pe cei doi
să își înceapă viața împreună la mii de kilometri depărtare.
Robinsonii
Crusoe ai anilor 30
Pe 3 iulie 1929, Ritter și Dore pornesc cu vaporul din
Germania și ajung, via canalul Panama, în
Ecuador de unde, după câteva săptămâni, debarcă în
Floreana. După plecarea vasului, ei rămân singurele persoane în Floreana, o
insulă vulcanică, nelocuită și pustie. Lângă locul de debarcare au dat peste o
casă prăbușită, care fusese locuința unei familii de norvegieni care
încercaseră și ei să construiască o lume utopică în Floreana înaintea lor, dar
fără succes. Și-au pus lucrurile aduse din Europa acolo și după câteva zile au
început să exploreze insula. A fost mai greu pentru Dore, ea fiind șchioapă.
După doar câteva ore și-au dat seama că planurile de
acasă nu se potriveau cu cele din târg. Primul șoc, și poate cel mai mare, a
fost că Floreana nu era „o grădină a lui Dumnezeu”. Insula mișuna de animale
sălbăticite, lăsate în urmă de pirați, porci, vite, câini, măgari sălbăticiți
care nu erau obișnuiți cu prezenta ființelor umane. Deveniseră agresive. Peste
tot erau șobolani, șoareci, țânțari. Au dat peste câteva izvoare de apă, și
peste ruinele unui așezământ al piraților și marinarilor abandonați de vasele
care se opreau în Floreana să ia apă ori să taie balenele vânate. Unii dintre
pirați au fost abandonați pe insula, criminali sau marinari răzvrătiți care
de-a lungul anilor și-au înjghebat acolo locuințe rudimentare, trăind asemenea
lui Robinson Crusoe din cărțile lui Daniel DeFoe. Unii s-au ucis între ei ori
au dispărut în apele oceanului, pe alocuri malurile insulei fiind înalte de 15
metri.
Floreana, însă, devenise și un fel de oficiu poștal
pentru echipajele în tranzit, unde marinarii depozitau scrisori și colete
într-un butoi. Scrisori pentru America și Europa erau lăsate acolo, la fel și
scrisori și colete venite din America și Europa pentru echipajele de marinari
care își câștigau pâinea muncind în Oceanul Pacific.
Până în 1932, Ritter și Dore au fost singurele ființe
umane care locuiau în Floreana. 16 kilometri în diametru, insula le asigura o
viață confortabilă, dar care necesita o muncă uriașă. Și-au construit o casă, o
gradină, și mai multe animale s-au aciuit pe lângă ei și casa lor. Și-au
improvizat o viață relativ confortabilă. De la o vreme au început să trimită
scrisori ziarelor din Germania, devenind peste noapte o senzație. Lumea a
început să afle de Floreana, iar ziarele americane au început și ele să scrie
despre „Adam și Eva” din Floreana. La scurt timp, vase de lux din Europa și
America au început să ancoreze în Floreana, la fel și oameni de știință și
cercetători ai vieții marine care studiau animalele din Galapagos. Erau curioși
să-i cunoască pe Ritter și Dore și modul lor de viață. Apoi au urmat
jurnaliștii, Ritter și Dore devenind o și mai mare senzație. Pozele lor și
viața lor în „Edenul” pe care și l-au creat au făcut înconjurul lumii.
Articolele lor publicate în presa europeană i-au
tentat și pe alții să facă un pas similar. Heinz Wittmer, un alt german, a fost
unul dintre ei. Căsătorit și cu un copil, Harry, a divorțat și s-a căsătorit cu
Margret, o femeie mult mai tânără, dar care îi împărtășea visele utopice. Au
ajuns și ei în Floreana, în 1932, Margret fiind însărcinată la vremea aceea.
Populația insulei a ajuns astfel la 5 persoane.
La început, cele două familii s-au înțeles bine. Heinz
era un om harnic care și-a încropit o locuință, o grădină, o viață confortabilă
pentru el și familia lui. Momentele de conflict au început să se ivească atunci
când doctorul Ritter a refuzat să ajute la nașterea copilului lui Margret.
Ritter era un om ciudat, convins că suferința șlefuiește sufletul si
caracterul. I-a luat lui Margaret 2 zile de dureri să nască, copilul
născându-se pe 1 ianuarie 1933 pe un pat de strujac. I-au pus băiețelului
numele de Rolf.
