Ferghete - Căutând după mere 9

Căutând după mere 9

Vi-l puteți închipui pe Dragomir pe la 16 ani fiind ďigan, dezvoltat, puternic, ca legendarul Hercule, luat cu haboca, cu forța, împreună cu bunicul şi îmbarcat pe tren la Hoďin, Huedin, să fie dus în lagăr la Buda şi Pştea, că era pe vreme de război şi, deşi nu era jidan, evreu, erau deportați la munca să-şi facă ungurii mendrele, lucrul, cu românii neoşi transilvăneni harnici, zdraveni şi buni de corvodă, muncă, precum boii prinşi la jug şi osteniți, canoniți, la plug până cad prostiți, siliți, cad pe brazdă, c-aveau voința de a face lucrul lor bine, cu maiestrie şi pricepere, ca renumitul meşter Manole mănăstirea de la Curtea de Argeş, unde zice-se, că-n zidurile ei a zidit-o pe nevastă-sa, pe Ana, ca să dăinuie de pomină zidirea, construcția, peste veacuri, dar apoi vi-l închipuiți la decolmatarea văii Sâmpetrului şi fluviului Almaş luând în spatele lui pe unul şi pe altul să-i trecă apa, ca să nu cumva să-şi ude picioarele şi să-apuce stroşala şi să strige ca Păcală aflat în sacul cărat de popa în spate: "Vezi, părinte, că se udă Evanghela", apoi făcând pariu şi cărând pe umerii lui o grindă din lemn de stejar, grea, de zece metri de lungă, dar în Sâmpetru lucrându-şi pământu îl puteai vedea, 

îşi lucra mălăina, ogorul, cu plugul, cu sapa, cu coasa, cosind râturile cu iarbă, apoi cu mama uscându-şi şi strângâdu-şi fânul, dar făcând cărămidă pentru casele care răsăreau după război, ca ciupercile, hribele, gălbiorii, ciuciuleții, creasta cocoşului, ciupercile oieşti, ciupercile crăieşti ...cum răsăreau şi creşteau după ploaie, apoi pază de noapte, trăgând clopotele de vreme grea, la înmormântări, că era în lege clopotar şi trebuia harnicul Dragomir să ostenească din greu, că ne-avea povară, pe capul lui şi pe noi muşchetarii şi-n acele vremuri câştigai cu greu un bănuț şi bucate (era lucru ruşinos să-ți laşi pământul nelucrat), iar în Aghireş-Fabrici după ce ieşea din tură/schimb lua firezul şi mergea la tăiat lemne pe la case şi pe la blocuri, că pe la noi nu era gaz cum nici pe la Ciubăncuța nici nu se pomeneşte că va fi cândva, în perspectivă şi eu şi Mircea îl vedeam pe tata gândindu-se cum să împartă banii câştigați cu sudoare şi " of !" cinstit şi demn, că el nepotul dascalului Ioan Rătundeanu-Ferghete, învățător în Baica, el Dragomir, nu era născut la apelul de seară, 

el Dragomir era născut în brazdă, pe urma lăsată de plugul tras de boi la grădina Ursului Sub Rătundu, după ce se mutase vatra satului de pe Corbu în valea Sâmpetrului, aici sus între pădurile seculare spațiul pentru sat era neâncăpător. (În Aghireş ne bate vecina de apartament la uşă vecina Ciotloş Morişco şi ne spune, că tata vine catre casă de la tăiat de lemne, de pe la blocurile Caulinei, vine pe drum, stradă, vine printre maşini cu firezul pe (în) spate dormind. Mama îngrijorată mă mână înaintea lui tata. Eu îl prind de mână şi-l trag pe o margine a drmului el nesimțind manevra mea şi nu-mi era mirare, că după atâta muncă şi nehodihnă la ce altceva să te aştepți? Era tata un om muncitor şi basta, ce altceva puteai spune despre tata ?).

Mircea nu mai trebuia să îmbrobodească în loc de năframă cu cămaşa lui de pânză lungă pâna la glezne parul din gardul cu spini (aşa eram noi pruncii țăranilor până mergeam la şcoală până pe la 7ani nu ştiam ce-s aia nădragi, pantaloni, de țaig sau iarna ciorici şi uioş, haină, căput din lână de oaie toarsese pe furcă după ce lâna a fost scarmănată şi drevelită la dreve), deci îmi era clar, că Mircea nu mai trebuia să treacă gardul de spini la popa, la nănaşul, în grădină după mere clițane dulci şi de vară, dar tata Dragomir, un bărbat uriaş, dar de o bunătate fără pereche şi vi-o spun asta din suflet, nu după ureche, Dragomir aiesta şi-o puse de mămăligă, o băgase pe mânecă (miliția nu-ți intra în ocol, gospodărie, în curte de-a lelea, fără un rost, că dacă nu te-ai bătut, furat, de ce să vină şi totuşi Dragomir nu cântase iordane, dar în acea zi călcase pragul casei milițianul şi îi poruncise milițianul tatei, lui Dragomir: "vii fără vorbe cu mine" şi tata, ca un mieluşel dus la abator executase porunca autorității, că n-avea încătro, n-avea de ales şi Iisus a fost dus de la Ana la Caiafa şi apoi la Pilat din Pont, la guvernatorul roman, care-l condamnase şantajat de mai marii evreilor la moarte prin schingiuire, batjocură şi răstignire, în zi tainică de Sfinte Paşti eliberându-l nu pe El, pe Iisus, un nevinovat, ci pe Baraba, deşi tulburase ordinea strâmbă, publică, ca Petre Petre ori ca unchiul Uțupăr care desculț disperat, înainte de a fi puşcat la Omida, strigase lui Darie: "să nu uiți, Darie", iar tata lui Darie într-un moment crucial a vieții lui dându-şi seama ce clocea tainic, negrăit, nespus, în sufletul şi mintea lui zbuciumată de om prăpădit şi necăjit: "ce mult te-am iubit, Marie !" (Dragomir ieşea din ocolul casei părânteşti urmat de miliție şi dacă nu călcase strâmb pe bec nici, ca paznic de noapte, că toată viața lui se baza nu pe încâlcitul peteicilor sau ițelor, c-aşa a ştiut să stea drept, ca bradu-n munte cu rădăcini zdravene de stejar, că el dacă semăna ghindă, nu aştepta să răsară frasin cum mulți se spălau ca Pilat din Pont pe mâini, deşi după o crimă tot nespălați erau şi asta conta şi-i era pâine de toate zilele, deşi încurcate, ambilicate, erau căile Domnului şi uneori nu ştiai cum să-ți dezbraci propria cămaşă de pe tine fără s-o rupi, omul fiind doar om şi, ca el omul e măsură a lucrurilor). 

Acuma scos din curtea bunicilor el, Dragomir, era condus de milițian către şcoala unde se făcea înscrieri în colectiv, în ceape, cooperativă, gospodăria agricolă de producție şi de întovărăşire, ca-n Desfăşurarea, din satul Siliştea lui Marin Preda şi a lui Ilie Mororomete sau a celor "nişte țarani" din Cronica de familie cu popii răspopiții nerisipiți a lui Ioan Brad, din vatra satului, un socio-uman fără precedent, integrat într-un alt mod de viață, mod de a fi, decât cel interbelic, într-o sală de clasă făcându-şi sătenii, consătenii lui Dragomir cereri şi însemnând cererile scrise timid, murculit, heroglific şi el năstruşnicul Dragomir refuzase, se opuse, înscrierii, sarcinilor trasate ca ordin drastic a bolşevicilor şi lui tata Stalin, 

că de ce altcineva să-i lucre pământul lui Dragomir, de ce tocmai lui şi cu câte altele nu tocmai de ale carnavalui Caragiale ici pe colo schimbate, prin părțile esențiale, nu-şi împuia şi bătea, cocoşea, capul, că unul bolundul, n-are pământ, că şi dacă avuse şi-l băuse, îl vânduse la birt, crâşmă, cârciumă-bufet ori şi-l pierduse jucându-l la cărți, cum făcuseră şi grofii din vremurile lui Horea, Cloşca şi Crişan, când aiest trio românesc a fost tras de neamul nemeşesc a grofilor unguri precari, ciufi intoxiați de rautate şi de viciul lăcomiei, au tras pe roată pe Dealul Căpățânii, pe Golgota de la Alba de ungurii grofi nimeriți stăpâni vremelnici şi răi pe pământurile Transilvaniei şi, chiar în Sâmpetru-Almaşului, în Sfânt'Petru cu Răchiți (Fizeş-Sempeter-Răchita- Roşioară, zisă într-o vreme după istorica, vechea, aşezare a satului şi: Corbu). 

Dragomir era un fercheş, nealcoş, pus, aranjat, la tri ace şi tras la sforă şi boloc, săntos încăpățânat în bine şi lui nu-i putea impune, dar nici reproşa, nimeni: ce are dumnealui, de făcut, că ştia ce fierbe-n oala lui, ştia trage linie şi să-şi facă bilanțul îmbrăcat în portul popular specific anotimpului, prezătând bine aiest urieş blajin calm, dar şi nervos când cineva nu ştia pe ce lume trăieşte (eră ca acele corcituri rezulate dintre îngeri şi femeile oamenilor şi copil fiind, se spune, că din hotar cum îşi lucrau, arau pământul, el luase pe bărbat şi femeie cu plug şi cu boi cu tot, ca pe nişte jucării şi le duse acasă minunâdu-se de aceste ființe în miniatură, dar parinții îl mânaseră să le ducă înapoi de unde le-a luat, că ei, aieşti oameni, vor moşteni şi lucra pământul râmând, scurmând, să afâne solul ca râmele glia şi ca harnicele furnici să considere munca o cinste.

Dragomir era descumpănit: "tragi, ca boul zi şi noapte şi pe când gândeşti, c-ai de toate, te-ai bucura, dar nu te mai poți bucura şi te întrebi oftând, suspinând: "cu ce, Doamne, ți-oi fi greşind, mergem prin viață, dar încătro, quo vadis, Domine, lux fiat, în flux şi reflux, ca marea respirând: inspirăm şi expirăm, dar ce ducem cu noi, (ne trudim, muncim cinstit, din răsputeri, dar, 

Doamne, de ce nu-i, ca-n cer şi pe pământ şi să iertăm greşților noştri, că ni se iartă doar cum şi noi iertăm...) de ce n-avem parte de bine, de sănătate, deşi suntem sănătoşi încăpăținați în bine întru dreptul de a fi candidând la fericire, dar ce luăm cu noi dincolo, Doamne, ce luăm cu noi în mormânt, că goi venim şi goi, în costumul lui Avram, ne ducem, deşi muncim mult, peste puteri şi peste vederi şi ce-i mult nu-i Făt-Frumos, nu-i sănătos, că de ! vine he ! 

politica şi ne ia îmbucătura de la gură numărându-ți până şi dinții şi măsurându-ți, nu-ți fie de deochi, calibru, a doua natură cu a spiritului aventură şi atunci ce mai avem dacă mai avem, că celui ce are i se va mai da şi celui ce n-are şi cât are i se va lua, scrie asta şi-n Sfânta Scriprură şi vin aieştea să-mi ia şi pământul acuma, fir-ar săfie! şi atunci eu ce am, cu ce rămân, naiba să-i ia pe răii-răilor? se frământa Dragomir excortat de miliție, unde nişte tovarăşi ştabi de partid îi indicase, că pentru asta au fost repartizați în sat de la raion şi regiune, ca acticvişti: să ia măsuri după indicațiile speciale şi prețioase, după cum îi mogheorizează, îi spuse tainic şi tovarăşul milițian, cel care îl sfătuise atenționându-l pe Dragomir, că nu-i bine să te prinzi cu gura, c-ar fi bine să faci ce faci aşa cum zic ei, însă Dragomir se întreba fără să lase nimic dintr-a lui: când a fost pentru țăran, oamen buni, bine? cum scrie la carte, viața lor, a țăranilor, să bată filmul ?

Dumnezeu imi lasa biletele sub perina! Cultura mea generală să treacă propriile-mi aşteptari? (şi după ce-mi scrii, asta ar însemna, că eu ştiu, Doamne ceea ce ştiu e reprezentativ, temeinic, că doar cine se aseamănă se adună, ca cele bune în Rai să se pună). Ce ne-o împins unul către altul? Parintii? Uneori cred, că nu voi face față la ce-mi pretinzi exigent, dar după cele ce-mi scrii blajin, ca însuşi Iisus, văd, că nu-i aşa, că eu bat şi modelez fierul la cald cu ciocanul pe nicovală şi, chiar e mai aparte.

Lumea ta e a ta draga Pavele iar a mea e a mea. Tu nu copiezi pe nimeni dintre postbelici pentru ca ei nu au trait vremurile de azi dar e bine sa le amintesti “academicilor” ca-i cunosti. Tu scrie ca in tine sunt Eu, si, Eu sunt Adevarul !!!

Pavel Rătundeau-Ferghete