Şcoala de umor a ziaristului Gheorghe
Stancu
Maria Diana Popescu
Ziarist,
scriitor, cercetător, fost redactor-şef şi director la cotidianul
„Evenimentul" şi „Cronica vâlceană", filologul Gheorghe Stancu a
publicat cîteva producţii literare, precum romanul „Chemarea destinului
(Editura Almarom, Râmnicu-Vâlcea, 2007)", „Dosarul morţii"- proză
poliţistă (Editura Conphis Râmnicu Vâlcea 2009", „Dosarul morţii" -
proză polițistă (Editura Conphys Râmnicu-Vâlcea, 2009), „Stăpânul" - proză
scurtă (Editura Conphys Râmnicu-Vâlcea, 2010), „Amintiri din război - Amintiri
din viaţă" - povestiri (Editura Conphys Râmnicu-Vâlcea, 2011 - ediția I;
2013 - ediția a II-a); „Iulian Comănescu sau viaţa romanţată a unui senior al
timpurilor noastre" - (Editura Bibliostar, Râmnicu-Vâlcea, 2017) şi
„Rondeluri şi catrene electorale (in)amicale" (Editura Conphys
Râmnicu-Vâlcea, 2008), volum care s-a născut şi s-a profilat pe fondul acestei
lumi în cădere liberă, în, parcă, eternă neorînduială, în perpetuu dezechilibru
ontic. Paginile sale reunesc elementele de calitate ale acestui gen literar
umoristic, dar caustic și vitriolant, prin care autorul doreşte transmutarea
noastră, a societăţii, într-o esenţă calitativ distinctă. Cititorul va
descoperi un truditor migălos de atelier, a cărui poziţionare pe scara de
valori confirmă şi afirmă feţele unui creator exigent, stăpînit de scrupulul
artei eminent întocmite, creator care fabrică un bun literar durabil, demn de a
înnobila semnătura de filolog.
Un teribil
document despre „mizeria" cotidiană (vorbim aici despre mizeria morală
crasă!), despre politicianul de cea mai nedemnă speţă, despre lumea şi
personajele deocheate care trăiesc doar într-o iluzorie coerenţă şi organizare,
o lucrare cu caracter corector, încăpătoare ca o Arcă a lui Noe, încondeiază cu
sarcasm viu spiritul deviant şi deviat al societăţii, cu toţi originalii
excentrici, care şi-au găsit locul nefiresc de cald la vîrf, tocmai pentru că
nimeni nu catadicseşte să le confere adevărata legitimitate: Autorul îşi
construieşte cartea pe conflictul dintre realitate şi aparenţă, dintre ceea ce
sînt cu adevărat cei vizaţi şi ceea ce par a fi.
Modul în
care Gheorghe Stancu prezintă realitatea, resursele de percepţie pe care le
valorifică, disponibilităţile axiologice angajate în discursul umoristic,
precum şi intenţiile gnoseologice, reprezintă elocvenţe ale originalităţii
creaţiei sale, care oferă, prin ţinută şi stil, spectacolul unui om de o
factură binefăcătoare, o personalitate cu vocaţia demnităţii, un observator
lucid şi ironic, un maestru care vrea să scoată „Republica lui Caragiale"
din stereotipie. Lumea pe care ne-o prezintă în volum este o lume
dezarticulată, o societate aflată, parcă, perpetuu în pragul dezagregării, unde
nici legea, nici principiile moralei n-au atins puterea, menită să genereze o
solidă structură politică şi socială.
Îndeplinind
funcţia de control şi corecţie şi depăşind dialectica relativului, ironia este,
pentru autor, o armă satirică, deschisă unor interpretări multiple, este
apanajul inteligenţei, mai mult, ea este „conştiinţa conştiinţei", e
reflectare a spiritului în oglinda propriei sale moralităţi, prin care ne face
atenţi la realitate, la îngustimea şi deformările impuse de la vîrf, la
fanatismul exclusivist. Autorul ia poziţia unui frondeur ce dinamitează
cuiburile de năpîrci convenţionale ale vremii noastre, insinuîndu-se în chiar
miezul lor şi denunţîndu-le: „Un trepăduş din vechea gardă/ Se luptă iar
pentr-un mandat/ Fiindcă nu vrea nicicum să piardă/ Fotoliul său de deputat./
Ca să rămână-n avangardă,/ Se zbate ca un apucat./ Un trepăduş din vechea
gardă/ Se luptă iar pentr-un mandat./ Promite la electorat/ Că pentru Ţară vrea
să ardă,/ Însă el e interesat/ Să-şi mai ridice o mansardă -/ Un trepăduş din
vechea gardă".
Demersul său
va trezi protestul celor vizaţi şi simpatia celor care îşi doresc alternative la
mult aşteptata schimbare, menită să aducă schimbare, pentru că, în sine, ironia
şi umbra de tristeţe a autorului, în spiritul lui Jules Renard, şi tonul său
superior, aminteşte şmecherilor, miliardarilor de carton, corupţilor mai mari
şi mai mici, că ei nu reprezintă adevărata Românie! Volumul cadrează cu succes
acestui gen literar prin talent, infuziune de originalitate, energie
nud-pamfletară, în care subzistă, cu efecte proporţionate, un gen de umor
tăios: „Se crede tipul mare sculă,/ Dar el e-un simplu cabotin-/ Periculoasă
tarantulă/ Cu doză mare de venin./ Deşi nu-i demn decât de hulă,/ Căci n-are-n
el nimic senin,/ Se crede tipul mare sculă,/ Dar el e-un simplu cabotin./ Nu-i
bun decât pe post de Bulă/ Stând şmechereşte-n baldachin/ Mai lasă-ne, smintită
creatură/ Şi stai pe banca şterşilor, Amin!/ Se crede tipul mare sculă".
Volumul pune
în mişcare şi menţine aderenţa autorului cu genul, îndreptîndu-l, ca pe un
vapor încărcat de comori, spre destinul său scriitoricesc. Protagoniştii,
personajele, eroii săi sînt nişte mecanisme stricate, pe care le sufocă în
oprobriu, demontîndu-le mitul. Cinic dincolo de insuportabil, autorul mizează
pe posibilităţile limbii în conjuncţie cu ideile, încercînd să dezamorseze
paradoxul pe care conceptul de societate îl implică: politica drept artă a
imoralităţii!
Autorul nu
glumeşte cu această incursiune sarcastică în ţara corupţilor şi imoralilor, el
implică cititorul în acţiune, îl obligă cărturăreşte să ia poziţie. Pentru că
ironia sa pe rime, care însumează glumă, gravitate, artă, ştiinţă, filosofie,
gîndire liberă, riguroasă, seducătoare pentru minţile mobile, produce, pe lîngă
inversări binevenite, şi un fenomen de distanţare a publicului faţă de anumite
situaţii, faţă de un personaj sau altul. Discursul ironic afişează o ţinută
ambivalentă, ambivalenţa supremă fiind hohotul de rîs provocat cititorului care
acceptă revelaţia apodictică a concluziei. Nu numai datorită temelor alese, dar
şi pentru felul în care a izbutit să-l alcătuiască şi, mai ales, din pricina acelui
- de invidiat - climat spiritual pe care volumul îl stabileşte, reprezintă o
ocazie de a ne delecta cu cele mai reuşite forme ale genului umoristic
românesc: „E gâlceavă-n coaliţie,/ Guvernul se clatină/ Unii mor de inaniţie/
Iar alţii... se piaptănă".
Dacă
practica umorului sănătos nu ne-ar fi cunoscută, am învăţa-o la şcoala
filologului Gheorghe Stancu, prin formula „de toate pentru toţi", adică,
nenumărate surprize pentru un asemenea tip de carte. Exerciţiile de libertate
ale sarcasticului autor, rod al reflecţiei riguroase şi rafinamentului
psihologic, ne invită la o vorbă aşezată, dar ucigătoare prin umorul îndreptat
asupra istoriei prezentului şi personajelor sale.
„Rondeluri
şi catrene electorale (in)amicale" este cartea de excepţie a unui scriitor
convertit la umor, un ironist prin excelenţă, foarte lejer în versificaţia care
îl afirmă, o carte care cultivă, eminamente, umorul în surprinzătoare asociaţii
de idei, situaţii, rime, ritm şi poantă finală surprinzătoare. Autorul nu iartă
pe nimeni şi foloseşte catrenul ca pe un mijloc de comunicare şi duel, de fapt,
un instrument eficace în biciuirea moravurilor de tot felul din societate şi,
tocmai de aceea îi vom aduce „insulta" de a-l considera un exponent al
genului, care ne irită să-l citim ca pe un apostol al unor adevăruri,
îndreptate prin umorul supus temperamentului său. Talentul îl ajută în mare
măsură, ironia este o virtute apropiată firii sale şi o foloseşte atunci cînd
îşi aduce aminte că mai are de bătut un cui, nu fără regrete, în neroziile
prezentului: „Puterea şi Opoziţia/ Se luptă pentru ciolan/ Arme au şi una
şi-alta -/ Argumente: de maidan"/. Nu există decît un mod de a-l lăuda:
citindu-l. Numai aşa cititorul se va îmbogăţi cu ceea ce-i scapă din societate,
cu ceea ce i se ia, cu ceea ce i se fură.
Filozoful
Conte Keyserling spunea că „epigrama, nu de puţine ori neglijată, dă
literaturii un aer de spiritualitate latină şi de umor spontan şi
sănătos". Aceasta este, vă asigur, nota volumului de faţă. Incontestabil o
carte de succes, un bun serviciu adus genului umoristic, un paşaport al
autorului pentru patria umorului pe rime, o ofertă bogată pentru amatorii de
rîs contagios, fiindcă, în starea sa de condiment firesc, dar necesar într-un
savant dozaj, catrenul este o specie a poeziei lirice care trebuie să reziste!
La fel ca şi
Ion Luca Caragiale, Gheorghe Stancu are intenţia de a contribui la îndreptarea
moravurilor sociale, fiind adeptul cugetării clasice, „ridendo castigat
mores", convins fiind că nimic nu-i arde mai rău pe ticăloşi decît rîsul.
Rîsul de ei, luarea lor în rîs, batjocoritor! Iar cuvîntul scris este riscul
cel mai mare prin care se poate demasca prostia, incultura, demagogia şi
fariseismul. Asemenea eroilor lui Caragiale, eroii lui Gheorghe Stancu sînt
concetăţenii actuali, încît nu te mai saturi să faci haz de ei: „De vrei să
faci politichie/ Te vâră, frate-n Parlament!/ Aşa făcu şi nea Ilie,/ Care-i a
toate... impotent/." sau, alt catren: „Când în Parlament se duse/ Intrând
în politichie,/ Își procură ce n-avuse:/ De mărgăritar tichie".
Componenta
esenţială a cărţii este aceea a umanităţii relevate cu mult umor în rondeluri,
scenete, poeme, fabule, catrene, atît cît se cuvine să-l convingă pe cititor că
este un scriitor înzestrat cu un incontestabil spirit polemic, cu luciditate de
expresie, cu vervă molipsitoare şi cu multiple posibilităţi de incursiune în
diferite domenii, prin texte fără pomadă, fără ficţiuni, fără ipocrizie.
Autorul nu se mulţumeşte numai să nege sau să bagatelizeze în scris aspecte
nedorite, el întrebuinţează umorul, sarcasmul, ironia ca instrumente critice,
tocmai pentru a-şi spori autoritatea, pentru a critica slăbiciunile
individuale, sociale sau omeneşti, codexul (i)moral al claselor parvenite,
modul de viaţă al păturii superioare a societăţii, într-un mod acuzator, la fel
ca Evelyne Waugh, autoul romanului „Declin şi prăbuşire". Tonul autorului
este cel mai adesea unul de dispreţ, de superioritate (justificat-lăudabilă),
dar şi de amărăciune, ca reacţiune împotriva a tot ceea ce este vătămat moral:
„Să facem zi de zi „apele"/ Şi să-i trimitem în instanţă/ Pe cei cu titlul
de Lichele*,/Ori să-i predăm la ambulanţă/". De aceea cartea nu are
atributul unui „picaro" ce trezeşte simpatie, tocmai pentru că demersul
autorului este dezagregator, iar opiniile şi discursurile, cam neortodoxe
pentru împricinaţi: „Te faci frate şi cu dracul /Atunci când vrei să treci
lacul/ Dar, te-ntreb: de ce o faci/ Dacă rămâi plin de draci?!".
Da, Gheorghe
Stancu este un moralist prin excelenţă, care se adresează raţiunii cititorului,
dar este, automat, şi un iubitor al spectacolului diversităţii umane. Fără
îndoială, Gheorghe Stancu este scriitorul pentru care angajarea nu reprezintă
numai pagina de carte, de revistă sau de ziar, ci şi semnătura pe evaluarea
riguroasă a inegalităţilor sociale şi morale. Gheorghe Stancu şi-a făcut un
punct de onoare din a ridiculiza „lumea lui Caragiale", pe care o strînge
cu uşa, văzînd, aici, însuşi, simbolul unui demers de folos. Drept pentru care
nu lasă nimic pe seama improvizaţiei. Supraveghează atent cuvintele, le
cîntăreşte, încît cititorul nu-l poate învinui pentru limbaj, ca unică
realitate de manifest. Cartea poate fi socotită o pedagogie a spiritului
cunoscător, o pîrghie cu funcţie critică şi cu rol deosebit de important în strategia
de demascare a imposturii, prostiei, demagogiei şi fanfaronadei. Poate fi
socotită instanţa ce supraveghează, de la înălţime, avatarurile societăţii,
modul prin care autorul pătrunde în infrastructura prezentului măcinat de
corupţie, demontînd farsa juridică și comentînd acid, cu grea și dureroasă
povară de suflet, imperfecţiunile, ilegalităţile, aspectele cotidiane,
afacerile veroase, politica şi viaţa parlamentară: „E gâlceavă-n coaliţie,/
Guvernul se clatină/ Unii mor de inaniţie/ Iar alţii... se piaptănă"
http://www.art-emis.ro/cronica/cronica-literara/4389-scoala-de-umor-a-ziaristului-gheorghe-stancu.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu