România - o ţară ajunsă la disperare,
cu un guvern fantomă şi un popor debusolat atacat din toate părţile
Teo Palade
05 Septembrie 2021
Poate
nu suntem singurii din lume care se confruntă cu o situaţie atât de tulbure.
Dar, spre deosebire de alţii, noi
pretindem că ne aflăm în inima Europei, ne considerăm un stat democratic,
stabil din punct de vedere economic şi cu o clasă politică responsabilă. Nimic
mai neadevărat. Este doar un clişeu. Este imaginea care ni se vinde, mai ales
în anii electorali, când politicienii, machiaţi strident în culorile naţionale,
pozează în patrioţi, iubitori de naţie şi par a fi afectaţi de situaţia omului
de rând ca şi când le-ar fi murit o rudă apropiată.
Unde şi cum suntem
În
realitate ne aflăm la marginea estică, aceea sărăcită de cotropitori, a
Europei: „Nouă ne place să credem că suntem europeni, înţelegând prin aceasta
că ne supunem aceleiaşi logici a modernității ca ţările prospere ale
continentului. În fapt, semănăm mai mult cu fostele colonii ale acestora”[1].
Au trecut multe decenii de când nu am mai cunoscut cu adevărat democraţia.
Din
punct de vedere economic am ajuns într-un faliment real, ascuns de autorităţi
sub fraze sforăitoare şi planuri de redresare niciodată materializate. Şi asta
fiindcă de treizeci de ani distrugem fără răgaz tot ce am avut de calitate în
ţară şi tot ce a fost performant în domeniul industrial şi în agricultură,
pentru că vindem pe nimic inclusiv pământul de sub noi şi nu contenim în a
sufoca din faşă orice iniţiativă autohtonă cu perspective de dezvoltare.
Iar
clasa politică, provenită din zona de scursură urât mirositoare a societăţii,
se târăşte fără ruşine precum un câine linguşitor şi flămând în faţa
străinătăţii şi are veleităţi de zbir în raport cu propriul popor. Oriunde
priveşti, găseşti disperare.
Pensionarul
E
disperare în ochii obosiţi ai pensionarului român. El trăieşte la limita
subzistenţei din mila unui guvern iresponsabil şi nepăsător care consideră că
pensia reprezintă o cheltuială inutilă şi nu un drept al celui care a plătit o
viaţă întreagă statului în baza unui contract ce i s-a promis că va fi
respectat cu sfinţenie. E disperarea
celui ajuns la vârsta neputinţei care vede cum fiecare nou guvern, cu metode
specifice tâlharului la drumul mare, îl atacă ştiindu-l vulnerabil şi încearcă
să-i fure din puţinii bani care i se cuvin de drept. E disperarea celui tratat
cu dispreţ în spitale, lipsit de medicaţia neceară bătrâneţii sau pus în faţa
unor preţuri exorbitate pentru aceleaşi medicamente pe care cu puţini ani în
urmă le cumpăra cu câţiva lei. E disperarea individului dependent de mila unui
stat care îl tratează ca pe un balast, un stat interesat în dispariţia sa cât
mai apropiată pentru a-i lua banii ce i se cuveneau şi a-i băga în buzunarul
larg al acoliţilor veşnic nesătui.
Bugetarul
Citeşti
disperarea pe faţa angajatului la stat cu salariul blocat an după an şi trăind
sub permanenta ameninţare a disponibilizării întrucât fiecare nouă
administraţie constată, pe bună dreptate sau nu, că predecesoarea a umflat fără
rost aparatul administrativ. E disperarea celui obligat să trăiască după reguli
din ce în ce mai absurde, a aceluia care trebuie să se vaccineze pentru a mai
putea veni la serviciu, a aceluia care poartă masca opt ore pe zi şi care se
află la contactul direct cu nervozitatea unor oameni care, hărţuiţi de legi
inepte, au ajuns la limita suportabilităţii.
Agricultorul
Disperat
este şi agricultorul, ţăranul adevărat. Părăsit de de statul care l-a exploatat
nemilos decenii la rând, rătăcit între restricţii de toate felurile al căror
rost nu-l înţelege, fără posibilitatea de a-şi fructifica munca pământului,
alungat din pieţe şi victimă sigură a samsarilor de produse agroalimentare,
obligat uneori să-şi arunce la gunoi produsele decât să le dea pe nimic, cu
vitele din curte omorâte, sub pretextul unor maladii ori pandemii importate,
de hoarde ucigaşe echipate precum
extratereştii, văduvit de pământul strămoşesc prin maşinaţiuni funciare
coordonate de oficialităţile care ar fi trebuit să-l apere de tâlharii de
terenuri agricole înmulţiţi ca ciupercile după ploaie, cu drumurile satului
lăsate în părăsire, obligat să care apa necesară gospodăriei de la fântâna
satului cu cobiliţa pe grumaz ca acum două sute de ani. Din ce în ce mai sărac
în satul părăsit de tineret, ţăranul îşi plânge disperarea în pumnii noduroşi
munciţi din greu. El este invizibil pentru acest guvern fantomă.
Părinţii
Sunt
disperaţi părinţii. Ei nu mai pot controle ceea ce se întâmplă cu copiii lor
ajunşi prizonierii unui sistem de educaţie aflat în descompunere, ai unui
mecanism dubios a cărui singur efect este semialfabetizarea unor viitori
semidocţi. E disperarea celui pus să semneze pentru vaccinarea copilului drag
cu un vaccin în care nu are încredere pentru că efectele sale pe termen lung îi
sunt în mod intenţionat ascunse. E disperarea aceluia care trebuie să-şi
părăsească copilul de numai doi ani speriat de necunoscut la poarta grădiniţei
întrucât nişte dispoziţii idioate ale unora care se erijează în apărătorii
sănătaţii poporului nu ţin cont nici de sentimentele părinteşti şi nici de
trăirile copilaşului.
Copiii
Disperaţi
sunt şi copiii, azvârliţi de lopata nepăsătoare ministerului de resort ca nişte
cartofi din „şcoala prin prezenţă fizică” spre „şcoala online” şi invers,
rostogoliţi precum dovlecii de la obligativitatea de a purta în clasă numai un
anumit tip de mască la vaccinarea aproape obligatorie. E disperarea firească a
copilului căruia i se spune să nu-şi mai numească mama mamă şi tatăl tată. A
copilului aruncat încă de la vârsta cea mai fragedă în dilema incertitudinii
sexuale, a unei educaţii agresive care îl orientează spre actul sexual contra
naturii, spre negarea autorităţii părinteşti, spre manifestarea unei
independenţe pe care nu o înţelege, nefastă pentru oricare copil normal şi ale
cărei adevărate consecinţe nu le cunosc nici „educatorii” lui.
Cetăţeanul
Cetăţeanul,
românul simplu sau cât de cât înstărit, este şi el cuprins de disperare. Este
atacat din toate părţile de o administraţie ajunsă la putere prin fraudă, care
nu-i cunoaşte şi nu-i apără interesele, care inventează legi după legi menite
să-l îngenuncheze precum o vită înainte de sacrificiu. Din sferele tulburi ale
puterii semioculte îl atacă arafaţii, cerându-i să se comporte precum un
ciumat, să se vaccineze pentru a putea bea o bere, amendându-l dacă i-a căzut
masca sub nas sau dacă merge la piaţă peste orele permise de Ordonanţele
Militare care nu au nicio legătură cu armata.
Din
spitale îl atacă medicii, tot mai mulţi lipsiţi complet de etica profesională
şi condiţiile de spitalizare depăşte cu decenii de evoluţie a actului sanitar. În
spitalele româneşti se moare, poate mai des decât de boală, de nepăsare, de
frig sau de foc.
De
la Palatul Victoria îl atacă cîţii, îngropându-l în sărăcie şi datorii
plătibile de el şi de urmaşii săi.
Din
dealul Cotrocenilor îl atacă iohanişii,
aroganţi şi nesimţitori, subordonându-l unor guverne adunate în haite, a căror
unică îndeletnicire este de a se pleca în faţa străinătăţii hulpave şi urărind
un singur scop - ajungerea la ciolan.
Din
cele mai neaşteptate locuri îl atacă, cu sălbăticie, corporaţiile străine care
i-au subtilizat întreaga industrie, i-au acaparat cu sprijinul băseştilor,
năstaşilor, bocilor (şi altor circa douăzeci de prim-miniştri rotiţi pe
fotoliul din Palat ca tiribombele la bâlci) apa pe care o bea şi în care se
spală, electricitatea cu care îşi luminează casa tot mai săracă, telefonul cu
care îşi simte aproape copiii alungaţi de sărăcie în lumea largă, pâinea făcută
din grâul trudit spre a fi vândut pe nimic…
În
ţara asta bolnavă de disperare pe acelaşi cetăţean îl mai atacă şi speculanţii
mărunţi sau mari, mărind la nesfârşit preţurile, sugrumându-l financiar şi
furându-i zile din viaţă cu sprijinul direct al guvernanţilor corupţi.
Deasupra tuturor, nişte specimene
incapabile să guverneze
Deşi
au trecut secole ce s-au vrut înoitoare peste acest popor, politicienii nu s-au
schimbat. Ei sunt şi azi aceiaşi şnapani, aceiaşi hoţi organizaţi în găşti
denumite pompos partide, aceiaşi ignoranţi înfumuraţi care confirmă proverbul
„Prostul nu e prost destul dacă nu-i
fudul”. Politicienii au rămas, ca o rasă îngheţată într-o matriţă
fiziologică imuabilă, aceiaşi indivizi fără simţul dragostei de ţară, aroganţi
cu poporul considerat o turmă de imbecili şi, pe deasupra, lipsiţi complet de
sentimentul demnităţii naţionale.
Nu
evoluăm ca ţară. Nici măcar nu rămânem în echilibru la un anumit stadiu de
dezvoltare. Involuăm într-un ritm debordant. Fenomen dincolo de orice dubiu
pentru orice observator obiectiv al realităţii româneşti. De ce? Pentru că ei,
politicienii, aceiaşi dintotdeauna, par a fi rămas exact aşa cum, în 1856, la
Congresul de la Paris, îi descria
contele Clarendon, reprezentantul Angliei – nişte specimene incapabile
să guverneze: „Cum se poate guverna o
ţară ai cărei conducători – în mod fatal, autoproclamaţi - nu fac nimic altceva
decât să caute, în lungi reglări de conturi între clanuri (bazate pe rudenie
sau pe alianțe), ce iau aparenţa unui război civil (chiar dacă purtat doar în
seraiul puterii), să-şi însuşească privilegiile reprezentanţilor fostelor
puteri tutelare? [2].
--------------------------
[1]
https://www.contributors.ro/cand-oamenii-mici-lasa-umbre-mari-inseamna-ca-soarele-e-la-asfintit/?unapproved=462982&moderation-hash=b60be3132b949ecf18b6fe11d080c38e#comment-462982
[2]
idem
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu