T
I M P U L D I V I Z A T Î N C U V I N T E
Poetul Dumitru Ichim a făcut propria sa lume accesibilă
prin versuri care se dovedesc a fi cuprinzătoare și personale, uneori, aproape
un pic prea private. Notele personale cuprind o gamă lirică diversificată pe o
largă arie, așa încât fixarea în anumite categorii ar fi forțată. Angajările
sunt pe planuri multiple: valorile religioase, morale, metafizice, toate acestea
intră în câmpul de sensibilitate al poetului, dând naștere unei poezii
complexe, aluzive, nu rareori criptică. Poezia sa este ca un copac uman ce crește
ramură după ramură în ceea ce este mai presus de toate o „istorie” emoțională;
evenimente culese din experiențe de viață, moartea, dragostea, timpul care
aproape că trece prin noi și ne lasă singuri într-o mare confuzie în fața
lumii, a universului. „Cum să fi fost lumina/ -nainte de soare,/ -nainte de
lună,/nainte de foc născător?/ De unde iscatul/ de undă-n nefiind,/ dar și-n
putință?/ Fără de aripi/ cum se rotea amețitorul zbor?/ Cu cine să fi fost de-o
ființă/ primordialul dor?/ (Fiat lux).
Pentru poet universul este o vastitate ce trebuie denumită
explorând într-un limbaj oarecum solemn lumea ființelor, inima omului și
lucrurile. Nu îl găsim niciodată fixat în trecut, ci într-o permanentă încercare
de a armoniza trecutul cu viitorul. „Când a fost ieri?/ Nu mai știu./ Știu doar
că ieri/ a devenit o punte spre ostrovul din somn/ un ieri ducându-l pe ieri
spre – un alt fel de ieri,/ un fel de culoare hipnotic nuanţând: ieri – da,
ieri – accept, ieri – nucul de toamnă,/ ieri – totul din azi, ieri – totul din
mâine,/ ieri – ca lutul de lemn,/ soarele – azi apune tot în soarele –
ieri.”(Lungă e noaptea polară...).
În final, timpul, trecerea omului prin viață pare a fi
ceva la fel de simplu ca modul în care cuvintele vin la noi și pleacă de la
noi. „Pretutindeni șoaptele albe, șoapte/ ce ning/ se aud – cling, cling/ când
de alte șoapte se ating.” (Ilustrată de Crăciun)
Interesul meu se îndreaptă mai degrabă spre per- soana
din spatele versurilor, omul – scriitor, pe care îl vezi crescând pe măsură ce
lecturezi poezia sa. Pagină după pagină cititorul se apropie de Dumitru Ichim –
omul, care întruchipeaza o ființă din carne și sânge prin cerneală și scriere
și un timp divizat în cuvinte.
„Ceața prin văi se ridică:/ Tată, mi-e noapte, Tată mi-e
frică!/ – Nu se mai vede drumul acasă?/ – Lumina-i ruptă, inima roasă/ Punțile
toate s-au frânt sub dorul/ de mine însumi, risipitorul./ Ceața din munte
viclean coboară/ pe lângă moară, pe lângă moară.../ Nu în părere se- aud
cocorii?/ – Ba da, cu ceața te-nşală norii.../ – Unde ești, Tată – nerisipit
rămas/ cu mult mai aproape ca propriul meu glas?/ Doare tăcerea, dar eu tot te
strig:/ De tine mi-e foame și tare mi-e frig!/
(Fiul risipitor).
În ordine și fără ordine ne sunt prezentate dovezi ale
unei vieți care trece prin pasaje diferite cu viteze diferite și câteodată
aproape că se oprește, face un popas și atunci se transformă în poezie, de
multe ori frumoasă și grea. Unele poeme mai lungi îi permit poetului să-și
desfășoare suflul – pe care nu-l pierde niciodată – ca într-o magie, cuvântul
renaște din cuvânt, propunând o viziune panoramică a lumii și a existenței sale
în lume. „Numai cuvintele și cocorii/ mi-au mai rămas/ precum lui Iov doar
bubele și ciobul./ Cina e lungă/ de-a lungul psalmilor/ și cocorii sunt tot mai
framântaţi:/ „Unul din voi mă va vinde...”/ Cocorul alb/ mi s-a oprit pe umăr:/
„E vremea să mergem...” (Cocorul negru).
Poezia lui Dumitru Ichim întruneşte în egală măsură
frumusețea, delicatețea și o sensibilitate extremă. Versul său purificat
aducând un omagiu vieții și omului care redescoperă bucuria de a trăi, de a
crede, de a iubi. Omul – măsură/ lucru- rilor toate?/ Întreb iscoditorul:
„Crezi că asta se poate?” (Măsura lunii).
Poemele sale sunt investigații în căutarea unei fericiri
într-o lume în care limitarea firească a omului este moartea.
Prin versurile sale și prin temele abordate poetul
interoghează, uneori cu tristețe, dar întotdeauna cu sensibilitate limitele
condiției umane. „Că omul e umbră, îmi spui,/ dar eu îl întreb pe profet:/
Umbră a cui?” (Slovenire).
O preocupare a poetului pare a fi aceea de a trezi în
cititorii săi credința, de a o redobândi, de a-i da relief.
„Descalţă-te,/ se auzi din rug de foc nemistuit;/ e
preînchipuire, de vrei semn – / a descălțării de grăunț!/ Nu întreba de tâlcul
greu!/ Pe-aceleași urme Dumnezeu/ spre tine s-o întoarce de pe lemn/ îmbrăţişându-te
desculț!” (Rugul aprins).
Dumitru Ichim reparcurge, iarăși și iarăși, drumul făcut
de copilul născut la 14 august 1944 în comuna Dărmăneşti, jud. Bacău, România,
până la preotul și poetul din Kitchener, Ontario, Canada, un drum ce semnifică
un act de cunoaștere completă, un fel de naștere/ renaștere mitică, în care
simte tragismul vieții, văzându-se aruncat, totodată, în lumină și întuneric.
Poetul îşi găsește împlinirea în credință și în dragoste prin soția sa, poeta
Florica Bațu Ichim, cu care poetul continuă să poarte un dialog liric care se întinde
până dincolo de moarte. „Flory, am uitat să te întreb/ cum se numește îngerul
tău păzitor?/ Când erai mică te lua de mână/ să te treacă prăpastia dintre munți/
până în brațele celuilalt pisc de munte/ prin nourii albi pe o punte.” (Am
uitat să te întreb...).
Dorina Brândușa LANDÉN (Suedia)
CUGETĂRI
DESPRE DUMITRU ICHIM
Am
avut privilegiul de a-l cunoaște pe îndrăgitul, inegalabilul părinte-poet Dumitru
Ichim, nume cu rezonanță pe tărâmul creației literare – pe site-ul https://insemneculturale.ning. com/,
unde așteptam, de fiecare dată, cu sufletul la gură o nouă postare. O stare de
bine, o imensă bucurie și înălțare spirituală simți atunci când îi citești
poezia. Domniile-voastre, cei care l-ați cunoscut mai îndeaproape, ce ne puteți
spune despre marele nostru poet?
Ofer în continuare unele răspunsuri ale contemporanilor
săi.
Valeria MERCA
***
Ne găsim cu adevărat în fața unui autentic poet,
dăruit de pronie cu un remarcabil și subtil talent, de la care așteptam și alte
realizări acum când, găsindu-se printre noi își poate turna în versuri visele,
fără de teamă.
Nicolae NOVAC
***
Poetul caligrafiază cuvinte ce au imaginea unor
fulgere de lumină, despicând tonurile de gri și violet, ale norilor suprapuși
unui apus de soare, la vreme de toamnă. Un labirint de forme și culori învăluie
ca în vis, o natura umanizată, de la facerea ei și până la eternitatea de tipic
mioritic.
George BĂJENARU
***
Caut în amintire și nu-l pot despărți pe studentul
Mitrel de poetul Dumitru Ichim.
Nu mai știu când a început să scrie poezie și nici când
i-am citit primele versuri, dar am sentimentul, încă proaspăt, că tânărul
acela, cam folcloric și cam șugubăț în aparență, își lua în foarte serios ceasurile
de taină, a căror pârgă refuza să fie doar o simplă promisiune. Arta lui se
maturiza de timpuriu și mai rămânea perspectiva consacrării prin litera
tipărită.
Valeriu ANANIA
***
Pentru prima oara în limba română poetul Dumitru Ichim
încearcă o formă nouă de poezie fixă, alcătuită din 17 silabe, numită haiku. Desigur
este o artă de a scrie haiku, și o artă de a citi aceste poeme încântătoare,
fără a le ucide inspirația, și călcând pe silabe cu grija sacră de a nu le
clătina din starea lor creatoare de imagini, de gânduri și de visuri, într-un
cuvânt, de poezie autentică, ființială.
Este meritul părintelui Dumitru Ichim de a trage prima
brazdă haiku în poezia românească dovedind că această formă fixă nu
încorsetează, ci, dimpotrivă, stimulează virtuțile creatoare ale limbii române.
George ALEXE
***
Poezia
părintelui Dumitru Ichim te întâmpina ca o contemplare a universului sensibil,
a naturii înconjurătoare, a cărei prezență îmbracă aparent valența telurică, ea
aparținând însă unei lumii ce proorocește veșnicia. Spiritul este neliniștit,
rodește în lumea naturii, istoriei, religiei, le transforma în expresie cu
semnificație nouă, unde cuvântul priveghează.
Alexandru TOMESCU
***
L-am
cunoscut pe părintele Dumitru Ichim cu mulți, mulți ani în urmă, când sensibilitatea
sa deosebită i-a deschis drumul literatu-rii. Studentul Ichim frecventa cenaclurile
literare ale Bucureștiului, împreună cu viitoarea sa soție, Florica Batu, și
toată lumea era de acord în a spune ca ambii se distingeau printr-un dar
deosebit al cuvântului scris.
Lidia STĂNILOAE – IONESCU
***
E surprinzătoare și, totodată, încântătoare puterea
poeziei poetului Dumitru Ichim, de a pătrunde și de a dezvălui depozitul de perle
al memoriei noastre sufletești. Reușim, citind poezia lui, să găsim sau să
regăsim gândurile pe care le-am avut sau cuvintele pe care am vrea să le dăruim
prietenului, iubitei, soției, copilului; reușim să găsim răspunsuri sau poate,
câteodată, definiții, la ce a însemnat sau înseamnă pentru fiecare dintre noi,
clipa cu fericirea sau cu durerea ei.
Preot Ioan ANDRISOAIA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu