Iorga și Titulescu, la gară

ÎNTÂMPLĂRI CU SCRIITORI

Iorga și Titulescu, la gară, măscărindu-se șoptit.

Sunt personalitățile istoriei așa cum le știm din manual, sau sunt oameni care dau uneori cu oiștea-n gard, se comportă ca noi toți în împrejurări nu întotdeauna academice? Eu, din toate lecturile, nu mi-l pot imagina pe Iorga spunând porcării sau bancuri. Am citit undeva că Iorga, întrebat de ce numeroșii lui copii nu-s geniali ca el și nu au capul lui, ar fi răspuns că nu i-a făcut cu capul de sus, de  pe umeri.

Azi, venind pe la mine,  la Sângeru, avocatul Mihai Tănăsescu, cel mai vechi membru al conducerii Baroului București și bun prieten al fiului meu Arin, avocat și el, mi-a povestit o întâmplare. O știe de la un client. Clientul e din familia Titulescu. Marele diplomat român are încă niște neamuri care trăiesc. Titulescu, în 1931, era președinte al Ligii Națiunilor și pleca, din București, cu trenul la Paris și de acolo la Geneva. Știind ura surdă dintre profesorul Iorga, prim ministru și Titulescu, președintele Ligii Națiunilor, cunoscută și savurată de opinia publică, regele Carol al II-lea l-a rugat pe ”Domnul profesor Iorga”, pe care-l vizita ades la Vălenii de Munte, să stingă bârfa și să facă gestul de a apărea la gară alături de Titulescu. Fotografii jurnalelor erau acolo spre a imortaliza evenimentul.

Iorga avea în jur de 60 de ani și Titulescu, mai tânăr și mai european, 42 și conducea un fel de ONU de azi. Titulescu ar fi urcat în Orient Expresul care venea de la Istanbul, iar profesorul-premier trebuia să stingă ideea de conflict, arătându-se împreună cu mai marele Ligii Națiunilor pe peron.

Conservatorul orgolios Iorga a acceptat până la urmă rugămintea regelui și s-a înfățișat pentru strângeri de mână la gară.

Amândoi înghițeau greu rugămintea regală, fiindcă se detestau sincer. Titulescu, de la geamul vagonului, i-a făcut cu mâna premierului Iorga și l-a întrebat ironic ce să-i aducă de la Paris.

- Poate un sculament ! - i-ar fi răspuns Iorga, printre dinți, mimând un zâmbet amical de despărțire.

Titulescu, tot șoptit, și cu un zâmbet în oglindă, răspunde:

- Să vi-l aduc direct sau, dacă nu vă găsesc acasă, pot să-l las doamnei ?

Uau !! Să fi fost în stare de un asemenea dialog Iorga și Titulescu ? Vorbesc astfel, uneori, portretele din istoria națională ? Mihai, ca avocat, a cunoscut lumea înaltă, fie și prin moștenitori și urmași, în detalii inavuabile. E un om citit și respectuos cu istoria. Eu sunt scriitor și jurnalist. Mihai Tănăsescu, am zis, eu am obligația să povestesc această întâmplare care poate fi anecdotă, cititorilor mei, așa cum tu ai simțit nevoia să mi-o istorisești mie, la un pahar de vin. Tu ai așteptat să plece de lângă noi doamnele. Eu, obligat la o chirurgie pe viu, o spun tuturor, asumându-mi riscurile.

Iorga și Titulescu puteau vorbi și astfel ? Puteau.

Cum își repara Călinescu vocea caraghioasă.

Se zice că George Călinescu era conștient că vocea lui nu avea gravitățile altitudinii lui culturale și și-o repara autoironic și umoristic sau desfășura splendide demonstrații care-i făceau pe cei ce-l ascultau să uite că glasul profesorului era de-a dreptul caraghios.

Când George Călinescu, povestesc istoricii vremii, a apărut la Pavilionul Expozițional în 1957, vorbind în fața a 11000 de țărani aduși spre a comemora victimele răscoalei din 1907, la împlinirea a 50 de ani de la evenimentul sângeros, și a scos primele cuvinte pițigăiate, cu vocale cântate lung, s-a auzit cel mai vârtos cutremur de râs. Se zguduiau geamurile prospetei clădiri inaugurate de Gheorghiu Dej, iar țăranii se țineau cu mâinile de burtă de râs.

Apoi, încet, încet, pe măsură ce oratorul și-a desfășurat conferința sclipitoare și doctă, presărată cu toate condimentele unei minți geniale, s-a așternut liniștea, țăranii, cei 11000, cât spuneau comuniștii că a ucis ”regimul burghezo-moșieresc”, aduși din toate satele, au fost captivați, încântați, entuziasmați. Nu auziseră în viața lor pe cineva cuvântând atât de frumos. Și George Călinescu, cel întâmpinat cu hohote de râs, acel râs bășcălios al oamenilor de jos, a plecat însoțit de cele mai entuziaste aplauze admirative.

        

Sadoveanu, câinos de nevoie, sau câinos fiindcă așa era el ?

Poetul Constant Tonegaru a murit tânăr, după ce a făcut cunoștință cu beciurile Securității. A fost arestat ca dușman de clasă în 1947 și eliberat în 1951, bolnav, cu o fractură deschisă de tibie și moare la scurtă vreme, în 1952.

Tonegaru a apucat să scrie o singură carte de poezie, catalogată ca avangardistă și care a fost premiată de Fundația Regală. Sunt lucruri știute din viața acestui tragic poet despre care s-a scris încă puțin. Ce vreau să povestesc este o relatare din atelierul pictorului Șerfi, socrul sculptorului George Apostu, unde ca student am avut norocul să întâlnesc multe personalități ale artei și literaturii române.

Povestea Șerfi. Era, zicea el molcom și cu amărăciune, prin anii staliniști. Murise prietenul lui, poetul Tonegaru, o formidabilă speranță a literaturii române. A murit bătut și umilit, întemnițat pe nedrept ca dușman al poporului. Am mers, relata Șerfi, fiindcă eram toți săraci, scriitori și pictori tineri, prieteni ai defunctului Tonegaru,  la Sadoveanu. Marele boier literar era președinte al Uniunii Scriitorilor. Am intrat cu greu în audiență și l-am rugat să aprobe niște bani pentru a-l înmormânta pe Tonegaru. El, blajinul Sadoveanu, nu cel din Mitrea Cocor, ci cel din Nada florilor, a urlat să ieșim afară.

- Nu dau niciun ban pentru câinele ăsta ! Nu dau bani dușmanilor poporului.

- Să-l lăsăm să putrezească în șanț ? - a întrebat, timid, unul dintre noi.  

- Da, ca pe un câine, a strigat Sadoveanu și ne-a evacuat.

Am adunat toți ceva bani, care cât  a putut da și l-am înmormânat pe Tonegaru creștinește.

Am rămas împietrit. Cred că de față era și Ingo Glass, marele sculptor, care trăiește acum în Germania și care avea atelierul în aceeași clădire cu Șerfi, pe Nicolae Iorga, aproape de Piața Romană. Eu, care eram îndrăgostit de Sadoveanu, de povestirile lui vânătorești, am cerut detalii, sufletul meu refuzând întâmplarea. Așa era. De ce a făcut asta Sadoveanu? Vorbea pentru microfoanele care-i erau în birou, el însuși fiind un boier suspect? A fost atât de câinos fiindcă așa era marele prozator de fapt? Am mai povestit asta uneori, dar încă n-am o dezlegare a acelei mizerabile întâmplări.

G. Topîrceanu avea în casă o nevăstuică și un pui de lup.

Marele ironist George Topîrceanu, dincolo de pasiunea lui pentru eleganța vestimentară, avea și o înclinație exotică de a acomoda în odaia lui de lucru de la Iași, unde s-a mutat definitiv, după o ședere în București, animale sălbatice.

El ținea în casă o nevăstuică, poate o veveriță, zice Arghezi, care i-a făcut o vizită la domiciliu, iar pe lângă masa de lucru se mișca duios un pui de lup din pădure. Începerea războiului l-a obligat pe scriitor să-și ducă fiara în pădure și să se despartă de ea cu lacrimi în ochi.

În odaia lui ca o colivie în care aveai impresia că intri pe geam și ieși pe horn, scrie cu umor fără egal același Tudor Arghezi, îl cunoșteau până și muștele și păianjenii ”robite prin simpatie ”.

Sase inși, într-o biserică goală, la parastasul lui Coșbuc.

Tudor Arghezi, vecin de viață, nu doar de nemurire cu George Coșbuc, povestește cu o amărăciune ironică evenimentul pomenirii lui Coșbuc, după săvârșire.

”Coșbuc a fost, scrie paracliserul de cuvinte din Mărțișor, timp de treizeci de ani codexul de buzunar al tuturor paiațelor politice, al bunei credințe deficitare, al demagogiilor smălțate cu locuri comune literare”.

Plângând uitarea iute a autorului strigătului ”Noi vrem pământ”, Arghezi află și repovestește că în biserica în care văduva defunctului a ținut parastasul, ”oamenii n-au venit să-i arate dragostea și recunoștința”, iar de față n-au fost ”nici Academia, nici Universitatea, nicio… niciun… nimeni, nimeni. Șase oameni răzleți, văduva și popa… atât! Bucură-te țară !”

Ce mai e de zis? Nimic. George Coșbuc, unul dintre cei mai erudiți scriitori români, cunoscător al mai multor limbi vechi, aducând în literatura română forța unui strigăt de luptă neîncercat până la el,  a căzut într-o rapidă uitare, neglijat de o contemporaneitate în care politica devenea dominantă prin demagogie.

(Lucian Avramescu)

  

Memento

- Sã nu râzi de cineva, sã nu plângi pe cineva, sa nu detesti pe cineva,

sã nu admiri pe cineva, ci sã întelegi !

- Cand urci pe scara vietii nu uita sa dai buna ziua la toata lumea, ca atunci cand vei cobori sa aibe cine sa-ti raspunda !

Sursa: Franculescu Mircea