S-a iscat ceartă și gelozie și între Dore și Margret.
Conflictele s-au înmulțit, cele două familii dându-și seama că au nevoie unele
de altele pentru a supraviețui. Vasele de lux care ancorau în Floreana veneau
mai des la Ritter și Dore și mai puțin la familia Wittmer. Vizitele implicau și
bunuri materiale primite din partea filantropilor care ancorau în Floriana.
Baroneasă
în Eden și prima victim
Spre finele lui 1932 au mai venit câțiva vizitatori în
Floreana, în frunte cu o pretinsă baroneasă și cei trei amanți ai ei, populația
insulei ajungând astfel la 9 persoane. Baroneasa pretindea să fie de extracție
regală, locuise la Paris și era, ni se spune, deosebit de frumoasă. Se îmbrăca
elegant și își petrecea timpul în cluburile pariziene. I s-a năzărit și ei să
se mute în Floreana, unde dorea să construiască un hotel de lux. I-a convins și
pe cei trei amanți (Robert, Rodolf și Valdivieso) să o urmeze. După cum
cititorul deja anticipa lecturând cartea, sosirea ei și a anturajului ei în
Floreana a dus la deteriorarea rapidă și drastică a lucrurilor.
Baroneasa mințea, spunând minciuni la adresa
celorlalți locuitori ai insulei, cauza fricțiuni între familiile de pe insulă,
deschidea și citea scrisorile adresate altora, și se băga pe sub pielea
bogătanilor care ancorau cu vasele lor de lux în Floreana. Era geloasă că
Ritter încă era vedeta cea mai căutată pe insulă. Și-a construit o casă chiar
lângă debarcader, fiind astfel prima care să spună bun-venit străinilor. Dar și
să le umple capul cu minciuni la adresa celorlalți locuitori.
Baroneasa pretindea că a cumpărat toata insula de la
autoritățile ecuadoriene și că celelalte două familii erau sub stăpânirea ei,
la fel, de fapt, că toți locuitorii insulei. Astfel, în „Edenul” Floreana
femeia stăpânea și ceilalți se supuneau.
În timpul nopții se auzeau împușcături, iar dimineața
Ritter și Heinz vedeau animalele de casă moarte ori grădinile distruse. Cele
două familii au început să stea de pază cu rândul în timpul nopții pentru a-și
proteja proprietățile. Iar dacă vizitatorii lăsau în urmă lucruri pentru
celelalte două familii, Baroneasa fie că nu le dădea, fie că le vindea. În
timp, Heinz si Ritter au aflat că sunt excrocați. Ceea ce nu le-a prins bine.
Între timp, în casa Baronesei lucrurile au început să
se deterioreze. Unul dintre amanți, Rudolf, s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a
fost expulzat să trăiască sub cerul liber. Medicamentele aduse de vasele de
croazieră nu i se dădeau. Era supus muncii la hotelul de lux în construcție al
Baronesei până la epuizare. A slăbit mult și era lipsit de vlagă. Nu avea nici
măcar 30 de ani.
În iunie 1933 apare pe insula un danez tânăr, Knud
Arends pe care Baroneasa își pune ochii. Fiind căsătorit, Knud refuza relații
amoroase cu Baroneasa, un lucru care nu i-a fost iertat. În iunie 1933,
Baroneasa invită toți bărbații de pe insulă la o vânătoare, când, pretinzând să
ochească o vită sălbăticită, pune un glonte în pântecele lui Knud. Knud se
prăbușește și e dus de pe insulă de un vas american în trecere, dar cei rămași
în urmă devin foarte îngrijorați. De atunci încolo, Baroneasa purta un revolver
la brâu.
ARTICOLUL
16 DIN DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI
Articolul 16 din Declaratia Universala a Drepturilor
Omului afirma: "Cu incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si
femeia, fara nici o restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea sau religia,
au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie. ... Familia constituie
elementul natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din
partea societatii si a statului". Familia romana isi cere drepturile.
Aceste drepturi le pledam, le-am pledat din 2006 incoace, si vom continua sa le
pledam. Sunt cele mai pretioase dintre drepturi dar si cele mai abuzate azi.
Pretuiti-le!
ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, Bucuresti
Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu