Familia
- simbol şi valoare supremă
„Dacă
nu vom găsi un etalon valoric cu care sã ierarhizăm preţuirea pe care o acordăm
altora şi nouă, lumea nu va putea face altceva decât să continue a se scufunda
în haos”.
Grigore. T. Popa
Unul din etaloanele valorice ale umanității este, fără îndoială, familia.
Din nefericire, în timpurile noastre familia a ajuns teren de dispută într-o
societate în care iraționalul pare să câștige teren, prin profesarea unor
aberații care nu rareori pot fi definite ca fiind contra naturii. Formulări de
tipul; ”genul (feminin sau masculin n.n.) nu mai este un dat
biologic, ci este un construct social, prin care ești genul în care te
identifici că ești, genul pe care ți-l asumi din punct de vedere social ca rol”,
par de-a dreptul halucinante pentru un om normal. Cum era și firesc, preluarea
și dezvoltarea acestor aberații, nu puteau să nu stârnească reacții din partea
majorității tăcute cărora li se asociază, ca de obicei în momente grele,
Biserica noastră strămoșească și în general lumea creștină. Iată de ce o
reluare a ceea ce este esențial în relația de cuplu și fundamental în definirea
familiei se vădește mai necesară ca niciodată.
În evoluţia societăţii omeneşti familia a constituit din totdeauna
structura în jurul căreia s-a format şi s-a menţinut cadrul dezvoltării sociale
a neamului în particular şi, într-un sens mai larg, a naţiunilor și popoarelor.
Definită ca microstructură socială bazată pe unirea voluntară a doi parteneri
de sex opus, bărbat și femeie (unire care are la bază puternice resorturi
biologice), prin modul cum se organizează (mai ales după apariţia copiilor),
familia va constitui modelul organizării sociale pentru simplul fapt că în
sânul ei a apărut o ierarhizare şi o distribuţie foarte precisă a funcţiunilor,
aspecte ce se vor regăsi ulterior în modul de organizare și funcționare a structurilor
societăţii.
Noțiunea de familie, în esența ei, indiferent
dacă este după modelul paterfamilias
sau materfamilias, depășește cu mult
cadrul strict al coabitării dintre cei doi soți, ea presupunând automat și o
împlinire în timp prin copiii care în mod obișnuit rezultă din această
coabitare. Prin urmare, extensia familiei (mai ales prin apariția copiilor) va
determina o serie de tipuri de relaţie care se creează în timp, astfel: pe
linie directă, unde şi legăturile biologice sunt și cele mai puternice, aceste relații
se realizează prin copii, nepoţi, strănepoţi, ca şi pe linie colateralã prin:
fraţi, surori, unchi, mătuşi, nepoți și veri de diferite grade.
Aceste legături, chiar dacă diminuă
semnificativ, se extind spre cea de a treia categorie de rudenie, aşa zisele
rude prin încuscrire: soţ – soţie, socru – soacră, ginere – noră, cumnat – cumnată,
cuscru – cuscră, tată vitreg – mamă vitregă. Se adaugă acestor trei categorii
cea de a patra, aşa zisele rude convenţionale: naşi, fini, cumetri, care lărgesc
și extind cadrul familial. Iată cum perimetrul familial prin extensie capătă o
dimensiune socială din ce în ce mai largă, ceea ce a făcut ca în primele etape
ale dezvoltării societăţii umane să constituie nucleul organizării sociale prin
formarea triburilor (neamurilor), ginţilor, şi apoi naţiunilor, toate având ca
structură de bază familia.
Ceea ce dă valoare deosebitã
familiei, este faptul că este zona existenţială în care se realizează
continuitatea vieţii. Într-adevăr familia este locul unde se derulează două
evenimente cruciale pentru existenţa individului și a unei societăți date; naşterea − eveniment strict familial care
sporeşte familia şi; moartea − care o
descompletează şi care, de asemenea, este un eveniment strict familial. Societatea
ia act de aceste evenimente şi oferă cadrul necesar desfăşurãrii lor, dar ele
rămân evenimente care se consumă în familie şi aparţin doar familiei. Este și
motivul pentru care familia a reprezentat de-a lungul vremurilor o entitate la
granițele căreia până și legea se oprea.
Dar să vedem care sunt resorturile
intime care fac din familie o adevărată redută prin prisma istoriei?
Aş recurge pentru început la
definiţia familiei din perspectiva biologică şi social istorică. Aşadar din
acest punct de vedere familia s-ar putea defini ca o microcomunitate umană întemeiată prin căsătorie, ce uneşte cei doi
soţi de sex opus (bărbat și femeie) şi descendenţii lor direcţi, prin relaţii
strânse de ordin biologic, economic, psihologic, spiritual şi juridic. Dacă
primele patru (biologic, economic, psihologic și spiritual) sunt subordonate
unor deziderate dincolo de raţiunea umană, ultimul aspect şi anume cel juridic
aparţine socialului. De aici şi atitudinea mereu schimbătoare din partea unor sisteme
sociale, ideologii, doctrine, viziuni asupra viitorului, toate însă ca roade
ale experienţelor sociologice de-a lungul timpului și ca efecte ale raţiunii
umane care, cel puțin în privința abordării familiei din perspectivă socială,
s-au dovedit defectuoase.
În acest context nu este de mirare că
pentru antinaţionalişti sau internaţionalişti (de regulă oameni fără patrie), globaliști,
sau diverse asociații contra naturii, distrugerea familiei a fost şi este o
ţintă, pentru că ei ştiu foarte bine că subminând familia, subminează temelia
unei naţiuni și că astfel pot distruge naţiunea însăşi.
Mai mult, politicile agresive de
deznaţionalizare și asimilare forțată practicată de marile imperii, mişcările culturale care însoţeau valurile migratoare (prezente și astăzi) cum ar fi: panelenismul,
panslavismul, pangermanismul, comunizarea omenirii din secolul al XX-lea a cărei
fațetă actuală este globalizarea sau mondializarea, au avut şi au ca ţintă
subminarea familiei indiferent prin ce mijloace; directe sau indirecte, vizibile
sau voalate, scopul fiind mereu acelaşi. Paradoxul timpurilor noastre constă în
faptul că tocmai lumea civilizată, lovită astăzi de o adevărată criză
demografică, este promotoarea acestor tendințe distructive prin încercarea de a
redefini familia, cu alte cuvinte de a reinventa roata.
Promotorii acestor ”inovații” transmoderniste
și transgenderiste fac abstracție de faptul că persistenţa familiei în timp
rezultă tocmai din cele patru funcţii esenţiale ale familiei, care se
constituie în deziderate imediate sau pe termen lung, atât în evoluţia omului
ca individ, cât şi a speciei sale ca entitate. O simplă privire asupra acestora
ne va lămuri pe deplin de ce familia a fost de-a lungul timpului o adevărată
redută împotriva vicisitudinilor vremurilor și a chezășie pentru supraviețuirea
neamurilor.
Prima și cea mai importantă este funcţia de reproducere şi perpetuare a
speciei în virtutea finalităţii pe care orice fiinţă vieţuitoare,
inclusiv specia umană, o are în destinul ei imanent. Oricât de emancipată ar fi
o societate sau grup social, membrii acesteia nu se pot desprinde de această prioritate
existenţială situată dincolo de raţiune ce ţine de destin şi predestinaţie, iar
negarea sau eludarea acestui adevăr fundamental ar duce implicit la anihilarea
societăţii sau grupului social în cauză. Aici este locul să subliniem faptul că
orice altă abordare a acestui adevăr fundamental, nu este decât un exerciţiu
intelectual generator de utopii existenţiale, fără nici un suport în realitatea
concretă. Însăși evoluția individuală se îndreaptă către acest deziderat existențial,
ilustrat cum nu se poate mai bine, de pildă, prin preocuparea adolescentului (vârsta
maturării biologice) pentru realizarea sa în plan personal, vârstă la care existenţa,
cariera şi întemeierea unei familii devine o dominantă. Acest ultim aspect nu este
în fapt decât o tendinţă naturală, firească și chiar imperativă, bazată pe
puternice resorturi biologice, îndeosebi instinctuale, pentru că și omul, până
la urmă, este tot o ființă viețuitoare.
Celelalte trei funcții
ale familiei; producerea şi acumularea mijloacelor de existenţă - necesare familiei pentru subzistenţă
şi dezvoltare, ceea ce face ca familia să aibă un grad de independenţă, perspectivă
de emancipare, și ierarhizare în contextul social în care trăieşte efectiv; funcţia de educaţie
şi transmitere a experienţei din generaţie în generaţie - în familie
realizându-se primii paşi în socializarea individului, controlul sfincterelor,
însuşirea limbii, tradiţiei şi obiceiurilor, în sfârșit, armonizarea
biologicului cu exigenţele sociale odată cu dezvoltarea limbajului și comportamentului
elementar (cei şapte ani de acasă) și, nu în ultimul rând; protecţia şi solidaritatea de grup
- funcţie care face din familie o structură socialã solidă, în care resorturile
biologice sunt extrem de puternice confirmând vechea zicală „sângele apă nu se
face”.
Două aspecte esenţiale se desprind din
analiza celor patru funcţii:
-
primul aspect ține de latura
biologică, care rămâne constantă
de-a lungul istoriei umane şi constă în procreerea şi creşterea copiilor, deci
a generaţiei următoare. Orice tendinţă de subminare a familiei va afecta în
primul rând latura biologică, deci rezerva demografică a unei naţiuni. Concluzia
este că o societate care nu concură la întemeierea şi susţinerea familiei, în
înțelesul ei fundamental, se autocondamnă.
-
al doilea aspect ține de latura
socială, de regulă schimbătoare,
care îmbracă caracterul modului de trai şi stilului de viaţă corespunzãtor unei
societăţi date într-o epocă dată. Sigur că aici se subsumează principiile
morale, religioase, sistemul educaţional, tipul de economie şi gradul de
dezvoltare economică, cadrul jurisdicţional şi nu în ultimul rând percepţia
individuală și publică cu privire la familie. Chiar dacă sub aspect social
percepția familiei a suferit modificări în timp, determinate de gradul de cultură
şi civilizaţie, de progresul tehnico-ştiinţific şi implicit de progresul
economico-social, latura biologică a rămas aceiaşi de-a lungul timpului, ca o
necesitate dincolo de raţiune.
Or, această finalitate
biologică pe care o presupune actul căsătoriei, adică familia, are ca scop primordial
naşterea şi creşterea copiilor. Chiar dacă am rezuma semnificaţia familiei
numai la atât, și tot am constata că ea
atinge cotele maxime ale valorii, deoarece este modalitatea de a asigura vieţii
continuitatea și implicit transmiterea mesajului genetic generaţiei viitoare,
asigurându-se astfel perenitatea unui neam.
Așadar, prin actul de întemeiere a
familiei, căsătoria capătă valoare de simbol cu întreaga conotaţie spirituală, socială
şi biologică pe care o poartă. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât actul
căsătoriei corespunde momentului de maturitate în evoluţia fiinţei umane. În ”Viaţa
de om” (sintagmă care rezumă timpul biotic, cu alte cuvinte existenţa
pământeană a individului), maturitatea şi căsătoria reprezintă apogeul
tripticului existenţial (copilăria, maturitatea şi bătrâneţea), în care se
regăsește rostul biologic al fiecărei fiinţe umane pe parcursul existenţei sale
pământene. Pentru că, prin prisma familiei, acestui triptic i se suprapune un
alt triptic, existenţial de data aceasta; naştere - căsătorie – moarte, în care
căsătoria, ca moment crucial în existenţa individului, devine pasul necesar pe
care orice individ (bărbat sau femeie) îl face pentru a-şi împlini destinul său
şi al speciei sale.
Nu este de mirare că de-a lungul
istoriei familia ca instituţie a fost aproape constant vexată şi pusă în
pericol de anumite doctrine şi ideologii, mai ales acelea care-şi propuneau
crearea omului nou, fie ea : fascistă, nazistă, comunistă și astăzi globalistă.
Mijloacele cele mai uzitate au fost agresiunea materială şi în egală măsură
subminarea morală prin tot felul de abordări prin care se pare că societatea de
astăzi excelează. Este locul să subliniem faptul că religia, îndeosebi creştinismul, a
fost de la începuturile sale şi rămâne şi astăzi sprijinul cel mai solid şi
eficient pentru familie, pentru că a ridicat căsătoria la rang de taină (una
din cele şapte taine ale ortodoxiei), cu un ritual şi ceremonial cu adânci
semnificaţii morale, spirituale și sociale. Pentru creştinism familia este
binecuvântată de Dumnezeu, pentru că prin ea se păstrează şi perpetuează harul și duhul de viaţă.
Nici
Biserica Creştină nu a fost scutită de vexațiuni în misiunea ei de a încuraja
și proteja familia. Procesul avea să înceapă odată cu Renaşterea şi Reforma
(secolele al XV-lea şi al XVI-lea) în spaţiul Europei occidentale şi avea să
devină evident odată cu apariţia societăţilor capitaliste şi industriale,
îndeosebi în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea în acelaşi spaţiu, ca apoi să
se generalizeze.
Pe de altă parte este adevărat că reducerea
dependenţei vieţii de familie faţă de economia domestică, posibilităţile
incomparabil mai mari astăzi de a-şi procura mijloacele de existenţă necesare
familiei, participarea efectivă a femeii la viaţa economică şi socială în
spaţiul extrafamilial, puternic influenţate de mişcarea feministă şi
ideologiile liberale, au schimbat profund raporturile şi distribuţia sarcinilor
în cadrul grupului domestic pe care îl formează familia.
Secularizarea şi laicizarea statelor
naţionale începute în secolul al XIX-lea şi finalizate în secolul al XX-lea, doctrinele
liberale, mișcările feministe ca şi “revoluţia sexuală” după 1960, aveau să
zdruncine semnificativ statutul social al familiei, dar şi rolul bisericii în
viaţa de familie, ajungându-se ca astăzi unirea celor doi parteneri să se
transforme dintr-o relaţie contractuală într-o reuniune consensuală, în cadrul
căreia partenerii pot fi şi de acelaşi sex.
În pofida acestor tendințe
și vexațiuni, familia tradițională, ca entitate socială consacrată istoric,
rămâne un deziderat biologic şi social pentru orice individ, comunitate sau
grup social, indiferent de mărime sau grad de emancipare, pentru că în ea se
regăsește și se împlinește. Prin urmare familia trebuie sprijinită prin toate
mijloacele, afirmaţie motivată mai ales prin faptul că asigură armonia și
echilibrul social și, chiar mai important, perspectiva demografică a
respectivelor comunităţi și grupuri sociale. De asemenea, oferă cadrul ideal
pentru socializarea fiinţei umane, a perpetuării tradiţiei şi culturii
specifice, în sfârşit contribuie decisiv la menţinerea coeziunii etnice şi
naţionale.
Faţă de aceste imperative
existenţiale ale fiinţei umane, ce pot reprezenta pretenţiile mişcărilor de
emancipare sexuală din zilele noastre mai mult decât o reeditare jalnică a
Sodomei şi Gomorei din textele biblice?
Ceea ce astăzi se dorește prin
activitatea ”Coaliției pentru Familie” și platforma ei de sprijin ”Împreună”
este tocmai menținerea familiei în cadrul definiției și statutului ei atestat
și consacrat istoric, ca valoare fundamentală și imuabilă a umanității, în care
generațiile care se succed să se regăsească în spiritul și tradiția creștină.
Prin votul nostru la referendum pentru
familia tradițională, să ne alăturăm Bisericii noastre care din totdeauna a
ocrotit și binecuvântat unirea dintre bărbat și femeie în spiritul moralei și
dragostei creștine.
Valeriu
Lupu – doctor în științe medicale
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu