Mircea Dorin Istrate - Viața-i clipă lungă, de iubire

 

 

Poezii de sâmbăta seara

*

Viața-i clipă lungă, de iubire

 

 

 

~*~

 

Unde am pierdut comoara

 

Unde mi-ați ascuns TRECUTUL ce mi-l caut ne-ncetat,

Mai ales COPILĂRIA, lumea Raiului curat,

Eu pe-aicea mi-am lăsat-o, undeva prin jur-prejur,

Prin POIANA înflorată, ori prin VALE sub un mur,

Ori în BERCUL cel cu mieii jucăuși nevoie mare,

Ori prin CRÂNGUL de sub DÂLMĂ, pe-ncâlcita cea CĂRARE

Care duce pân’ la stîna veșnicită-n CONTINIT,

Ori sub poala de PĂDURE unde-ades am ațipit.

 

Nici nu știu când am pierdut-o, nici nu știu s-o caut unde,

Poate-n zi de PRIMĂVARĂ, pe-un tăpșan unde s-ascunde,

Poate-n VARĂ, la o joacă cu o ceată de copii

Colo în POMIȘTEA POPII, sau pe DRUMUL dintre vii,

Sau în TOAMNA lenevită la cules de cucuruze,

Când în CAR, venind spre casă, adormeam pe-un pat de frunze,

Ori în IARNĂ, când  pe HULĂ  ne-ntreceam la SĂNIUȘ,

Toți pruncuții cei de-o șchioapă ce eram pe DERDELUȘ.

 

Ori atunci când o CODANĂ cu-a ei ochi m-a fulgerat

Și, aprins ca o văpaia într-o boală m-a băgat,

Dar m-am răzbunat pe dânsa la cules de viorele

Când cu drag am săruta-o, de-a rămas privind la stele.

**

Doamne, toți câți oameni suntem, într-o vreme de visare

Toți am vrea n-apoi să-ntoarcem clipa timpului cel care,

Să ne ducă în pruncia vremii ce a fost odată

Raiul cela ca de miere, ce prea repede se gată,

Și-nnapoi nu mai revine, orice-am face, orice-am vrea

Că s-a dus să veșniceească sus în ceruri, într-o stea,

Iară nouă ne râmase amintirea ceea care,

O  păstrăm ca o comoară, într-un bob de lăcrimare.

***

Retrăiți în vis clipita Raiului ce-a fost să fie

Vremea ceea preacurată, ce i-am zis COPILĂRIE,

Singura  ce-a fost în viață CRUDĂ, VIE- ADEVĂRATĂ,

Vrerea gândurilor noastre, FERICITĂ,  NE-NTINATĂ.

 

Mircea Dorin Istrate

***

  

 

Clipită de iubire

 

Pe malul de Târnavă, unde-odată

Am îndrăgit un muguraș de fată

Și unde-n umbra sălcilor pletoase

Gustat-am clipe lungi și drăgăstoase,

Acuma malul apei s-a-nierbat,

Și ce-a fost pe-acolo, s-a uitat.

 

La fel și-n crângul cela răcoros,

Cu lăstărișul verde și umbros,

Cu tainice cărări de noi știute,

Ce de-ar vorbi ar spune încă multe,

De-o vreme-ncoace-i falnică pădure,

Cu zmeuriș și ruguri mari de mure.

 

Iară-n lungite seri, la-ta portiță,

Când prăduiam cu sârg dulcea-ți guriță,

Și unde-n jurăminte înfocate

Ne-am spus cuvinte mari, înfiorate,

Doar vântu-acuma-mi bate lung a jele

În poarta ta, ce-i țintuită-n stele .

*

Pe unde-mi ești iubirea mea cea mare?

De ce te-ai dus de-acuma în uitare?

Eu tot îmi căt, codana mea-ndrăgită

Pe malulri de Târnavă lenevită,

Pe-scunsele cărări ce-s încurcate,

Din cea pădure ce n-o poți străbate,

Și-n faptul serii lâng-a ta portiță

Ce-i îmbrăcat-acuma-n foi de viță,

Și nicăeri de-acum nu te-a găsit,

Să fim ce-am fost…clipită de iubit

Și-așa ne-ascundă Timpu-n, vesnicit.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Iubito, mai ții minte cum odată..

 

Mai ții minte cum odată, într-o dulce primăvară

Noi eram cu alți de-o seamă în cel Berc cu păsărele,

Bucuroși că se-nturnară cele care îmi plecară

În spre alte zări în toamnă, cum de-o viață îmi fac ele.

 

Mai ții minte cum odată,  într-o vară lenevită

Ne umbream pe-un mal de apă târguind la sărutări,

Era sufletul ca ziua, bucuroasă, însorită,

Iară noi trăiam clipite risipite în visări.

 

Mai ții minte cum în toamne, pe sub poale de pădure,

Descâlceam ținuți de mână, încurcatele cărări,

Eram noi uitați de lume și-ntr-un rug dulciu de mure

Ne-am făcut cuibar iubirii, până-n prag de înserări.

*

Azi, în iarna vieții noastre, depănăm târziu în noapte,

Amintiri din vremea-n care  lumea o dădeam pomană,

Ce păcat că timpul cela numai miere, numai lapte

Este doar odată-n viață foc nestins, arsură-n rană.

 

Azi, e-o altă primăvară semănată-n calea vieții

În răstimpul de când soarta mai cândva ne-a despărțit,

Unde ești tu ceea care fost-ai clipa tinereții?

Începutul și sfârșitul celui mai curat iubit.

**

Mai în gândul tău tomnatic, poate-n astă primăvară,

Ai simțit vreo-nfiorare când privit-ai ghiocei?

Te-ai văzut în Bercul unde, fost-am pentru prima oară

Doi copii ținuți de mână, ai iubirii mugurei?

 

Dacă da, îți lasă dară din cea pleoapă tremurată

Și din gândul ce te duce în cea vreme de demult,

Pice în țărâna humii caldă lacrimă curată

Pentru tot ce-a fost atuncea și ce-acuma...e trecut.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Unde ești?

 

Nici o fată nu iubit-a cum iubit-ai tu, odată,

Ram înmugurind iubirea ce-a dintâi, nevinovată,

Când mai totul e simțire, vie, pură și curată,

Chin și dor și așteptare și visare-nfiorată.

*

Cum am vrut atuncea Doamne să lungim acea clipită,

Să ne fie, după voie, rând la rândur , veșnicită,

Să uităm de restul lumii și ea uită-ne pe noi,

Ca în raiul Tău Mărite, să rămânem, doar noi doi.

 

În a scurgerilor zile, săptămâni și ani la rând,

Tot sau dus acele clipe, ca și frunzele în vânt,

Dar rămas-a neuitată umbra lor în amintire,

Ce-o purtăm ca dulce taină despre-ntâia cea iubire.

*

Unde ești acum codano? Muguras îmbobocit,

Crudă toată, dor și vise, numai bună de iubit,

Hai să ne rugăm la ceruri, să ne lașe înc-odată,

Într-o clipă nemmurită, cum nu vrut-a, altădată

 

Și acolo să rămânem, nimenea să nu ne cate,

Nici viața și nici moartea, de noi doi să n-aibă parte,

Să ne facem împlinitul, cum îmi este vrerea noastră

Și apoi ne pune Doamne, pe vecie, într-o astră.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Mărturisire

 

Lăsatu-m-ai să te iubesc,

Și-o viață-ntreagă să-mi doresc

Să fim Adamii noii lumi

Ce ne-om iubi ca doi nebuni

În vremea care va să vie,

Și unde noi vom fi, vecie.

 

Lăsatu-m-ai să te iubesc,

Și pentru asta-ți mulțumesc

Că am putut iar să visez

C-om fi ca dup-un nou botez,

Curați și puri viața toată,

Precum o lacrima curată.

*

Lăsându-mă să te iubesc

Tu m-ai făcut ca să tânjesc,

La timpul tinereții-n care

Am dus-o-n lungă-mbrățișare

Și-n sărutări tot înmiite

Și în visări și-n jurăminte

Și-n câte toate ține-om minte

În vremi ce-or fi de-acum nainte.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

În crângul cel de altădată

 

Cel crâng care-l băteam odată, cu pasu-mi sprinten, tineresc,

Ținând de mijlocel o fată, cu chip și suflet îngeresc,

Cu anii ce-au trecut tot rânduri, s-a îndesat sub poala-i joasă,

Și-a șters cărările-i din gânduri, făcându-se pădure deasă.

 

Cum aș  mai vrea să trec odată, prin locul cela de pripas,

N-am să mai pot ca altădată, că-i prea încet bătrânu-mi pas,

Și nu-i mai fata să mă-mbie, ca să ne-ascundem prin umbrare,

Să-mi de-a, cum numai ea îmi știe, din al ei suflet, sărutare,

Să piară lumea pământească, să ne topin în foc de dor,

Să fim clipita cea cerească, vecia ei, și-apoi să mor.

*

M-aș duce împăcat din lume, că am luat dulceața ei,

Iubirea cea fără de nume amirosind a flori de tei

Și-am înviat cu ea cerescuri, făcând din Iaduri guri de Rai,

Și-acolo-n cele necuprisuri crescut-am crâng, pe al meu plai,

Să am cât ține veșnicia ceva din lumea pământească,

Acolo-n nesfârșitul cela, ce-mi fi-va casa mea cerească.

***

Așa voi trece nesfârșituri, vecii ce s-or îmbătrânii

Schimbate astfel în răstimpuri, cu alte ce-or întineri

Cea lume veche, gârbovită sub apăsare de trecut,

În care eu și voi de-o seamă, cu toți în ea, am încăput.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

Să nu-mi uitați clipita de-nceput,

Când cea dintâi iubire, a-nceput,

Și-a-nfiorat a voastră cea simțireț,

Ce până azi, rămasă-I amintire.

 

&

 

 

 

S-o facem lată

 

Prieteni, veniți să  bem o cană de vin cald,

Îmbietor, cu gust de scorțișoară,

Afară geru-i troienit în alb,

Iar seara-i întristată și coboară,

Pe suflete ce-n taină lăcrimează,

Că viața asta-i scurtă și amară.

 

De-aceia haideți prieteni de ,,priveghi,,

Să ne cinstim cu vinul cela vechi,

Să depănăm din vremuri neuitate

Acele clipe dulci și-nfiorate,

Ce le-am trait pe-acest picior de plai,

Ce-a fost cândva, chiar gura cea de rai.

 

Aducem doi băndași ne-nveselească,

Cu-n cântec trăgănat ne-ademenească,

Să cheme din uitări acele vremi

Ce fost-au ca frumoase primăveri,

Ce ne-mbiau ca inima-mi iubească,

O tânără codană ingerească,

Cu păr bălai, cosiță argintită

Și ochii rugători, dulce ispită.

*

Și-apoi, când adunat-am vieți la ani,

Am fost nemernici hoți și-ncă tâlhari,

De suflete zglobii și doritoare,

De-un tăinuit păcat, de-ncorurare,

Ce-a fost mai dulce decât dulcea miere,

Și mai plăcut ca sfânta cea plăcere,

Mai așteptat și mai dorit ca toate,

Încununarea vieți noastre, frate.

 

Cu carul noi făcut-am toți păcate,

Ca gustul să îl știm apoi la toate,

Știm c-om plăti cu vârf și îndesat,

D-acum măcar, cu sufletu-mpăcat,

Ne veselim chiar de o fi să fie,

Ce-a ziuă de pe urmă, ce-o să vie,

*

Spre ziuă ne vom duce-apoi măi frate

Cu haita cea de câini ce-o să ne latre,

C-am petrecut de-acuma înc-odată,

O noapte ce-am făcut-o iară, lată.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Vremuri tulburi

 

Cerneala s-a uscat pe pana, ce de o vreme trândăvește

Și nici o slovă-n a ei urmă hârtia nu mi-o înnegrește,

Secat-a visul și visarea și înălțatul spre ceresc,

Că prinsu-m-a nemernicitul, ce tot se-ntinde în lumesc.

 

Și-apoi, chiar dac-aș vrea a scrie în versul meu cu-nfiorare,

Ce să vă spun că-i bun în lume, frumos de n-are-asemănare?

Viața plină de mizerii? Clipita asta păcătoasă?

Trăirea fără bucurie? Nebuna lume ce-i întoarsă?

 

Cine mai vrea azi poezie, când viața-i plină de nevoi?

Un’ să gășești o-nfiorare când  pe aici e vai de noi?

Cum să mai speri că viitorul va fi mai bun decât i-acum

Când azi căruța cu speranțe s-a răsturnat de-acuma-n drum?

 

Îmi spuneți voi că n-am dreptate? și-ncă mai cereți poezie?

Ce vreți cu ea de-acum a face? ce să vă-nalțe în tărie?

C-al vostru suflet ca de gheață e-nnevoit în orice clipă,

Că frântă e acum speranța și-a poeziei mele-aripă.

*

Rămâne dar pe altădată ca versul meu să vă încânte

Și al meu har vă fie leacul la visele ce v-i sunt frânte,

Departei ziua când ajungeți, vă fie dor de poezie,

O fi cândva, în altă vreme, când eu voi fi demult, vecie.

 

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

***

&