Graiurile românești din perspectivă istorică

     Graiurile românești din perspectivă istorică

                                (controverse și realități)

                                                                                ”Istoria limbii unui popor,

                                                                                  este de fapt istoria acelui popor”

          Introducere: Ceea ce definește o națiune, o colectivitate națională, sau până la urmă un popor, este limba pe care o vorbește. Trăsătura principală a acestui aspect îl constituie faptul că limba este cea care oferă cadrul necesar comunicării, înțelegerii și interelaționării membrilor comunităților care formează acel popor. În egală măsură, oferă cadrul prin care organizarea, administrația, legislația, arta, tradițiile și cultura în general se manifestă, în plus, permite în același timp tezaurizarea și transmiterea acestora din generație în generație. Până la urmă limba unui popor se constituie într-un act identitar pentru acel popor, pentru că îl definește ca entitate națională și culturală, însăși denumirea poporului sau națiunii va fi dată de numele limbii vorbite.

Ceea ce din punct de vedere istoric este greu de precizat, este cine a fost la început; un popor care și-a format o limbă ca mijloc de comunicare, sau limba care a coagulat în jurul ei o populație într-un anumit spațiu geografic realizând astfel entități naționale sau popoare?. Însuși Eminescu spunea; ”nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră” (M.Eminescu – Opere, vol XV, 1989), iar Biblia consacră prioritatea limbii prin cunoscuta formulare ”La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnmezeu și Dumnezeu era Cuvântul”,  ”Acesta era întru început la Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan; 1; 1,1).

          De remarcat este faptul că de-a lungul istoriei, limba, indiferent de originea ei, a suferit un proces continuu de dezvoltare și perfecționare, pe măsură ce și poporul pe care îl definește face pași importanți pe linia progresului și emancipării materiale și spirituale. Întocmai precum copilul învață să vorbească, pătrunzând treptat în esența culturii și spiritualității poporului din care face parte,  tot așa fiecare generație va învăța și va contribui la perfectarea limbii pe care o folosește, îmbogățind-o în conținut și expresivitate. Așa încât modalitățile prin care limba noastră s-a dezvoltat ține, fără îndoială, de evoluția și dezvoltarea societății românești, de contribuția fiecărei generații la dezvoltarea actului de cultură, indiferent la ce domeniu ne referim și, în bună măsură, de interferențele culturale, spirituale, sociale, economice și științifice cu alte culturi.

                   Limba română în ansamblul limbilor europene

Desigur, ca orice limbă și limba română are o arie de cuprindere și o bogăție proprie acumulată de-a lungul vremurilor. Cele peste 6000 de graiuri pe care le conține patrimoniul lingvistic universal (Mircea Malița – 10.000 de culturi, o singură civilizație, Ed. Nemira, 2001), care de fapt reprezintă tot atâtea culturi și entități etnice, au o răspândire neuniformă la scară planetară, așa încât pot permite o ierarhizare a lor în funcție de numărul de vorbitori, numărul de cuvinte cuprinse în lexicul lor și de spațiul geografic pe care îl acoperă. În funcție de acești parametri se poate spune că fiecare limbă își are o importanță mai mare sau mai mică în ansamblul lingvisticii zonale sau planetare.

În plan european limba română este considerată a cincea limbă ca bogăție lingvistică. Cu cele peste 62.000 de cuvinte pe care le cuprinde în vocabularul său, limba română se situează după limba engleză (peste 100.000 de cuvinte), limba franceză (peste 76.000 de cuvinte), limba germană (peste 75.000 de cuvinte) și limba spaniolă cu peste 70.000 de cuvinte. Bogăția vocabularului unei limbi se va reflecta de o manieră extrem de convingătoare în varietatea formelor de exprimare, în expresivitatea figurilor de stil și bogăția metaforelor care colorează graiul respectiv. La acest aspect un aport important îl are și complexitatea formelor gramaticale, capitol la care limba română excelează având, din acest punct de vedere, reputația unei limbi dintre cele mai complexe. De aici și expresivitatea sa deosebită.

Ca spațiu geografic de cuprindere, limba română este a șaptea limbă la nivel european, pornind din munții Pocuției (Transcarpatia) până în munții Pindului (din sudul peninsulei Balcanice), din ținutul transnistrean al Bugului, până dincolo de câmpia Panoniei. Concentrația cea mai mare a vorbitorilor de limba română se înregistrează pe teritoriul actual al României (peste 90% vorbitori de limba română) și zonelor limitrofe; Basarabia, Bucovina de Nord cu ținutul Herței, Maramureșul istoric, Kadrilaterul, Timocul, Banatul sârbesc, Voievodina și spațiul dintre granița vestică a României și Tisa. Observând cu atenție acest spațiu, vom constata că  practic se suprapune spațiului traco-daco-geto-iliric al antichității preromane.

Procentul vorbitorilor de limbă română în aceste teritorii, vremelnic desprinse din trupul țării, variază între 40 – 70%, datorită politicii de deznaționalizare forțată pe care autoritățile statelor respective au intreprins-o constant de-a lungul istoriei. Așa încât, după numărul de vorbitori la scară europeană, limba română ocupă locul nouă, cu peste 28 milioane de vorbitori, din care 17 milioane în România (peste 90% din locuitorii actualei Românii).

                        Originile limbii române

Este o problemă care în ultimele decenii a devenit extrem de actuală prin cele două ipoteze care frământă lumea lingviștilor; provine limba noastră dintr-o limbă arhaică puternic latinizată a cărei fond lexical cu greu se mai regăsește astăzi, sau este o protolatină din care vor deriva limbile romanice inclusiv limba latină?  Indiferent cum am privi lucrurile trebuie pornit de la premiza că și limba română, ca orice limbă, are o istorie proprie care se pierde în negura timpurilor.

Grosso modo și conform tradiției puternic înrădăcinată în istoria poporului român, se consideră că limba română este produsul puternicei latinizări a limbii băștinașilor daco-geți și traco-iliri din teritoriile ocupate de romani, sau limitrofe acestora, pe parcursul a peste cinci sute de ani (300 i.e.n. – 271 d.H.) care a făcut ca fondul latin al limbii române să depășească 70%. De-a lungul secolelor limba română, ca oricare altă limbă, va suferi numeroase influiențe, între care cea mai notabilă este influiența slavă din secolele X – XV, care va face ca între 11,7% și 14,6% din vocabularul nostru să aibă origine slavă.

Procesul de modernizare a limbii însă, va începe în Transilvania cu Școala Ardeleană în secolul al XVIII-lea, prin corifeii acesteia; episcopul Inochentie Micu (Klein), Samuel Micu (Klein), Petru Maior și Gheorghe Șincai, concomitent cu cea din Moldova și Țara Românească prin Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Lazăr și Gheorghe Asachi, care vor demonstra și documenta latinitatea limbii române și chiar vor reuși introducerea scrierii latine. Acest proces de modernizare se va desăvârși în epoca lui Eminescu, prin creația căruia limba română capătă cel mai frumos veșmânt al său ”pe cât se poate omenește prevedea literatura poetică românească va începe secolul XX sub auspiciile poeziei lui, și forma limbii naționale care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă alcătuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești (Titu Maiorescu – Eminescu și poeziile lui, 1889). Este epoca când i-a avânt limba literară cultă, așa încât în perioada interbelică putem vorbi deja de o limbă matură, puternică, expresivă și melodioasă, comparabilă cu marile limbi europene.

Cum era de așteptat, având în vedere istoria zbuciumată și tristă a poporului nostru, originea și evoluția limbii române a suscitat și continuă să suscite discuții și controverse, inițiate și susținute mai ales de cei care poposind târziu în Europa; cum ar fi migrația slavă din secolele VI –VII (velicorușii, malorușii, bulgarii, sârbii, slovenii, croații, slovacii și polonii), sau migrația maghiară (hunii și ungro-finicii) din secolele VIII – X, și-au arogat drepturi istorice, din nefericire pentru ei, nesusținute de argumente științifice. Așa de pildă, istoriografia maghiară susține că Panonia (câmpia Panoniei), unde maghiarii s-au așezat punând bazele imperiului hunic, era o întindere nepopulată care va fi invadată târziu, după venirea lor, de o populație de păstori venită din Balcani, deși datele istorice arată că zona respectivă, la invazia maghiară, era populată de iliri, o ramură a daco-geților, iar pe teritoriul Transilvaniei existau deja structuri statale (cnezate și voievodate) care se opuneau pretențiilor teritoreale a acestor triburi nomade sedentarizate aici (Cronica notarului Anonymus – Gesta Hungarorum).

În același registru și istoriografia bulgară susține că nici zona Pontului Euxin și sud dunăreană nu era populată decât de niște comunități grecești izolate, nicidecum de geții care aveau să opună o rezistență dârză invaziei romane, ceea ce l-a făcut pe împăratul Traian să ridice un monument impunător pentru glorificarea victoriei sale (vezi Tropaeum Traiani de la Adamclisi), ca de altfel și columna lui Traian din Roma pentru eterna glorificare a victoriei romanilor asupra dacilor lui Decebal.

Mai mult, în opinia urmașilor invadatorilor din acele timpuri, limba vorbită de băștinași nu putea fi latina, latinizarea neputându-se realiza în 165 de ani cât a durat ocupația romană (106 – 271), de la războaiele dacice până la retragerea aureliană. În abordarea acestei probleme se pierde voit din vedere faptul că spațiul daco-getic și traco-iliric cuprindeau teritorii întinse la nord și la sud de Dunăre, că ocupația și colonizarea romană la sud de Dunăre se realizase deja cu trei sute de ani înaintea războaielor dacice (teritorii cunoscute ca Moesia Inferioară și Moesia Superioară), iar circulația între teritorii era destul de liberă și intensă pe cele două maluri ale Dunării, așa încât influiențele prin colonizare, migrație și comerț erau suficient de puternice cu mult înaintea războaielor dacice. Prin urmare procesul de latinizare a populației daco-getice și traco-ilirice se va realiza într-o perioadă de peste cinci sute de ani, timp suficient ca noua limbă să se cristalizeze și să se răspândească la nord de Dunăre. Și asta dacă nu cumva limba vorbită de populația daco-getică și traco-ilirică nu era chiar limba latină într-o formă rudimentară, accesibilă comunicării.

Adăugăm și faptul, consacrat istoric, că în anii 50 ai primului veac al mileniului întâi, Apostolul Andrei, unul din ucenicii lui Iisus Hristos, evangheliza zona daco-getică din Scitia Minor (Dobrogea de astăzi) și Muntenia, prin urmare, o logică elementară ne demonstrează faptul că nu poți să evanghelizezi o populație fără să te faci înțeles. Așadar, este de presupus că localnicii pe care îi creștina Apostolul Andrei vorbeau aceiași limbă, cel mai probabil limba latină vulgară.

Pentru cei care încă se mai îndoiesce de acest adevăr, mai aducem un argument, suficient de convingător, în sprijinul originii latine a limbii române. În anul 212 Împăratul roman Caraculla emite celebra ”Constituțio Antoniniana” care prevedea drepturi și libertăți sociale și economice tuturor străinilor liberi vorbitori de limba latină de pe întreg teritoriul imperiului roman. Cu alte cuvinte, deveneau cetățeni romani indiferent dacă erau ”decediți” (proveniți din popoarele cucerite, prizonieri de război, sau cei care s-au predat de bună voie armatelor imperiului și nu erau inamici ai acestuia); ”peregrini” (străini liberi care circulau ca triburi nomade fără cetățenie romană); sau ”barbari” care acceptau zeitățile romane. În acest context toată populația daco-getică și traco-ilirică căpăta, de jure și de facto, cetățenia romană, ceea ce presupunea cunoașterea limbii latine, însușirea legilor și administrației romane și, desigur, îndeplinirea obligațiilor ce decurgeau de aici, chiar dacă, în fapt, aceste obligații constituiau scopul edictului imperial, adică plata taxelor și impozitelor către Roma (Cassius Dio – Istoria Romană-vol II, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977).

Pe acest fond, latin sau latinizat, va veni apoi puternica influiență slavă (14,6% din lexicul limbii române) odată cu migrația acestor popoare spre centrul Europei care, în ceea ce ne privește, va cuprinde zona  nord-estică, îndeosebi Moldova - cu influiența slavilor moscoviți (velicorușilor), a slavilor ucrainieni (malorușilor) - ce se va extinde și la nordul Bucovinei, și Maramureșului. În partea sud-vestică se va resimți influiența slavilor bulgari la sud de Dunăre, îndeosebi asupra Munteniei și Dobrogei și, a slavilor sârbi, sloveni și croați,  asupra Banatului și Olteniei. Prin urmare, de-a lungul a patru sute de ani (perioadă în care se realizează migrația slavă către Europa), sudul, vestul și nordul Dunării, ca și estul și nordul Moldovei, vor fi influiențate de  fiecare din aceste etnii, ce vor sfârși prin a se sedentariza pe teritoriile pe care se regăsesc și astăzi (Dan Caragea – Vechea slavă, slavona și graiurile slavilor, Adevărul.ro, 2013), cu corectivul că velicorușii, malorușii și bulgarii dețin unele teritorii care nu le aparțin etnic, istoric și lingvistic.

O evoluție aparte a avut-o Transilvania a cărei statut de principat de sine stătător se va menține până în anul 1867. Timp de 1255 de ani (271 – 1526) Transilvania este cunoscută ca Mare Voievodat sau Principat, cu administrație proprie, armată proprie și Dietă proprie (Dieta Transilvană). 157 de ani (1526 – 1683) Transilvania va fi doar sub suzeranitate otomană ca teritoriu neocupat - în timp ce Ungaria era pașalâc turcesc (teritoriu ocupat) după bătălia de la Mohacs (regatul Ungariei fiind zdrobit de otomanii conduși de Suleiman Magnificul, așa cum au fost zdrobiți în 955 de Otto cel Mare împăratul germanilor, dată de la care ungurii încetează atacurile barbare spre vestul Europei și încep atacurile împotriva Transilvaniei); 1687 – 1867 Transilvania devine provincie a imperiului habsburgic (după înfrângerea otomanilor lui Mahomed al IV-lea de către habsburgii împăratului Leopold, fără participare maghiară, aceștia fiind încorporați în imperiul habsburgic) și doar 51 de ani (1867 – 1918) când Transilvania, ca provincie austroungară, intră sub administrație maghiară (Charles Upson Clark – United Roumania, New-York, 1932).

Trebuie menționat aici că populația românească, din totdeauna majoritară în Ardeal, a fost supusă unui monstruos proces de deznaționalizare prin atacuri susținute asupra limbii, spiritualității, culturii și existenței fizice a băștinașilor din partea tuturor celor care au invadat zona, indiferent de naționalitatea lor, fie că au fost maghiari, sași, șvabi sau secui. Individual sau în structuri politico-administrative, cum a fost Unio Trio Naționem (1438 – 1848), mai bine de patru sute de ani minoritarii maghiari vor exclude populația românească majoritară de la orice decizie politică. Mai mult, populația românească va fi condamnată fără reținere, deschis și explicit, la excludere și marginalizare, ne având dreptul secole de-a rândul să se așeze la oraș, să-și construiască biserici, să aibă dreptul la învățătură, în sfârșit să aibă drepturi civile, sociale și politice decât dacă se maghiarizau (C. Giurăscu – Istoria României în date, Buc. 1971)

          Oricâte justificări istorice s-ar încerca, oricâte aspecte ale emancipării zonei s-ar scoate în evidență, istoria nu va putea în veci să șteargă urmele atrocităților comise împotriva românilor așa cum încearcă de secole propaganda și istoriografia maghiară (Alain Du Nay – Românii și maghiarii în vârtejul istoriei, Ed. Matthyas Corvinus, Buffalo-Toronto, 2001). Stau mărturie documentele epocii, sângeroasele răscoale conduse de Gheorghe Doja și Horia, Cloșca și Crișan, martiriul lui Avram Iancu ca urmare a trădării lui Koshuth și pretențiilor revoluției maghiare de la 1848, culminând cu masacrul comis de cei 13 generali pe care însăși curtea de la Viena oripilată de această barbarie îi va condamna la moarte pentru trădare și genocidul de care s-au făcut vinovați (40.000 de români executați și 300 de sate rase de pe fața pământului), ca să nu mai vorbim de atrocitățile hortyste din Transilvania de Nord în timpul ocupației maghiare (1940-1944) din timpul celui de al doilea război mondial.

Rezultatul acestei stări de lucruri, perpetuate de-a lungul istoriei, a fost o rezistență lingvistică și culturală greu de explicat altfel, atîta timp cât conviețuirea fortuită și naționalizarea forțată a reușit performanța de a nu realiza nici o interferență semnificativă, făcând de pildă ca ponderea cuvintelor de origine maghiară în limba română să fie doar de 1,43%, iar cea de origine germană de numai 2,47%.

      Procesul de formare a limbii române

Din ce în ce mai contestată astăzi (ca și istoria poporului nostru), opinia latiniștilor pare din ce în ce mai șubredă, datorită numeroaselor dovezi pe care arheologia și studiile lingvistice serioase le oferă, mai ales în baza unor documente descoperite în arhive și valorificate în ultimele decenii. Deocamdată dominantă rămâne teoria latinistă cu corecția absolut necesară  că procesul de formare al limbii române a durat nu mai puțin de 1000 de ani (aproape 600 de ani sub romani și mai bine de 400 de ani prin interferență slavă, această ultimă influiență fiind augmentată și de faptul că populația românească adoptă modelul slav de organizare statală în cnezate și voevodate, limba slavă ca limbă liturgică și de cancelarie domnească, dimpreună cu scrierea chirilică. Este și motivul pentru care evoluția istorică a populațiilor daco-getice  și traco-ilirice situate la nord și la sud de Dunăre va fi diferită. În timp ce la nord de Dunăre se va forma principalul dialect al limbii române (dialectul daco-român - ce se dezvoltă în Dacia, Panonia, Iliria și Dardania), la sud de Dunăre se vor dezvolta, în zone mai mult sau mai puțin extinse, celelalte trei dialecte cunoscute ale limbii române; macedo-român (aromâna sau armâna), astăzi cu aproximativ 250.000 de vorbitori; meglenoromâna cu aproximativ 12.000 de vorbitori și istroromâna cu câteva mii de vorbitori, toate situate în Macedonia, Grecia, Valea Timocului, Croația, Voevodina, Munții Pindului, Banatul Sârbesc etc.

Evoluția cea mai viguroasă se va înregistra desigur la nord de Dunăre, în interiorul granițelor tradiționale ale românismului, cu particularități însă, legate de zona geografică și influiențele limitrofe, ceea ce va conduce la apariția graiurilor, în fapt subdialecte care pot fi grupate în două categorii. La sud de Carpați se vor forma graiurile; muntean, oltean, dobrogean, bănățean și făgărășan, iar la nord de Carpați graiurile; moldovean, basarabean, bucovinean, maramureșan și ardelean. Astfel că până în secolul al XII-lea se realizează limba română comună spațiului nordic, corespunzător Daciei, Iliriei, Panoniei și Dardaniei în același timp cu definitivarea subdialectelor amintite mai sus (Alexandru Rosetti, 1977).

Mai mult, fondul lingvistic comun dominant în zona nord dunăreană, cu toate particularitățile sale regionale, reușește să asigure o comunicare eficientă între diferitele părți ale României, diferențierile fiind doar la capitolul accent, pronunție și uneori la capitolul arhaisme, neologisme sau regionalisme, ceea ce l-a determinat pe Eminescu să afirme, în studiile sale lingvistice, că ”limba română la nord de Dunăre este singura limbă romanică care nu are dialecte”.

Începând cu secolul al XIII-lea și până în secolul al XVIII-lea, se dezvoltă limba română literară veche, perioadă în care apar primele manuscrise și primele tipărituri sub formă de texte religioase, cronici și letopisețe, primele pagini literare și primul scriitor în persoana lui Dimitrie Cantemir, intelectual de înaltă clasă academică și de suprafață europeană. Ultima etapă în dezvoltarea limbii române este etapa modernă, care începe în secolul al XIX-lea și continuă până la mijlocul secolului al XX-lea, când se poate vorbi de o limbă literară, poetică, colocvială și științifică cultă, extrem de elevată, armonioasă și expresivă.

Cu toate vicisitudinile vremurilor și interpretările contradictorii generate de împrejurări  conjunctural istorice, limba română rămâne una din limbile romanice care și-au păstrat unitatea lingvistică în esența ei, după cum susțin lingviștii - fiind mai aproape de latina vulgară (populară) decât italienii, considerați moștenitorii de drept ai zestrei culturale și lingvistice romane. Sub acest aspect, cel puțin în cazul limbii române, se vorbește despre un substrat proetnic care ar fi traco-geto-daco-iliric, peste care s-ar fi suprapus limba latină veche, populară (vulgară). Ambele s-ar fi păstrat în forma lor de bază și nu ar fi fost influiențată de limba latină medievală, cultă, care s-ar fi dezvoltat pe teritoriul Imperiului Roman de Apus. Cum fondul traco-getic-daco-iliric este sărac și greu de demonstrat astăzi, nu numai în cazul limbii române, întrebarea care se pune este dacă nu cumva însăși limba latină nu ar fi chiar acest fond, așa cum pare să argumenteze lingvistica modernă în care originea latinității ar fi tocmai zona locuită de populațiile traco-geto-daco-ilirice (Iulia Brânză Mihăileanu - Pentru cine este nocivă originea traco-dacică a limbii române?, Ed. GetoDacii, 2016).  

În acest context desigur, după cum subliniam mai sus, cea mai spectaculoasă evoluție a avut-o dialectul daco-român care ar fi evoluat în trei etape distincte; etapa străromână - care presupune realizarea fondului etnic daco-getic;  etapa preromână - în care se realizează fondul daco-latin, și; etapa formării limbii române comune ”limba vechilor cazanii / care-o plâng și care-o cântă / pe la vatra lor țăranii” (Alexei Mateevici – Limba noastră – astăzi imnul de stat al Republicii Moldova) la care ar fi contribuit puternica influiență a elementului slav, fără a reuși însă, să modifice substanțial fondul lexical și fără a modifica topica propoziției și toponimia limbajului după cum am văzut mai sus. Acest ultim aspect va fi exploatat politico-ideologic, de o manieră persuasivă în perioada comunistă de început, când, pentru a face pe plac autorităților sovietice de ocupație, lingviști de renume, deoparte și de alta a Prutului  afirmau, fie originea slavă, fie caracterul slav, balcanic al limbii române ”limba română conține ca și celelalte limbi romanice elemente ale limbii latine târzii (secolul IV – VIII). Deosebirile față de aceste limbi se datorează influienței slave sau sunt caracteristici comune cu limbile balcanice, mai ales albaneza, dar și greaca, bulgara, sârba, inovațiile proprii limbii române sunt mai puține” (Alexandru Graur – Gramatica limbii române, Ed. Academiei RSR, vol II, 1966), ca de altfel și ”istoricul” Mihail Roller care dădeau culoare slavă originii și istoriei noastre ca popor.

Opinia acestor proletcultiști împărtășită de majoritatea lingviștilor vremii (cei mai mulți străini de neam – cum sunt și astăzi de altfel în instituțiile noastre lingvistice) este că limba română este o limbă de împrumut, fără personalitate, fără trecut, incapabilă de a influiența alte limbi, ci mai degrabă influiențată de diverse proximități etno-lingvistice. O replică usturătoare vine chiar din partea celor mai acerbi contestatari ai noștri, maghiarii, la care ”specialiștii” noștri nu au răspuns nici până astăzi. Este vorba de Bakos Ferenc care demonstrează că 2.333 de cuvinte maghiare sunt împrumutate și adaptate din limba română (Bakos Ferenc – A maghyar Sokeslet Roman Elemenek Tortenete, Akademiai kiaio, Budapest, 1982)   

La rândul lor dialectele macedoromân, meglenoromân și istroromân vor suferi influiențele limbilor dominante din țările respective (greacă, bulgară, sârbă, croată și albaneză), realizând o limbă greu de înțeles de românii nord dunăreni din cauza fondului lingvistic oarecum diferit și modificărilor din structura gramaticală. Evoluția acestora a fost foarte lentă menținându-și caracterul profund arhaic, îndeosebi din cauza obtuzității autorităților țărilor respective care au restricționat practicarea limbii și culturii minorității românești în școli și în societate, marginalizând-o prin toate mijloacele posibile.

           Fondul lingvistic al limbii române.

Încercând o evaluare a compoziției lingvistice a limbii române numeroase studii relevă faptul că fondul lexical și procentele diverselor influiențe rămân foarte apropiate, indiferent de parametrii care s-ar lua în studiu. Așa de pildă, un studiu intreprins de Marius Sala pe 2581 de cuvinte reprezentative din vocabularul românesc, arată că; 71,66% din cuvinte sunt de origine romanică (30,3% latina vulgară, 15,7% latina cultă, 22,2% franceză, 3,95% italiană), 14,7% sunt de origine slavă (slava veche 9,8%, bulgară 2,6%, rusă 1,12%, sârbă 0,85%, ucraineană 0,23%, și poloneză 0,19%), iar restul de 14,17% sunt de origine diversă; germană 2,47%, neogrecești 1,7%, ungurești 1,43%, traco-dacice 0,96%, turcești 0,73%, englezești 0,07%, onomatopeice 0,19% și de origine incertă 2,71% (Marius Sala – Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Buc. 1988).  

Într-un studiu mai amplu, efectuat pe 42.642 de cuvinte, cât reprezenta compoziția etimologică a limbii române în anii 50 ai secolului trecut, Dimitrie Macrea a observat că din cele 76 de influiențe lingvistice, pe care limba română le-a suportat de-a lungul timpurilor, doar 14 depășesc ca pondere procentul de 1%. Grosul lingvistic (62,53%) este de natură romanică; 20% latina vulgară, 2,39% latina cultă, 38,42% franceza, 1,72% italiana. Doar 11,27% sunt de origine slavă (7,98% slava veche, 1,78% bulgara, 1,51% sârba), iar în rest 3,62% de origine turcă, 2,37% neogreacă, 2,17% maghiară, 1,77% germană și 2,37% de origine incertă (Dimitrie Macrea – Dicționarul limbii române moderne, Ed. Acad, RPR, Buc. 1958).

Și limba literară, considerată îndeobște ca fiind forma cultă a oricărei limbi, prezintă o fizionomie asemănătoare. În anul 1942, acelaași Dimitrie Macrea are curiozitatea să studieze fondul lingvistic al operei lui Eminescu și ajunge la concluzii care confirmă constatările prezentate anterior. 48% din vocabularul folosit de poet este de origine latină, iar dacă luăm în considerare și frecvența cu care același vocabular este folosit, procentul urcă la 83%, întocmai ca în cazul poetului francez Paul Verlaine pentru limba sa. Cuvintele de origine slavă ating doar procentul de 16,8% (Dimitrie Macrea – Circulația cuvintelor în limba română, ”Transilvania”, anul 73, 1942, nr. 4). Aceste constatări vor confirma afirmația lui Dumitru Mazilu din 1937 care arată că din cele 1908 cuvinte ale poeziei Luceafărul, 1688 sunt de origine latină, că 13 strofe din cele 98 (cât are poezia) sunt pur latine.

Istoricii, ca și lingviștii de altfel, știu foarte bine că studiul limbii unui popor are aceiași valoare științifică pentru istoria acelui popor, precum au descoperirile arheologice, mai cu seamă atunci când se recurge la cercetarea folclorului, tradițiilor, arhaismelor, dialectelor și subdialectelor (graiurilor) realizând o adevărată arheologie culturală. Fondul latin este indubitabil, atât pentru dialectul dacoromân, care a evoluat până la stadiul la care este percepută limba română astăzi, cât și pentru cele trei dialecte risipite în peninsula Balcanică, ceea ce dovedește originea lor comună. Plecând de la aceste realități Alexandru Rosetti în 1977 va defini limba română ca fiind ”limba latină vorbită neîntrerupt în partea orientală a imperiului roman, cuprinzând provinciile dunărene; Dacia, Panonia de Sud, Dardania, Moesia superioară și inferioară din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii” (Alexandru Rosetti – Istoria Limbii Române, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc. 1986).

Desigur, și evoluția limbii române a fost, ca oricare altă limbă europeană, marcată de influiențe mai mult sau mai puțin importante, nu atât în funcție de conjunctura istorică, cât mai ales de compatibilitatea lingvistică și culturală a limbii române cu respectivele influiențe. Este interesant cum s-au materializat aceste influiențe în circumstanțe oarecum diferite pentru că, de pildă, confluiențele geografice nu întotdeauna au favorizat acest aspect. Este cazul influienței franceze, de exemplu, care, deși la distanță, are un puternic impact (22,2% pe 2581 cuvinte reprezentative și chiar 38,42% pe fondul lingvistic din perioada postbelică), spre deosebire de influiența germană sau maghiară, care, deși se aflau în coabitare geografică cu încercări violente de asimilare forțată (cazul maghiarilor), nu reușesc decât procente nesemnificative; 1,77%, respectiv 2,17%, ca să nu mai vorbim de influiența turcă, bizantină sau neogreacă care, de pildă, cu toată suzeranitatea otomană de aproape 500 de ani, sau greco-bizantină ca limbă liturgică (ca și ierarhii acelor vremuri) la care se adaugă și ofensiva fanariotă de mai bine de 100 de ani, nu reușesc decât procente la fel de nesemnificative.

Puternica influiență franceză se poate explica prin trei factori; fondul latin comun al celor două limbi romanice ca origine, permisivitatea deosebită a dialectului daco-român pentru vocabularul francez, și nu mai puțin important faptul că intelectualitatea română se pregătea în Franța, îndeosebi la Paris (orașul luminilor), preluând de aici stiluri și abordări cultural-artistice ca și tehnic-administrative în perioada când se fundamenta limba română modernă. Mai mult, limba franceză era comună printre intelectualii și creatorii țării, parte dintre ei concepându-și operele și în limba franceză.

Proximitatea geografică și frecventele interferențe cu lumea slavă, care efectiv circumscrie oaza latină (cum îndeobște este considerată România în spațiul său lingvistic), va influiența într-un procent apreciabil lexicul românesc (14,17%, respectiv 11,27%) prin invazie, interferențe culturale, prin limba liturgică, prin scrierea chirilică, prin relații economice și politice îndeosebi cu Polonia, Ucraina, Rusia kieveană și apoi moscovită și nu în ultimul rând cu Bulgaria și Serbia. De aici și încercările de ai căuta limbii române originea slavă, ceea ce pare o enormitate chiar și în ochii unui nespecialist.

Nu aceiași situație se întâlnește în cazul influienței grecești în structurarea limbii române moderne, Remarcam mai sus faptul că procentual influiența greacă nu reprezintă decât 2,37% din vocabularul limbii române, deși interferențele spirituale, culturale și politice au fost remarcabile atâta timp cât pe teritoriul Dobrogei, Pontului Euxin și litoralului Mării Negre se găseau adevărate colonii grecești încă din antichitate. Apoi Bizanțul, care efectiv se va greciza după căderea Imperiului Roman de Apus, va avea o influiență suficient de puternică asupra popoarelor din jur, pentru că devine centrul cultural al Europei până la căderea Constantinopolului sub otomani în 1453, ca să nu mai vorbim de domniile fanariote care au durat mai bine de 100 de ani (1714 – 1821) și care au impus un trend cultural, religios și educațional de asimilare printr-o propagandă susținută împotriva limbii și culturii românești. ”Români! pregătiți-vă să deveniți romei (adică greci), uitați limba voastră care pururea șchioapătă și nu se poate pronunța” (Valeriu Lupu – Nicolae C. Paulescu-între știința vieții și metafizica existenței, Ed. TipoMoldova, Iași, 2016).

O situație asemănătoare se întâlnește și în privința limbilor și implicit culturilor otomană, germană sau maghiară. Deși pentru cele trei provincii românești a existat o vasalitate față de Imperiul Otoman, pentru unele chiar mai bine de 500 de ani, iar Înalta Poartă (de la Istambul) se implica profund în viața politică a țării, influiența vocabularului turcesc nu depășește 3,62%, cu toate că populația turcă este relativ bine reprezentată pe teritoriul țării, mai ales în Dobrogea.

Comunitatea germană, stabilită în sudul Transilvaniei încă de pe vremea cavalerilor teutoni, destul de bine reprezentată și cu impact politico-economic în istoria transilvană, are o influiență lingvistică totuși minoră, chiar dacă avem în vedere suzeranitatea austriacă și austro-ungară vreme de aproape 700 de ani, regalitatea germană timp de 74 de ani și importantele interferențe culturale prin statutul de centru cultural al Europei pe care Viena la deținut în secolele al XIX-lea și al XX-lea, centru spre care gravita atunci tinerimea română. Cu toate acestea, influiența germană nu depășește 2,47%, așa cum nici influiența maghiară nu depășește 2,17%, deși aceștia din urmă au dus o politică susținută de maghiarizare forțată și deznaționalizare secole de-a rândul.

Remarcabil este faptul că în pofida ostilității istorice pe care provinciile românești le îndură din partea vecinilor, sau chiar a acelora cu care coabitau, indiferent care au fost aceștia, limba română și cultura română și-au continuat evoluția firească. Ele au supraviețuit, ba mai mult, s-au cristalizat în pofida vicisitudinilor istoriei și a contestării sistematice din partea unor lingviști cu pretenții, chiar din spectrul nostru academic.

                   O altă viziune a originii limbii române

Cu privire la geneza limbilor romanice, ca și geneza popoarelor europene, începând cu secolul al XVIII-lea prinde contur, din ce în ce mai mult, ideea că zona de plecare a civilizației europene ar fi fost partea orientală a Europei, cu precădere în zona carpatică și danubiano-pontică populată de daco-geți și traco-iliri, a căror limbă comună ar fi precedat latina ce ar fi fost adusă în peninsula italică de către etruscii (fondatorii Romei) plecați din Carpații Apuseni,. De la afirmația lui Herodot că; ”dintre toți tracii, cei mai inteligenți și viteji sunt dacii, iar cei mai înțelepți sunt geții” până la afirmația susținută științific că majoritatea popoarelor Europei își au originea în interiorul arcului carpatic sau zona carpato-danubiano-pontică, s-au emis tot felul de teorii generate mai degrabă de interese conjunctural-politice, dar și bazate pe adevăruri dovedite riguros științific.

Ba mai mult, se pare că între anumite culturi europene ar fi fost o adevărată competiție în a avea originea în această zonă geografică. Felix Colson (1804-1870) este printre primii care afirmă că pelasgii, cu cele patru seminții ale lor; pelasgii daci, pelasgii panonieni, pelasgii Thesaliei (pelasgo-vlahii) și pelasgii Epirului, au populat Europa răspândind dialectul lor care ulterior a fost denumit latin. ”Vlahii Daciei și ai Turciei europene aparțin străvechii familii a pelasgilor, ei nu sunt descendenții colonilor romani” afirmă autorul (Nationalite et regeneration de paysans moldo-vlahique, Paris, 1862).

Originea pelasgilor este carpatică, încât, convins de adevărul său, Felix Colson afirmă fără ezitare; ”Nu ne mai este îngăduit să ne îndoim astăzi că națiunile pelasge nu au fost poporul latin și au contribuit la fondarea Romei”, iar Jean Lemoniere afirmă și mai răspicat ”ceea ce este înafară de orice îndoială e originea orientală a celților, românul sau dacul modern este adevăratul celt, a cărui origine este Europa orientală”. Nu mai puțin categoric este Andre Lefevre (1834 - 1904) în cartea sa ”Le races and langues” (Ed. Biblioteque Scientifique International, 1893) când spune ”ca și grecii, latinii își ignoră originile, viața lor istorică a început în secolul al VIII-lea î.H, iar ei nu puteau să creeze, nici să întemeieze limba lor în Italia, rămânând o singură soluție, să o aducă cu ei de acolo de unde au plecat, adică etruscii plecați din zona Munților Apuseni”.

Să mai adăugăm acestora și faptul că unele obiceiuri de la unele curți europene includeau afirmarea dovedită a originii etnice din zona getică, cum era cazul nobililor sau regilor castilieni care, la investire lor nobiliară sau regală, trebuiau să demonstreze că sunt geți. Și polonii, cehii, estonienii și letonii se revendică cu mândrie astăzi de a fi de origine dacă. De altfel Gotfried Wilhelm Leibnitz (1646-1716) în ”Unitatea lingvistică europeană” afirmă categoric ”celții cu romanii au origine comună” (german în limba latină înseamnă frate geamăn), originea și-o afirmă atunci când spun Ich bin Deutch (eu sunt dac), denumirea timpurie a germanilor a fost Alemain și Dac, iar olandezii își spun de-a dreptul Dutch (daci).

Carol Lundius (1638 – 1715) afirmă fără echivoc în ”Cronica ducilor de Normandia” că străbunii lor au fost vechii daci. Adăugăm și faptul că teritoriul germaniei vechi se învecina la est cu Dacia și Panonia și că ungurii nu s-au liniștit decât după ce au fost zdrobiți de germani în bătălia de la Lechfeld (955), după care și-au organizat un stat pe teritoriul aproximativ al Ungariei de astăzi. Până și englezul Robert Sheringham (1602 – 1678), la 1670 în ”De anglorum Gentis origine Disceptatio” spunea; ”noi englezii de azi nu știu de ce ni se spune goți când noi suntem de fapt geți de la Marea Neagră, iar străbunii noștri geto-dacii au fost cei care denumeau continentele așa cum se numesc ele astăzi: Europa, Asia, Africa, și tot ei inventară tipurile de scriere și de alfabet” și asta o spunea cu câteva sute de ani înaintea descoperirii tăblițelor de la Tărtăria.

Toate aceste aspecte și multe altele i-au determinat pe cercetătorii de la Cambridge Univesity să afirme în 1922 că ”din spațiul carpatic au roit indo-persanii, grecii, tracii, albanezii, italioții, celții, germanii și slavii” și că ”Faza primară a Culturii Vedice s-a desfășurat în Carpați, cel mai probabil, inițial în Haar-Deal” (The Cambridge History of India, 1922). Dacă adăugăm acestor afirmații, care vin deja de secole, achizițiile moderne (vezi plăcuțele de la Tărtăria, omul de la Harmangia, plăcuțele de la Vadu Rău - Bistrița, studiile genetice comparative) ne întrebăm pe bună dreptate; ce fac istoricii și lingviștii noștri din instituțiile de profil (Institutul de Istorie Nicolae Iorga, Institutul lingvistic român Iorgu Iordan cu 82 de cerecetători, Institutul Limbii Române - de altfel bine încadrate cu specialiști ca și filialele lor), toate aparținând Academiei Române, înafară de faptul că iau act de ceea ce validează străinii în ceea ce de fapt ne privește pe noi ca istorie, neam, popor și limbă?

                    Limba română și intelighenția românească

Aș începe printr-o întrebare simplă. Ce contrapunem noi  în materie de istorie, limbă și cultură celor care, de o manieră ostentativă și chiar agresivă, ne contestă, ne minimalizează sau chiar ne neagă ca popor și limbă, fie ei maghiari, germani, bulgari, ruși sau ucrainieni? pe noi care nu am plecat de acasă, n-am călcat pe nimeni, dar am plătit scump apărându-ne ”nevoile și neamul” în fața tăvălugului migrator și a pretențiilor hrăpărețe ale tuturor vecinilor noștri.

A sosit momentul ca cei în măsură să reconstituie istoria limbii și poporului român; istorici, lingviști, filologi, arheologi, antropologi, biologi, să-și concentreze eforturile pentru a scoate la lumină adevărul istoric al unui popor care n-a venit de peste munți, ci a coborât din munții săi unde se refugia pentru a se apăra de urgia invadatorilor care de regulă treceau prin foc și sabie tot ce întâlneau în cale.

Nici atunci când Principatele Unite Române, Regatul României sau România întregită au devenit structuri statale capabile să-și apere interesul național, atacul concertat al celor interesați nu a încetat. Ba mai mult, li s-au asociat acestora chiar structuri din interior; partide etnice, organisme guvernamentale de supraveghere, organizații nonguvernamentale cu țintă precisă antiromânească, societăți civile prooccidentale și globalizante, programe educaționale cu orientare vădit antiromânească, susținute uneori chiar de oficiali români etc. Și toate acestea  în timp ce personalități românești de importanță istorică, orientări și organizații politice autohtone de valoare și notorietate sub aspect naționalist-patriotic, sunt ostracizate și scoase ostentativ din istorie.

Adăugați acestora și o activitate propagandistică antiromânească asiduă și susținută prin toate mijloacele, prin care se încearcă să se demonstreze cu tot dinadinsul precaritatea tipologică a românului, ale cărui înclinații dubioase și atitudini primitive trebuiesc corectate prin forță, indiferent cu ce preț, de către cine? De către cei care nu au în spate decât barbaria trecutului și care nici astăzi nu fac altceva decât să practice o barbarie economică la vedere; culmea! folosind structuri autohtone pentru descurajarea a tot ceea ce este românesc. Iar atunci când unele atitudini pronaționaliste apar din partea bisericii sau Academiei Române (vezi protestul academicienilor) apar reacții vehemente din partea ”societății civile”(?) sau altor structuri deghizate, pentru a înnăbuși orice sentiment de mândrie și redeșteptare națională.

Din nefericire intelectualitatea noastră s-a dovedit, și se dovedește în continuare, extrem de versatilă și lipsită de coloană vertebrală, fără curajul opiniei în spiritul adevărului și, de regulă, orientându-se după cum bate vântul. Un exemplu evident este și subiectul în dezbatere, al originii poporului român și a limbii sale, care încă nu a depășit stadiul Școlii Ardelene, deși între timp s-au adunat extrem de numeroase dovezi care ar permite o reevaluare a istoriei și limbii celei mai stabile populații din întreaga istorie a Europei. Ba mai mult, această populație, al cărei patrimoniu cultural este de importanță universală, avea să cuprindă teritorii întinse, bântuite de migrații și sedentarizări a unor popoare barbare venite de aiurea, ce vor forma configurația ulterioară a Europei și nu numai, ca să nu mai punem la socoteală faptul că sunt destule seminții și popoare care-și revendică cu mândrie originea daco-getică.

Însuși Eminescu avertiza cu convingere la vremea sa ”Sămânța din care a răsărit acest popor e nobilă și poporul nu va muri decât atunci când românii vor uita noblețea seminției lor” (”Timpul”, 16 aprilie, 1878).

A sosit momentul ca strigătul de disperată atenționare a părintelui Iustin Pârvu de la Petru Vodă să răsune în conștiința fiecărui român, dar mai ales în conștiința acelora care au, sau și-au asumat responsabilitatea pentru soarta acestui popor și a limbii lui. A sosit momentul ca fiecare român să fie mândru de istoria, cultura, limba și identitatea sa, dar mai ales de existența lui istorică, de rostul și locul lui în evoluția civilizației umane așa cum au intuit-o marii noștri înaintași.

Limba română ”este o limbă proaspătă, plină de vigoare, cu parfum din munții Macedoniei și din viroagele Carpaților” spunea cu admirație Charles Upson Clark în cartea sa ”The United Romania” publicată la New York în 1932, carte care în prima sa variantă ”Greater Romania” (1920) va influiența decisiv opinia lui Woodrow Wilson (președintele SUA) la sfârșitul primului război mondial, autorul faimosului concept al autodeterminării națiunilor după care s-a încheiat Tratatul de la Trianon, când România întregită își intră în spațiul său istoric.

Pe același palier se situiază și cercetările lui Robert Ficheaux (1890 – 2005), istoric și geograf francez, care cu echipa sa va demonstra Congresului de Pace de la Paris (în calitatea sa de expert acreditat) că numeroasele pete albe de pe harta Transilvaniei prezentată de unguri congresului (munții Apuseni, plaiurile din Maramureș, Oaș, Hațeg, Lăpuș, Năsăud, etc) sunt populate de români, a căror număr este majoritar din toate timpurile. Din cele 27 de cărți scrise despre România, două sunt printre cele mai greu de digerat pentru iredentismul maghiar; ”Les Motzes” (Moții), publicată în 1942 și ”Romains et minorites etnique” (Românii și minoritățile etnice) publicată în 1990. Aceiași opoziție istorică și contestare la scenă deschisă ni se prezintă și astăzi, când șeful unui partid etnic minoritar, afirmă ritos că pentru el anul centenarului Marii Uniri nu are nici o semnificație comemorativă, ba dimpotrivă. Minoritate etnică căreia i s-a oferit ani de-a rândul un loc la masa deciziilor de importanță națională, fără discriminare, în ciuda șovinismului, iredentismului și antiromânismului manifest și declarat public (Kelemen Hunor – interviu, Szabadsag, 4 August 2017).  

             Limba română și timpurile actuale

Realitățile timpurilor noastre nu sunt mai puțin nefaste pentru limba noastră, pentru că modernismul au adăugat riscuri noi. Aceste riscuri  sunt impuse și de posibilitățile și nevoia de comunicare care au devenit o problemă la ordinea zilei pentru orice cultură în condițiile în care mijloacele de comunicare sunt atât de facile și sofisticate astăzi. Apoi ofensiva globalizării prin libera circulație a bunurilor, persoanelor și informației, care deschide larg lumea și favorizează intereferențele culturale, materiale și spirituale, nu poate să nu afecteze și modul de exprimare, atitudinea și comportamentul celor care folosesc o limbă și compun o entitate națională.  

Astăzi se vorbește mult, dar se scrie și mai mult, ceea ce pare firesc pentru vremurile pe care le trăim. Întrebarea este cum se scrie și cum se vorbește? Așa încât, cel puțin pentru trăitorii meleagurilor noastre este foarte important cum ne exprimăm, cum folosim limba pe care am moștenit-o, cum o transmitem urmașilor noștri, pentru că până la urmă ea reprezintă blazonul nostru de noblețe și ne reprezintă pe noi ca entitate distinctă.

Invazia străinismelor, îndeosebi sub forma englezismelor, deși nu este o noutate ca fenomen (altădată erau grecismele, turcismele, franțuzismele etc), a devenit mai puternică ca oricând prin mijlocirea comunicării on-line, în care, nu numai că se abuzează de abrevieri și prescurtări, dar se elimină diacriticile, ceea ce amputează grav comunicarea și înțelesul ei. Se asociază acestui fenomen și preluarea, îndeosebi din engleză, a unor expresii neadecvate, a căror semnificație utilizatorul nu o cunoaște, dar le folosește pentru că sunt ”cool” și în trend cu moda timpului, fără să realizeze ridicolul unui snobism ieftin, pentru că de fapt în asta se traduce. Acest viciu fundamental este împărtășit, foarte adesea, chiar de comunicarea oficială, ceea ce poate avea consecințe nedorite privind exprimarea și îndeosebi înțelesul, care astfel poate fi viciat dacă nu chiar deturnat. Limba devine astfel un zgomot în care genul și stilul nu se regăsesc.

Sub acest aspect se pot ușor detașa diverse tipuri de limbaj care circulă în lumea noastră, ușor de identificat, dar greu de acceptat. Se poate vorbi astfel de un limbaj on-line – liber, agramat, cu prescurtări și fără diacritice; un limbaj al politicienilor - steril, repetitiv și șablonard; un limbaj al massmediei - în care prescurtările, interjecțiile și limbajul de colț de stradă alături de un exces de imagine sunt comune majorității publicațiilor; ca să nu mai vorbim de limbajul folosit în industria divertismentului care, adăugând senzualismul vulgar unui jargon specific, coboară mult nivelul comunicării corecte.

”Să vorbim cum vorbesc oamenii” încearcă să ne convingă adepții celor de mai sus, gândindu-se probabil la autenticitatea limbii comune, cotidiene, fără a realiza faptul că astfel se deschide calea banalului, vulgarului, sordidului, în fapt un atentat la limba română și un pas către degradarea ei. Nu trebuie să coborâm limba la nivelul oamenilor, ci să ridicăm oamenii la nivelul limbii, ceea ce nu se poate face prin legi, ci prin educație (vezi eșecul legii Pruteanu).

Or, a înlocui în educație ceea ce tradițional era limba română (abecedarul, scrierea, cetirea, caligrafia, gramatica, limbă și literatură) cu știința comunicării sau alte asemenea, înseamnă a bagateliza și a duce în derizoriu cel mai valoros tezaur pe care îl are cultura noastră – limba pe care o vorbim, pentru că până la urmă comunicarea poate îmbrăca o sumedenie de forme, dar numai una este prin limba scrisă sau vorbită.

A vorbi corect, a te exprima elegant, a scrie frumos și îngrijit, este o cale sigură pentru succes în viață, pentru că oferă celui în cauză o prestanță și o fizionomie aparte, agreabilă și distinsă. Mai mult, a te încadra în tiparele lingvistice proprii limbii tale este o dovadă de respect pentru tine, pentru cultura și tradițiile poporului tău, conferind celui în cauză un statut social aparte, la construcția căruia contribuie educația prin munca dascălilor de specialitate (educatorii, învățătorii, profesorii de limba și literatura română), mânuitorii și păstrătorii tezaurului literar lingvistic (bibliotecarii), poeții și literații, care în căutarea metaforei și a cuvintelor potrivite înfrumusețează și înnobilează limba.

Cei care au trudit la edificiul limbii noastre, atât de bogată și expresivă, au știut din totdeauna că:  În a limbilor tezaur / Pururea o să rămână / Limba doinelor de aur / Limba noastră cea română - doar și pentru faptul că doina – ca expresie literar artistică, cuvântul dor - cu extraordinara lui expresivitate afectivă și varietatea subtilă a nuanțelor cuvintelor; dragoste-iubire-amor;  aparțin exclusiv limbii române, așa încât zadarnic le veți căuta în alte limbi și culturi.

                   Valeriu Lupu – doctor în științe medicale