Christian W. Schenk - Ultima scrisoare deschisă

 

Ultima scrisoare deschisă

Dr. Christian W. Schenk

03 August 2025

 

Un prieten mă citește. Un frate mă publică. Un străin trece mai departe.

Dragi prieteni,
De la bun început - ca să nu se ivească neînțelegeri - doresc să clarific un lucru esențial pentru mine: să nu mai fiu invitat la nici o manifestare culturală și nici să nu mai fiu propus la vreun premiu ca să nu fiu pus în situația penibilă de a refuza cu mulțumirile de rigoare pentru înțelegere! Cam asta ar fi idea de bază a acestei scrisori. Cine dorește amănunte explicative poate citi mai jos, cine nu, se poate ori aici! Deci, nu mă despart de literatură, de autori, de colegi sau de prieteni, numai de organizații, institute, instituții, uniuni și mai ales de manifestările literare indiferent de cine sunt organizate! Probabil că sunt plecat de prea multă vreme. Nu mai sunt compatibil cu societatea românească: nu mai înțeleg oamenii, nu înțeleg politica, nu înțeleg scriitorii. Parcă aș face parte din orânduirea primitivă a unei societăți noi, care mă respinge. Nu mă mai înțeleg decât cu clasicii - și poate nici cu ei pe deplin, ci doar cu tăcerile lor.

Mai jos, cine dorește, poate citi câteva argumente, cine nu poate rămâne la rândurile de mai sus!

Nu scriu din ranchiună, ci dintr-o iubire deosebită pentru limba și literatura care mi-au hrănit ființa. Iar dreptul de a vorbi, de a-mi spune părerea sinceră, mi-l conferă faptele: am tradus, publicat și promovat sute de autori români clasicii și contemporanii în Occident timp de 55 de ani, mai mulți decât, probabil, toate institutele culturale, uniunile sau asociațiile de profil, la un loc. Nu diplomele, ci cărțile mele stau mărturie.

Doresc ca această scrisoare să fie una deschisă pentru a ajunge la toți organizatorii de întruniri, zile literare, momente poetice, festivaluri cu rugămintea: ceea ce urmează nu este nici un pamflet, nu este nici un manifest, cu atât mai puțin o lamentație. Este pur și simplu un rămas-bun fizic; în rest voi rămâne cu sufletul, inima și scriitura alături de literatura română!

Am plecat din România în anii 70. Un tânăr care deja publicase deja, puțin dar publicase, care fusese format sub aripa lui Tudor Arghezi și a lui Vasile Copilu-Cheatră. La acea vreme, eram convins că literatura, arta cuvântului, va fi sanctuarul meu. N-am fugit de România - am fugit de dictatură și securitate. Și chiar și în exil, România a rămas în mine. Am continuat să scriu, să traduc, să promovez cultura română pe cont propriu, în Occident, fără sprijin, fără fonduri, fără promisiuni. Doar cu o credință oarbă că merită. Și iată că a meritat!

Chiar și prigonit am fost primit după '89 cu ipocrizie de așa numiții democrați la Cotroceni, în 1990. Scriind despre urbanizările ceaușiste și vorbind împreună cu Virgil Ierunca și Monica Lovinescu la Europa Liberă, în 1986, regimul „Elena Ceaușescu” m-a declarat persona non grata. În 1990, am fost invitat, alături de alți foști disidenți, la Cotroceni de către Ion Iliescu și Frontul Salvării Naționale. O „reabilitare simbolică”, dar fără conținut: nici cetățenia nu mi-a fost restituită, nici drepturile recunoscute în mod real. A fost mai degrabă o fotografie pentru presă decât o întoarcere a fiului risipitor.

De la 1999 încoace, Nicolae Manolescu a dus o campanie de denigrare împotriva mea. Nu împotriva ideilor sau operelor mele, ci împotriva persoanei mele. Editoriale tendențioase, ignorarea sistematică a activității mele, refuzul publicării unui drept la replică chiar și când m-a atacat personal în „România literară”, deja în 1998. În 2022, mi-am declarat retragerea din Uniunea Scriitorilor din România. Scrisoarea deschisă n-a fost publicată nici atunci, nici după. Am fost nevoit să transfer apartenența mea din Filiala București la cea din Iași, unde am găsit mai multă înțelegere, dar tot în margine am rămas. Nu mai exist pe „lista centrală” a membrilor USR. Cu toate că sunt membru din 1990, autor a peste 220 de volume (clasici și contemporani) și doar câteva zeci de titluri proprii, literatură și de specialitate (medicină și filologie).

Am tradus și promovat timp de 50 de ani peste 380 de autori români, de la Ienăchiță Văcărescu la Ana Blandiana, de la Eminescu la Leonid Dimov. Am publicat 11 antologii, între care una monumentală - în șapte volume - a poeziei române. Am adus România în bibliotecile din Berlin, Viena, Zürich, Paris, Amsterdam, Köln, Canada și SUA. Am fondat în 1986 editura Dionysos și apoi Fallendream/Media, toate pentru cultura română. Am organizat lecturi, am fost prezent în târguri internaționale. Și cu toate acestea - în România: tăcere, tăcere absolută.

Recent, am trimis o carte - una singură - către 12 oameni: poeți, colegi, prieteni. 12 persoane cărora le-am publicat, tradus și promovat volume. Le-am cerut - pentru prima oară în viața mea - câteva rânduri. O cronică. Un semn. Știi câți au răspuns? Niciunul. Pardon, doar unul - cu câteva rânduri pe Facebook. Nimic mai mult. A fost doar o verificare a memoriei afective. Rezultatul? Dureros, dar clar: uitare.

În 34 de ani n-am fost invitat la: „Zilele Eminescu”, „Zilele Lucian Blaga”, „Zilele Bacovia”, „Zilele Arghezi”, „Zilele Labiș” cu toate că am tradus volume masive a acestor autori și le-am trimis tuturor cărțile respective. Și iată, Ungaria m-a invitat cu transport și cazare și diurnă doar pentru că am tradus și publicat o antologie de poezie tânără maghiară. Olanda la fel. Dar România? România mi-a întors spatele - deși i-am dăruit totul, dar a trecut și asta.

Eu fiind foarte tânăr, prietenii mei erau mult mai în vârstă decât mine. Eram cel mai tânăr printre ei. Majoritatea i-am cunoscut cu mult înainte de 89, peste hotare. Nu pot încheia fără să-i numesc (pe scurt) pe cei care mi-au fost alături până la capăt:

Mircea Zaciu, Aurel Sasu, Dumitru Micu, Marin Mincu, Ovid S. Crohmălniceanu, Radu Beligan, Dan Tărchilă, Silviu Stănculescu, Paul Everac, Gheorghe Bulgăr, Vasile Copilu-Cheatră, Mitzura Arghezi… și nu în ultimul rând exilul românesc: Gane, Cioran, Ionescu, Ierunca, Lovinescu. Pe mulți dintre ei îi puteți găsi în corespondența mea, publicată în două volume a câte 400-550 de pagini. Acolo este România mea adevărată.

Astăzi, mă retrag. Nu din literatură - scrisul e o respirație. Mă retrag din România fizic, din România ca instituție, ca iluzie, ca patrie simbolică. Țara geografică încă există, dar patria spirituală pe care o iubeam s-a risipit. România nu mai e în România. România e în biblioteca mea. Am învățat că o viață întreagă de muncă poate fi ștearsă cu un gest de dispreț. Dar și că o singură carte bine tradusă poate duce un popor mai departe decât o mie de festivaluri oficiale.

Mă înclin în fața celor care nu m-au uitat. Mă despart de cei care au preferat să tacă.

Nu cu tristețe, ci cu fruntea sus, îmi iau rămas-bun!

Abia acum, când am tradus - cu răbdarea unui monah și cu nervul unui chirurg – toți marii clasici ai literaturii române și o sumedenie de autori contemporani (unii chiar talentați, alții doar convingători), simt că mi-am achitat datoria. Nu față de o instituție, nici față de o comisie, ci față de însăși ideea de literatură română. Așa cum am perceput-o eu: nobilă, complicată, capricioasă, dar vrednică de iubire.

Pentru aceia care, măcar din când în când, își mai bat capul să mă înțeleagă: nu voi mai accepta vreo invitație din România. Nici din politețe, nici din nostalgie, nici măcar din milă. Și cu atât mai puțin de la cei care, cu o eleganță selectivă, n-au găsit niciodată de cuviință să mă invite. Cât despre premii, diplome, distincții, păstrați-le pentru uz intern. Eu nu mai funcționez pe carburant festivist. Post-mortem, desigur, sunt disponibil: acolo n-am încotro.

M-am neglijat ca autor vreme de decenii, orbit de fidelitatea față de prima mea iubire - literatura română. Și, ca orice iubire nesigură pe sine, ea a oscilat între entuziasm și uitare, între aplauze întârziate și tăceri deliberate. Ei bine, ajunge. Cât mai am răgaz pe malul acesta al Styxului, înainte de a-i întinde lui Charon un bacșiș decent și o carte de vizită, mă voi ocupa de mine. De opera mea. De rădăcinile din Vest pe care le-am neglijat prea mult în favoarea unui sol ce se pretinde fertil, dar dă tot mai des roade de plastic.

Cincizeci și cinci de ani de slujire literară fără contract, fără leafă, fără recunoștință garantată. Destul cât să nu mai cer nimic - și să pot spune, cu un calm aristocratic: mi-e suficient. Sunt mândru de oaia mea - nu aceea cu clopoțel, ci aceea cu metaforă. Și nu mă interesează nici măcar academic ce cred despre ea instituțiile „responsabile” și managerii lor, acești birocrați ai cuvântului scris. Din literatura română - unde apar, cu voia și fără voia unora, în dicționarele Academiei și în antologiile germane - nu mă mai poate evacua nimeni. Nici dacă ar cere-o prin referendum. Am lăsat urme adânci, nu doar semnături; fapte, nu doar CV-uri. Așa că mă retrag din miezul gălăgios al unei culturi care își ignoră uneori creatorii, dar le scrie discursuri frumoase la parastas. Iar până atunci - voi tăcea și în altă limbă. Cu același accent.

Cu loialitate, colegialitate prietenie,

Christian William Schenk

Boppard, Anno Domini 2025

Nota autorului - Precizare: Prima scrisoare deschisă i-am adresat-o lui Nicolae Manolescu în 2022.