MAJESTĂŢII SALE REGELE

Românii, criminali sau eroi?

Robert Horvath, NY 2008

MAJESTĂŢII SALE REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI

Sire,

Mă numesc Robert Horvath şi sunt de profesie cineast, absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti (I.A.T.C.) şi am lucrat în mai multe studiouri mari din România, îndeosebi la Televiziunea Română. Actualmente, îmi continui activitatea la studioul meu de film, cu sedii în New York şi Tokio. Sunt cunoscut, de asemenea, sub numele de Deva (oraşul unde m-am născut) în calitate de grafician, ilustrator şi pictor.

Majestate, Fiind un erou al copilăriei mele, am purtat întodeauna, în buzunarul pantalonilor, o monedă de argint cu efigia Dumneavoastră. Această monedă mi-a fost confiscată de Securitate şi niciodată înapoiată. Fiind acuzat de spionaj (prin transmiterea unor materiale filmate despre Ceauşescu spre Occident), mi-am propus ca, în cazul în care scap cu viaţă, să nu uit nimic şi să mă alătur celor care au vrut o contra-revoluţie în România. Acest lucru ar fi însemnat readucerea adevăratelor valori la vârful ţării şi reversarea revoluţiei sociale care a adus la conducere scursura mahalalelor, adunată cu pleava de leneşi de la marginea satelor.

M-am alăturat celor care au vrut să reinstaureze mult hulitul regim “burghezo-moşieresc”, care, într-un timp istoric extrem de scurt, a adus prosperitate şi intrarea ţării în civilizaţia europeană.

Am vrut să aducem înapoi un regim care să redea demnitatea Armatei Române, mereu terfelită şi acum, peste noapte, acuzată de uciderea a aproape jumătate milion de români evrei; am vrut o întoacere la Dumnezeu şi la Biserică; am vrut o reîntoarcere la adevărata cultură; am vrut o şcoală unde copiii să nu înveţe minciuni şi să vină acasă plângând auzind că părinţii şi bunicii lor au fost cei mai mari criminali de război.

Am crezut în reconciliere, în iertarea celor care au greşit, dar şi în pedeapsirea celor care au ucis. Mă refer, aici, la genocidul împotriva unor oameni nevinovaţi, a căror singură vină a fost că au citit mai multe cărţi şi că nu au fost ţărani săraci.

Am vrut un rege care să apere legile, Constituţia şi, implicit, să ne apere pe noi. Majestate, Am dorit ca dumneavoastră, fiind o personificare a însăşi istoriei celui de al Doilea Război Mondial, să rupeţi, în sfârşit, tăcerea, spunând adevărul că ROMÂNII NU SUNT VINOVAŢI PENTRU HOLOCAUST ci, dimpotrivă, au făcut un lucru pe care alţii nu au îndrăznit să-l gândească: AU SALVAT ÎNTREAGA POPULAŢIE EVREIASCĂ DE LA HOLOCAUST. Acest moment unic al istoriei, când un popor salvează un alt popor de la moarte, trebuie făcut cunoscut şi, sper, celebrat de evrei şi de români împreună.

Este momentul, cred, Majestate, ca, prin vocea Dumneavoastră, ultima personalitate importantă a celui de-al Doilea Război Mondial rămasă în viaţă, acest miracol românesc să fie făcut cunoscut întregii lumi. Nu cred că există un loc mai prielnic pentru a spune ADEVĂRUL decât aici, la New York, la o sinagogă cu evrei români. După o introducere despre rolul monarhiei – în special al Reginei Elena, mama Dvs. – în salvarea evreilor, va veni şi rândul Majestăţii Voastre. Nu rămâne decât să spuneţi: “Eu am fost acolo şi ştiu ce s-a întâmplat. Românii i-au salvat pe toţi evreii de pe teritoriul Regatului României, regatul meu”. Aceste cuvinte, puţine dar magice, îndreptând istoria, vor reda românilor, pentru totdeauna, demnitatea furată. Veţi vorbi, probabil, cu lacrimi în ochi, despre suferinţa evreilor şi îi veţi asigura că majoritatea românilor a fost alături de ei. Astfel, în faţa unei presiuni extraordinare, având trupe germane în ţară, întreaga societate românească, monarhia, partidele istorice şi Biserica au pactizat şi conspirat pentru salvarea evreilor.

Nu veţi uita să spuneţi că a existat un singur om în toată istoria războiului care i s-a opus lui Hitler, spunându-i, fără ezitare: “Nu îi dau pe evreii mei” (rostită de Mareşalul Ion Antonescu). Vă sugerez, în final, să folosiţi un citat al marelui rabin Şafran, care, vorbind de anii războiului, îşi arată iubirea şi recunoştinţa pentru “bunul şi blajinul popor român”. Un rege are datoria să spună unui popor când a greşit, să-l laude pentru bine şi să-l apere în faţa lumii când este nedreptăţit şi umilit. Responsibilitatea guvernului de la Bucureşti pentru crimele comise în primele două luni de război este de netăgăduit. De asemenea, nu trebuie negat faptul că familii întregi din populaţia evreiască din Basarabia şi Bucovina au fost deportate dincolo de Nistru, suferind de foame, epidemii sau de epuizare fizică.

Dar, pornind de la o tragedie reală, adică moartea a câtorva mii de oameni, fapt prezentat în procesul Ion Antonescu, se ajunge la cea mai bizară deformare a istoriei. Astfel, o comisie condusă de un dezechilibrat mintal, Elie Wiesel, fără nicio competenţă legală sau vreo greutate morală, declară peste noapte România ca fiind prima maşină de ucis (“kiling machine”) din istoria lumii. Deci, Armata Română, a cărei misiune principala era recucerirea unor teritorii, fără ordine primite, fără muniţie şi disciplină germană, fără trupe şi comandouri specializate în operaţii de curăţire (SS şi EInzatszruppe) ucide aproape jumătate milion de oameni, în numai două luni, şi masacrează aproape 8 mii de bătrâni, femei şi copii pe zi (bărbaţii evrei încă în putere fiind încadraţi în Armata Roşie, iar cea mai mare parte a populaţiei evreieşti a fugit în interiorul Rusiei). Astfel, Armata Română depăşeşte cu mult performanţa maşinii de război germane, sprijinită de fasciştii ucrainieni, estonieni şi lituanieni.

Pornind pe această linie a ilogicii, putem să ne întrebăm de ce ţăranii români, elementul de bază al Armatei Naţionale, având această unică pornire spre bestialitate, nu au fost folosiţi mai departe în implementarea “Soluţiei Finale” a lui Hitler. Nu de mult a avut loc, la Institutul Cultural Român din New York (ICR), o întâlnire cu reprezentanţii “Industriei Holocaustului” din Bucureşti, unde s-a “remarcat” d-l general Mihai Ionescu, o veche coadă de topor. Atunci, am reuşit, printr-o intervenţie foarte dură şi percutantă, să-i ridiculizez şi-i să trimit acasă cu coada între picioare pe reprezentanţii celei mai tragicomice comisii din istorie: Comisia Wiesel.

Prima şansă a fost dată de Guvernul României în 2002, care, bazându-se pe documentele Arhivei Naţionale şi în conjuncţie cu documentele primite de la Muzeul Holocaustului din Washington, DC, decretează, fără niciun echivoc, că PE TERITORIUL ROMÂNIEI NU A AVUT LOC HOLOCAUSTUL. La mai puţin de doi ani, însă, acelaşi Guvern al României îşi schimbă poziţia, înfiinţând o Comisie care, bazându-se pe aceleaşi documente, decretează că ÎN ROMÂNIA A AVUT LOC UN GENOCID DE PROPORŢII INIMAGINABILE! Şi, pentru ca absurdul să fie total, după negarea Holocaustului, acelaşi guvern, în acelaşi an, 2002, scoate un decret-lege prin care negarea Holocaustului este pedepsită cu până la 15 ani de închisoare! Admiţând că, în cazuri grave, se poate aplica această lege şi retroactiv, ar fi normal ca însăşi guvernul să-şi afle locul cuvenit în spatele gratiilor! Creat la comandă, pentru câştigarea unor avantaje politice, Raportul Comisiei spune că “România a ucis, a ucis, a ucis”. Asfel, se spune, fără clipire, un mare neadevăr cutremurător: “În România a fost decimată întreaga populaţie evreiască, cu excepţia unor regiuni unde au supraveţuit”. I-am asigurat pe membrii delegaţiei că adevărul este exact invers şi că aceste câteva regiuni reprezintă, de fapt, actualul teritoriu al României.

Mă întreb ce trebuie aruncat mai întâi în lada de gunoi a istoriei: guvernul sau autorii acestu raport. Concluzia înebunitoare a comisiei “ROMÂNII SUNT VINOVAŢI DE GENOCID” nu trebuie lăsată fără un răspuns.

Când cineva vine la tine acasă şi te face criminal, cred că este cazul să îi arăţi, fără ocol, uşa.

Cred că nu este prea târziu, Majestate, să faceţi acest gest, în numele tuturor. Istoria este făcută întodeauna de învingători. Dar, atâta timp cât nu se spune răspicat că a existat un singur om în întreaga istorie a celui de al Doilea Război Mondial care s-a opus lui Hitler, salvând jumătate milion de suflete de la moarte sigură (Mareşalul Ion Antonescu) rămânem în minciună. Nu putem nega opinia lui Goebels, căpetenia nazistă, care, în jurnalul personal, spune: “M-am dus de mai multe ori la Hitler şi i-am spus că Antonescu conduce cu ajutorul duşmanilor noştri. Sub nasul nostru pleacă nenumărate vapoare cu evrei spre Palestina. S-a ajuns să se trimită alimente pentru evreii români din Franţa”.

Cred că sunteţi de acord să-l credem mai degrabă pe Goebels (acesta avea zeci de agenţi la Bucureşti, care îi spuneau adevărul), decât pe Wiesel, care are mii de agenţi locali care se încurcă însă în minciuni.

Dacă de pe teritoriul Regatului României nu a fost trimis niciun evreu spre lagărele de concentrare naziste, nu aceeaşi soartă au avut-o cei surprinşi de război pe teritoriul german sau pe al axei fasciste. La ordinele Mareşalului Antonescu, Guvenul României a făcut eforturi extraordinare pentru a-i încuraja pe evrei, a le face viaţa mai uşoară şi a salva mii de oameni de la moarte sigură. Prin acţiuni disperate, contra cronometru, oamenii Mareşalului Ion Antonescu scot din trenurile morţii zeci de famili, opresc arestări şi execuţii în ultimul moment sau dau zeci de paşapoate în alb cu nume româneşti. După cum reiese din documente, s-a încercat de multe ori scoaterea evreilor români chiar şi din lagărele de concentrare.

Pentru că documentele esenţiale a activităţii statului român pentru salvarea evreilor de la moarte sunt ascunse în raport, pun sub semnul întrebarii onestitatea, imparţialitatea şi chiar legalitatea Comisiei Wiesel. Astfel, în directiva guvernului din toamna anului 1942 se spune, cu claritate: “Întrucât în România evreii sunt consideraţi cetăţeni români, ei trebuie să se bucure şi în străinătate de protecţia statului român”. În final, se cere să se intervină pentru recuperarea averilor evreilor români aflaţi pe teritorul Reich-ului.

Ca urmare a faptului că Mareşalul Ion Antonescu cerea înapoierea “evreilor săi”, în răspuns, Ministerul Afacerilor Străine al Franţei comunică, în ianuarie 1943, Legaţiei Române de la Vichy, că este favorabil repatrierii evreilor români aflaţi în Franţa.

La 28 mai, Ministerul Afacerilor Străine şi Direcţia Generală a Poliţiei stabilea normele în vederea “revenirii în ţară a evreilor cu drepturi foarte bine stabilite la cetăţenia română şi a căror primire în România a fost admisă în mod excepţional, dintr-un spirit de umanitate faţă de situaţia grava ce li s-ar fi creat în străinătate”.

În urma instrucţiunilor personale ale ministrului român de Interne, Mihai Antonescu, din 6 aprilie 1943, Legaţia României din Berlin a adresat (pe 12 aprilie) o notă către Auswärtiges Amt, solicitând o intervenţie la serviciile germane competente şi în special la Geheimestaatspolizei (Gestapo) pentru eliberarea cetăţenilor români nearieni arestaţi după 31 martie 1943 şi acordarea vizelor de plecare în România. Din “raţiuni politice”, Auswärtiges Amt a dat curs cererii.

În circulara trimisă de Sicherheitsdiest (Serviciul Secret-SD) la 30 aprilie către unităţile din subordine se cerea acestora să înceteze arestările în rândul evreilor români, iar la Bruxelles, consulul român se duce personal la Gestapo, cerând sistarea arestărilor şi deportărilor şi obţine, la 6 mai, eliberarea celor arestaţi.

Peste o săptămână, Legaţia germană anunţă “că au fost luate măsuri să nu mai fie arestat niciun supus român”.

În decembrie 1943, a început acţiunea pentru salvarea evreilor din Italia şi Grecia. În scurt timp, sub nasul nemţilor, evreii sunt aduşi în ţară.

Primăvara anului 1944 va intra în istorie ca un miracol românesc: MAREŞALUL ION ANTONESCU SALVEAZĂ 11.000 DE EVREI DE LA HOLOCAUST, trimiţând instrucţiuni Legaţiei Române din Budapesta să dea viza de intrare în România (9.837 de vize) pentru mii de evrei unguri şi străini aflaţi în Ungaria.

Un document de extraordinară importanţă îl reprezintă şi raportul generalului Ion Gheorghe, ministrul de la Berlin, care descrie eforturile susţinute ale diplomaţiei româneşti pentru a-i salva pe evreii români aflaţi deja în lagăre. El precizează: “atitudinea hotărâtă din partea noastră, declarând formal că înţelegem să ne rezervăm drepturile suverane asupra cetăţenilor români, oricare ar fi originea lor. Astfel, nu poate fi acceptată internarea de către Germania a evreilor supuşi români”.

Raportul ajunge la Mihai Antonescu, în 22 octombrie 1943. În perioda următoare, prin legaţia de la Berlin, s-au făcut noi intervenţii în sprijinul evreilor români din lagăre.

În luna mai 1944, ministrul de la Berlin primeşte o telegramă disperată de la Bucureşti: “nu este posibil să ne dezinteresăm de soarta cetăţenilor noştri nearieni care solicită protecţia la care au drept legal… Vă rog deci să binevoiţi a face tot ce stă în putinţă pentru ocrotirea, eliberarea şi repatrierea celor în cauză”.

Îi asigur pe toţi cei interesaţi că documentele pe această temă sunt numeroase şi intenţionez să le strâng într-o carte intitulată “Omenia” (Antonescu şi românii salvează evreii de la Holocaust). Am citit multe documente şi niciunul nu m-a uimit şi cutremurat precum cel datat 27 aprilie 1944, prin care Guvernul Român, prin Radu Lecca, cere oficial şi fără menajamente repatrierea evreilor români internaţi la Bleichauer şi Auschwitz (document B’nai B’rith international).

Într-o ţară ameninţată cu ocuparea completă de către germani, înlăturarea lui Ion Antonescu, abolirea monarhiei, deportarea tuturor evreilor şi instalarea lui Eichman la Bucureşti (operaţiuni paralele “Margarethe 1” – Ungaria şi respectiv “Margarethe 2” – România) o ultimă încercare de a salva evreii români de la o moarte sigură mi se pare un act de o demnitate sublimă.

Comisia Elie Wiesel pentru studierea Holocaustului îşi intitulează “opera” Raport Final.

Dar, pentru că au apărut noi cărţi menţionând 800.000 de victime pe teritoriul controlat de autorităţile române, mi-am dat seama că această statistică nu se va opri niciodată.

În consecinţă, cred că este cazul ca orice român sau evreu care gândeşte raţional şi are bun simţ să se opună acestui monstru care a luat-o razna.

Trebuie să menţionez că Comisia Wiesel a dat undă verde unei adevărate vânători de vrăjitoare şi de antisemiţi, având ca victimă cultura şi limba română.

Astfel, aici, la New York, la Institutul Cultural Român (director pe Corina Şuteu in 2008) , Eminescu este boicotat, iar folosirea limbii române este absolut interzisă.

Pentru că demolarea statuii poetului naţional este aproape desăvârşită şi limba română declarată periculoasă, nu rămâne decât să aşteptăm interzicerea arborării steagului tricolor. O altă consecinţă a acestui raport este acerbarea antisemitismului şi a sentimentelor antiamericane.

Minciuna, exagerările fără limite şi călcarea în picioare a demnităţii oamenilor nu putea să nu creeze resentimente şi chiar ură.

Poate că inteligenţa evreiască va realiza într-o bună zi că această politică de tip “bumerang” este contraproductivă şi chiar periculoasă pentru viitor.

România a fost o ţară care i-a aşteptat pe americani, iar acum abia aşteaptă ca ei să plece.

Dar nimic nu depăşeşte în gravitate faptul că toţi copiii învaţă la şcoală că fac parte dintr-o naţiune de criminali. Aici nu mai este loc de întors, pentru că se merge prea departe.

Fiecare părinte, indiferent dacă este român, ungur, evreu sau ţigan (ordinea nu contează), are datoria morală să rupă paginile pline de minciuni ordinare din cartea de istorie în faţa copiilor şi a întregii familii.

Fiecare profesor are datoria să vorbească despre omenia şi curajul românilor care au salvat de la moarte o jumătate million de oameni nevinovaţi, chiar dacă această lecţie nu face încă parte din programul de învăţământ.

În acest fel, vom face un prim pas spre recâştigarea demnităţii noastre, iar copiii noştri se vor întoarce de la şcoală cu fruntea sus.

Majestate, Un rege are datoria să ne apere istoria, cultura şi să fie alături de noi la nevoie. Cred că sunt în asentimentul ţării să vă rog să vă ridicaţi în ceasul din urmă şi să spuneţi ADEVĂRUL.

În acest fel, veţi recupera istoria şi onoarea tuturor. Când va veni momentul, veţi mulţumi destinului care v-a dat şansa să faceţi ceva important pentru trecutul, prezentul şi viitorul ţării.

Majestate, vă găsiţi la o ultimă încrucişare de drumuri, având posibilitatea de a pleca spre istorie ca REGELE MIHAI I al ROMÂNlEI sau ca un Mihai oarecare, în curând uitat de toţi.

ROBERT HORVATH (Deva) New York

Sursa: Viorel Roman