GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - „Canalul Morţii” – Dunărea – Marea Neagră ... (partea a II-a)

 

 

 

„Canalul Morţii” – Dunărea – Marea Neagră – Balta Brăilei

Poarta Albă, Periprava, Peninsula, Salcia, Colonia...

                                                             (partea a II-a)

 

 

      „Sărută Pământul Acesta!”

             (Ileana Vulpescu)

 

 

   Astăzi, ca niciodată în istoria sa multimilenară, poporul valah, drept măritor creştin   trăieşte DRAMA şi TRAGEDIA Pământului său sacru.

 

  Pământul ACESTA binecuvântat a fost supus unei distrugerii totale, apocaliptice: i-a fost smulsă din rădăcină Tradiţia, i-au secătuit bogăţiile: aurul, argintul, arama, fierul, cărbunele, wolframul, sarea și grafitul, gazul, petrolul, i-au smuls pădurile, i-au omorât păsările, i-au cosit florile, i-au risipit albinele, i-au spulberat furnicile, i-au secat apele, i-au otrăvit râurile, i-au ars datinile, i-au îngropat obiceiurile, i-au profanat bisericile şi mormintele, i-au risipit aburul cald în care încolţea şi se înfrăţea grâul Ţării sfinte.

 

   Nemaiavând pâine, mamele, copii şi taţii pribegesc pe meleaguri străine ca robi.

 

   Pământul ACESTA udat cu Lacrimile Suferinţei, cu Doinele Codrului, cu Baladele Munţilor, cu Sângele Crucii, cu mistica Isihasmului Carpatin, cu Harul Libertăţii, cu Măreţia Adevărului, cu Frumuseţea Iubirii de Neam, cu supravenerarea Fecioarei Maria, cu Dragostea de Mântuitorul Hristos, a rodit Fecioare frumoase, Mame înţelepte, Juni temerari, Ţărani virtuoşi, Învăţători cu vocaţie, Preoţi cu har, mari Duhovnici, Călugări aleşi, Monahii fără prihană, Poeţi/ scriitori de geniu, Profeţi, Filosofi, Artişti, Teologi, bravi Oşteni, iluştrii  Împăraţi, Regi, Voievozi şi Cnezi, Vlădici jertfelnici, Meşteri făurari, Doctori fără de arginţi, Ingineri şi Arhitecţi destoinici, Savanţi, Eroi, Martiri, Mucenici, Cuvioşi, Mărturisitori şi Sfinţi.

 

   Pământul ACESTA, amestecat cu sângele sfânt al Eroilor şi Martirilor Neamului, de pe întreaga VATRĂ străbună, a fost pus în săculeţ de piele şi purtat la gâtul frumoşilor Fiii, care nu s-au aplecat decât în faţa Mântuitorului.

 

   Pământul ACESTA – DACIA MARE – GRĂDINA Maicii Domnului – CRĂIASA MARIA – VLAHERNA – CARPATINA, a Cerului şi a Pământului ne-a fost dăruit de Bunul Dumnezeu, ca să sădim pe el CERUL veşniciei noastre!

 

   PĂMÂNTUL ACESTA ESTE HUMA SACRĂ A CREAŢIEI DIVINE, A MENIRII, A FRUMOSULUI, A CREAŢIEI OMULUI, A DEVENIRII ŞI A DĂINUIRII NOATRE!

 

      TATĂ!

 

   „...Ne-ai făcut din pământ – cupe de vin -/ Şi ne-ai dat olarului/ Să ne ardă în foc.../ Ne-ai făcut harpe sunătoare/ Şi fluiere tânguitoare;/ Atinge cu mâinile Tale/ Corzile sufletului nostru/ Şi suflă din  nou în lemnul cântărilor noastre...”  (Dorel Vişan, Doamne, nu Te Îndepărta, în Cântece pentru glas şi toacă, Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017)

 

   Pământul ACESTA a fost și este ALTARUL de Jertfă al ROMÂNILOR ortodocşi!

 

   Existenţa Dacoromânului în lume are GRANDOARE, tocmai prin această credinţă, nădejde, har, omenie, libertate, demnitate, suferinţă, adevăr, jertfă, cruce şi dragoste care înteţesc lupta continuă înspre biruinţa INVIERII!

 

   Lagărul central Poarta Albă

 

   Poarta Albă – Mândria Canalului era primul lagăr al Canalului Morţii şi cel mai populat dintre toate arterele Gulagului dobrogean. Toate închisorile mari aveau obligaţia să trimită „mână de lucru”, gratuită prin regimente, batalioane, divizii de deţinuţi religioşi, deţinuţi politici şi o mică parte din cei de drept comun.

 

   În perioada 1949-1953, când s-a zidit cu vii şi cu morţi Canalul Dunărea – Marea Neagră, din documentele de arhivă care s-au păstrat se menţionează „peste 30.000 de deţinuţi politici (religioşi), iar în mod oficial au fost înregistrate peste 2.000 de decese... Poarta Albă a fost principala colonie a deţinuţilor dintre cele 14 care se înşirau pe tot traseul „Canalului Morţii”. În mod constant, aici erau circa 12.000 de deţinuţi destinaţi de Partid şi Securitate exterminării prin muncă silnică, foamete, mizerie. Documentele mai atestă şi că la colonia de deţinuţi de la Galeşu, de lângă Poarta Albă, din 3.000 de deţinuţi politici (religioşi), nu mai puţin de 800 erau preoţi sau teologi!” (Mărturia părintelui Iustin Pârvu în Lumea Credinţei, nr. 108, iulie 2012)

 

    Constantin Iorgulescu, un supravieţuitor al Canalului, consemnează că Lagărul Poarta Albă era o adevărată Cetate a prigoanei şi persecuţiei deţinuţilor politici. „Colonia de la Poarta Albă, cu cei vreo douăzeci şi ceva de mii de <<locuitori>> ai ei era echivalentul unui oraş de provincie, dar unul <<special>>. Avea fără nici o exagerare, o poziţie cheie în constelaţia gulagului, cea de capitală a împărăţiei în lumea înconjurată de sârmă ghimpată.” (Constantin Iorgulescu, Memoria ca Exerciţiu de Uitare, vol. III, Canal, Mediaş – 2003, p. 24)

 

   „Lagărul Poarta Albă adăpostea în acel an 1952, mii, poate peste zece mii de deţinuţi. Era un adevărat oraş-închisoare, cu zeci şi zeci de barăci împrejmuite cu multe rânduri de sârmă ghimpată şi foişoare – turnuri de observaţie – cu ajutorul cărora gardienii şi soldaţii din trupele de securitate asigurau paza noastră, a celor mulţi nepăstuiţi...

   La Poarta Albă am auzit de lagărele de muncă, ale Canalului (aşa- zisele <<colonii>>) ca: Peninsula, Ovidiu, Cernavodă, Midia, Năvodari ş.a., pe unde s-au perindat mii de deţinuţi, victime ale odioaselor înscenări de tip stalinist şi crimelor împotriva umanităţii săvârşite cu toată ştiinţa de către nemernicii călăi, monştri cu capete hidoase, mârşave, unelte ale regimului dictatorial – totalitar.” (Cornel Onaca, Martori şi Martiri din Temniţele Comuniste, Ed. Rimus, Oradea, 2014, p. 117-118)

 

   Eroii, Martirii, Mucenicii şi Sfinţii Neamului au înnobilat prin spiritualitatea şi jertfa lor mistică toate locurile temniţelor, largărelor pe unde au fost purtaţi în lanţuri de vrăjmaşii lui Hristos şi ai Vetrei noastre străbune, lanţuri prefăcute de suferinţa şi dragostea lor pentru Dumnezeu, în aripi de înger în zborul lor spre nemuritorul Cer.

 

   Doctorul Dumitru Uţă din Caracal, a pătimit pentru dragostea de ţară şi iubirea de cer, 23 de ani în diferite temniţe, între care şi Poarta Albă. Apropiaţii pătimitori îl considerau pe medicul Uţă – „doctorul fără de arginţi”, un adevărat sfânt al temniţelor comuniste. „Era un om cu o profundă credinţă în Dumnezeu şi o mare dăruire faţă de semeni”, (Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, Petru Vodă); „un model ales de dăruire, de jertfă şi dragoste pentru alţii.” (Părintele Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric”, Ed. Scara, Bucureşti-2000)

 

   Absolvent al Liceului Militar-Mănăstirea Dealu şi licenţiat în Filosofie, Octav Anastasescu din Moreni-Dâmbovița şi-a pus şi el efigia jertfei mistice în Corola fără sfârşit a Demnităţii Neamului, din lagărul de la Poarta Albă. (Cezarina Condurache, Chipuri ale Demnităţii Româneşti – Eroi ai neamului şi sfinţi ai închisorilor, Ed. Evdochimos, Fundaţia Profesor George Manu, 2015)

 

   O figură emblematică, cu o carismă de cer, binecuvântată în Cetele Sfinţilor dacoromâni a fost stareţul Mănăstirii Tismana,  Gherasim Iscu, care alături de slujirea întru Hristos şi Maica Domnului – Fecioara Maria, a luptat şi pentru dezrobirea pământului Ţării lor creştine, într-un nucleu al Mişcării Naţionale de Rezistenţă, condusă de bravul general Ioan Carlaonţ. În lanţul închisorilor pe unde a fost purtat a înseninat şi a întărit credinţa, nădejdea şi dragostea în Dumnezeu a confraţilor arestaţi, îndeosebi în temutele lagăre Valea Neagră şi Poarta Albă, unde brigadierii, indivizi de cea mai joasă speţă, erau adevărate fiare, mai crude decât cele sălbatice, precum torţionarul, călăul de la Poarta Albă, Vasilescu.

 

  Regimul de exterminare de la Canal Morţii, a făcut mii de victime, în afara celor care au aparţinut direct, torţionarilor gardieni ori anchetatorilor. Părintele Gherasim Iscu s-a îmbolnăvit foarte grav de tuberculoză şi a fost transferat la Spitalul Penitenciar de la Târgu Ocna. Repartizat în Camera 4 Spital – Camera Morţii, l-a întors la credinţă pe generalul Todirescu, comandantul Jandarmeriei pe ţară în timpul lui Carol al II-lea şi al Mareşalului Ion Antonescu şi l-a iertat pe torţionarul Vasilescu, care ajunsese şi el în aceeaşi cameră cu părintele stareţ, la fel de bolnav.

 

   Părintele Iscu, în Ziua Naşterii Domnului – 25 Decembrie 1951, a fost dus de alţi suferinzi la căpătâiul lui Vasilescu. L-a mângâiat cu vorbe calde, părinteşti, i-a spălat faţa, l-a sărutat şi i-a iertat păcatele, grăind întru Domnul: „te iert din toată inima..., iar dacă noi iertăm, cu siguranţă că Hristos, care e mai bun decât noi, va ierta şi El.” Atunci, fostul călău s-a spovedit, căpătându-şi liniştea. Părintele a fost dus la patul său. Colegii i-au citi rugăciunile de plecare în armonia Corolei Îngerilor. În aceeaşi noapte a plecat şi Vasilescu. Trupurile celor doi s-au îmbrăţişat sub clarul de lună în groapa comună oferită de administraţia Gulagului regimului roşu.   

 

   „Preoţii închişi la Canal au servit drept exemplu de smerenie şi rezistenţă tuturor deţinuţilor, dându-le putere să reziste şi să respingă reeducarea. Cu riscuri enorme şi plătind faptele cu propriul sânge, preoţii de la Canal oficiau în fiecare zi Sfânta Liturghie, aducând astfel pe Hristos în mijlocul Infernului”.

   (Fabian Seiche, Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România, Ed. Agaton, 2010, p. 302)

 

   Dârzul oltean Alexandru Ştefănescu, din Oroles/ Vulturul-Romanaţi, viitorul monah Atanasie Ştefănescu, fiul aghiotantului Generalului Gheorghe Zizi Cantacuzino-Grănicerul, a fost eliminat din Liceul oraşului Corabia, fiindcă a organizat un grup de rezistenţă anticomunistă. Arestat în 1941 şi întemniţat la Aiud, eliberat în 1948 şi rearestat în 1952 şi dus la Canal, în lagărul Poarta Albă, unde a pătimit, s-a risipit în dragostea creştină şi s-a purificat spiritual. După eliberare s-a căsătorit, stabilindu-se la Corabia. După moartea soţiei s-a retras sub oblăduirea marelui Duhovnic Iustin Pârvu, la Mănăstirea Petru Vodă, luând numele de Atanasie. Am avut onoarea să petrec un ceas de taină în chilia părintelui devenit şi asistent medical. Pe o carte, probabil Oameni şi fapte din vatra Aiudului, trimisă camaradului luptător şi erou Petru Baciu, bunul meu prieten, i-a scris nemuritoarele cuvinte: „Mă rog lui Dumnezeu şi îi cer îndurare şi în vis să vă ningă cu flori, să vă fie cerul numai albastru mereu deschis./ Întru fericire/ Să vă treziţi în zori/ Într-o veşnică zi ce se numeşte/ Mântuire!” Cu dragoste, niciodată îndeajuns, Monah Atanasie, 11.08.2007. (Petru Baciu, „Răstigniri ascunse, Mărturii”, vol. 2, 2004)

 

   Lagărul Peninsula – Valea Neagră

 

   Valea Neagră, numită anterior Cogealia se afla în apropierea oraşului-lagăr Poarta Albă, pe firul Canalului Dunăre – Marea Albastră. Lagărul Peninsula, promova aceleaşi condiţii vitrege, acelaşi şir neîntrerupt de exterminare ca în tot Gulagul românesc. Muncă neîntreruptă, mizerie continuă, hărţuire neîncetată, durere şi foamete zilnică. Peninsula care era cuprinsă doldora de apele lacului Siutghiol pe trei laturi era situată între localităţile Canara/ Ovidiu şi Caramurat/ Năvodari.

 

   „Aceste comune, împreună cu Taşaul şi Mamaia (sat şi urbe), cu regiunile împrejmuitoare, formează spaţiul geografic în care s-a desfăşurat una dintre cele mai amarnice tragedii ale Canalului. Aici în trei ani şi câteva luni de viaţă a lagărului de deţinuţi politici, peste 15.000 de oameni au îndurat cele mai neînchipuite umilinţe, aici sute de oameni au închis ochii pentru vecie, căzând sub gloanţele soldaţilor din batalionul de securitate sau sub năruirile malurilor de pământ care i-au strivit.Aici au murit oameni de foame, de boli netratate, de ger, de bătăi. Aici şi-au tulburat mulţi tineri şi vîrstnici minţile, aici şi-au pierdut unii lumina ochilor sau alţii au fost mutilaţi datorită celor mai diverse accidente. Aici au primit sute şi sute de persoane anunţurile desfacerilor căsătoriilor, în urma presiunilor şi ameninţărilor la care erau supuse soţiile lor afară printr-un sistem satanic, pornit spre distrugerea tuturor instituţiilor de bază ale societăţii româneşti autentice. Aici s-a consumat o tragedie, ca de altfel, în toate lagărele asemănătoare de deţinuţi politici de pe Canal, care nu va putea să fie cunoscută niciodată în întregime, în toată durerea şi disperarea ei.” (Ion Cârja, Canalul Morţii, Ed. Cartea Românească-1993, p. 241-242) 

 

   „Se vorbea în acel an 1952 că la Peninsula se găseau în jur de 6000 de deţinuţi politici cu care se lucra continuu în trei schimburi a câte opt ore, iar mai târziu în două schimburi a câte 12 ore de muncă.” (Cornel Onaca, op. cit., p. 121)

 

   Părintele bihorean Ioan Negruţiu (1915-2003), căruia vâlceanul Patriarh Iustinian Marina, îi purta o părintească recunoştiinţă şi dragoste s-a numărat printre luminătorii Canalului în lagărul Peninsula, unde a refuzat eliberarea prin intervenţia întâi stătătorului Bisericii Neamului. În penultima zi a eliberării are un vis, în care i se arată Mântuitorul Hristos pe Golgota, iar părintele Ioan la poalele celor trei cruci. Văzându-L singur pe Mântuitorul l-a întrebat: „Pe care dintre cele două cruci să urc: pe cea din stânga, pentru osândire, sau pe cea din dreapta, pentru izbăvire?” Iisus Hristos i-a grăit: „Ioane, crucile nu mai au semnificaţia din Vinerea Răstignirii; urcă pe oricare, numai pe Cruce să fii, lângă Mine!” (Fabian Seiche, op. cit., p. 369)

 

   Doctorul fără de arginţi Ion Simionescu (+1951), a fost un medic vestit şi un erudit pedagog al Generaţiei de Aur – 1922. Destinul său încarcerat l-a încadrat în vara anului 1951 în Brigăzile morţii 13-14 de la Peninsula. Călăul acelui lagăr era neromânul diabolic Chirion, ce „dirija de aproape terorizarea acestui Om care a reprezentat o valoare pentru Neamul românesc”..., mărturisea Vasile Mocanu, în Gh. Andreica, „Mărturii... mărturii...” Într-o zi i-a surprins pe torţionari lovindu-l bestial pe doctor cu cozi de mătură, cu cozi de lopeţi, cu ce aveau le îndemână. Zi de zi, seară de seară l-au torturat, l-au bătut, l-au chinuit, i-au rupt coastele, apoi l-a împuşcat cu două rafale, un subofiţer-fiară, cu puşca mitralieră smulsă din mâinile soldatului de pază din foişor.

   „... Prin împuşcarea doctorului Ion Simionescu din Turnu Măgurele seriile de luptători naţionalişti din România au pierdut o forţă de cea mai înaltă factură, un om luminat.” (Fabian Seiche..., p. 451-452)

  

   Gorjeanul Grigore Zamfiroiu 1913-1997), licenţiat în Litere şi Filosofie -Universitatea Bucureşti, s-a remarcat în luptele de pe Don, a cazut prizonier şi a venit în ţară în anul 1948. În 1950, după 2 ani, autorităţile roşii l-au întemniţat în lagărul de la Peninsula pentru doi ani de regim crunt de exterminare. Eliberat în 1955, rearestat în 1959, în lotul cu Radu Gyr, av. Puiu Atanasiu, dr. Aurel Marin, fratele martirului de la Majadahonda, soţia sa şi cei doi copii de 14, respectiv de 12 ani. În 1989, a rămas văduv s-a călugărit primind numele de monahul Andrei. A scris multe poezii despre închisori, (v. „Poeţii după gratii”, vol. 1)

   „Se întorc din hăul închisorii/ Bărbaţii albi, cărunţi feciorii,/ Năvala vieţii sfinte vine/ Din temniţi, lagăre şi mine.”  (Fabian Seiche..., p. 516)

 

   Erudit teolog şi remarcabil ofiţer de infanterie pe fronturile campaniei din Est, a primului război mondial, posesor a diferite ordine şi medalii de merit, ploieşteanul-erou, rănit în zona Banatului, retrocedat de tigrul fioros Georges Clemenceau, sârbilor, Constantin Constantinescu a mai beneficiat tot cu titlu de merit, de câteva închisori, între ele şi lagărul Peninsula. (Cezarina Condurache, op. cit., p. 17-18)

 

   Sculptorul cu har, braşoveanul Nicolae Purcărea şi-a început drumul Clavarului ca elev, apoi ca student al Academiei Comerciale din Ţara Bârsei, coleg şi prieten cu viitorul mare mistic Gheorghe Jimboiu, înrolat în Rezistenţa Anticomunistă, dar în urma trădării lotului lor, a fost arestat, trecut prin Infernul Piteşti şi deportat în lagărele morţii, Poarta Albă, Valea Neagră şi Peninsula. (ibid., p. 82-83)

 

   Protosinghelul Evghenie Hulea din Poiana, judeţul Putna, a intrat de copil în cinul monahal, la Schitul Sihastru, Muşinoaiele, devenind stareţ, duhovnic al părinţilor Ioan Iovan de la Vladimireşti şi Paisie Olaru de la Sihăstria, dar şi al grupului vrâncean de rezistenţă anticomunistă condus de fraţii Ion şi Cristea Paragină. Zbirul fariseu Mauriciu Strul s-a infiltrat în grup, aducând căderea lui şi odată cu el arestarea în anul 1950 şi a părintelui Evghenie, care ajunge la Canal, în lagărele Poarta Albă şi Valea Neagră. Roman Braga, alt mare mărturisitor l-a avut pe părintele Hulea duhovnic la Canal, care l-a îndrumat pe Calea monahală. Aura lui strălucea atât de puternic, încât, afirma Roman Braga, părea drept „o figură de Pateric”.(Cezarina Condurache, Sfinţii Închisorilor – 28 de biografii exemplare, Ed. Evdokimos, Fundaţia Profesor George Manu, 2015, p. 239)

 

   Doctorul în Drept, deţinut politic la Canal, Ion Cârja, arată situaţia deţinuţilor politico-religioşi de la Peninsula – Valea Neagră, situată pe fosta moşie a boierului Vintilă Brătianu, distins economist, în cei 3 ani şi câteva luni de chin şi teroare.

 

   În lagărul de la Peninsula a fost şi Mihai Buracu, din Turnu Severin, fiul părintelui protopop – colonel Iosif Coriolan Buracu, marele luptător pentru idealul Unirii, părinte a 11 copii, supravieţuitor al Infernului Piteşti, autorul celebrului volum Tăbliţele de săpun de la Itşet-ip/ Piteşti, şi al Canalului, profesor, scriitor-poet şi senator de Mehedinţi (1992-1996). Acolo în lagăr la Peninsula – Valea Neagră, dublă denumire, unde deţinuţii politici erau persoane necondamnate ori cu pedepse expirate, a scris printre picăturile de sânge ale inimii, poezia sa din suflet înlăcrimat.

 

                                   Norii

 

   „Năpraznic, când cerul ne dă înţeles,/ noi suntem furtună în clocot,/ grindină-n ropot,/ fulger brăzdând pe şes.// Cin’ să se-ncumete/ mâinilor noastre să stea curmeziş?/ Supune-te, tunete,/ celor închişi/ până ieri!/ Azi, fraţi ai mei de moarte şi de suferinţă,/ vestim biruinţă.// Asalt/ din cerul înalt/ pe pământ:/ aliniate/ carele de foc,/ purtate/ de vânt,/ vestesc curcubeu,/ vestesc libertate/ neamului meu!”  (Peninsula – Valea Neagră, 1950)

 

   Lagărul Periprava

 

   De pe braţul nordic al Deltei Marelui Danubiu – Chilia care, formează graniţă cu Imperiul Roşu, muscal, bolşevic ori neobolşevic, te întâmpina atunci, înfricoşetor lagărul Periprava, doldora de jertfe creştin-ortodoxe, prin atrocităţile, prin omorurile premeditate, prin umilirea miilor de oameni frânţi din personalitatea lor religioasă, intrinsecă, smulşi din vatra şi bunurile lor agonisite cinstit, dar cu trudă într-o viaţă.

 

   „Periprava, pepinieră sofisticată în haină de colonie penitenciară, cu regim aspru, devine locul unei incredibile tentative de sugrumare a fiinţei umane, dirijată expres de C.C. al P.M.R. şi Securitate pentru a prelungi suferinţele celor ce-şi terminau condamnările executate în închisorile de pe întreg cuprinsul ţării, în special de la Aiud.” (George Popescu, Sub Sabia Cavalerilor Apocalipsului, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, p. 127)

 

   Botezate de comunişti, colonii de muncă, ele erau de fapt, veritabile lagăre de muncă forţată, adică de exterminare rapidă sau lentă, de macerare a sănătăţii fizico-psihice, prin campania de recoltare a stufului din mlaştinile reci ale Deltei.

 

   Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru Vodă, ctitoria sa, după ce a trecut prin odiseea temniţelor comuniste a ajuns şi în lagărul Periprava.

 

   Gheorghe Stănescu, un ucenic al temniţelor şi-l aminteşte în întreaga sa aureolă.

    „Înalt, subţire, senin şi tăcut, cu o voce blândă şi clară, rar auzită, la cei 35-36 de ani ai lui, pare desprins din iconografia cu reprezentări ascetice a ortodoxiei bizantine, imagine pe care mi-o obligă nu numai înfăţişarea lui şi conduita lui, ci gândul că are o condamnare lungă. Are ceva indefinibil, bun şi luminos, cucernic şi discret în firea sa.” (Gh. Stănescu, „Jurnal de prigoană”, 1996, p. 112)

 

   După ce s-a smerit în coloniile Galeşu (destinată expres celor peste 800 de  preoţi) şi Peninsula, părintele vâlcean Ilie Lăcătuşu şi-a încununat Crucea martirică, în cea de-a doua detenţie în sinistrul lagăr Periprava, în „lotul preoţilor olteni, peste 200 din cei peste 400 de preoţi aflaţi în acea colonie de muncă şi Salcia, La Periprava l-au întâlnit mulţi foşti deţinuţi politici-religioşi, între care Arhim. Iustin Pârvu şi dr. Aristide Lefa, care mărturisesc despre viaţa lui şi despre sfinţenia lui.

 

   Părintele Iustin Pîrvu povesteşte că a fost martor la prima minune (dintre cele cunoscute de noi), făcută de părintele Ilie Lăcătuşu. La Periprava, în sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi, prăznuiţi pe 31 Ianuarie, deţinuţii au fost încolonaţi şi trimişi să taie stuf pe un ger năpraznic. Stuful se afla în apa rece. Deţinuţilor le-a fost teamă să intre în apă şi din cauza frigului, dar şi pentru că trebuia lucrat sub apă. Părintele Ilie, intuind că paznicii înarmaţi vor trage asupra celor care nu vor executa comanda, a început să se roage fierbinte. Deţinuţii au intrat în apă, au început să taie stuful. Cerul s-a înseninat şi soarele a început să încălzească tot mai mult bietele schelete condamnate politic. La terminarea lucrului deţinuţii şi-au scos hainele ude care s-au uscat rapid la căldura soarelui (era sfârşit de ianuarie!), astfel încât, la plecarea spre colonie, cu toţii erau uscaţi. Niciun deţinut nu s-a îmbolnăvit după această încercare de exterminare transformată în minune dumnezeiască.” (Cezarina Condurache, Sfinţii Închisorilor – 28 de biografii exemplare, Ed. Evdochimov-2015, p. 11)

 

   În Grindu, o anexă a Peripravei, trona prin bestialitate maiorul călău-anchetator Brânzaru, care avea o slăbiciune pentru studenţii naţionalişti, lovindu-i ucigător ori frângându-le tinereţea pe care nu reuşea să le-o îndoaie.

 

   În Panoplia de Aur a Martirilor şi Mărturisitorilor Canalului (Peninsula ori Periprava?), a strălucit şi Părintele Profesor dr. al Facultăţii de Teologie Ortodoxă-Bucureşti, Constantin Galeriu, mentorul meu din Facultatea de Teologie, apoi colaborator în cadrul Frăţiei Ortodoxe Române.

 

   Se povesteşte că în momentul repartizării într-o brigadă de muncă, un deţinut politic i-a arătat un deţinut de drept comun, spunându-i: 

   „Părinte, acest criminal v-a ucis fratele, inginer..., aici în lagăr...

   Părintele s-a îndreptat către ucigaş, l-a îmbrăţişat iertându-l şi grăind printre lacrimi:

   - De acum tu eşti fratele meu!”

   - Ce urcuş spiritual urcase Părintele, atingând strălucirea aurei marilor Sfinţi?!

   Ucigaşul s-a convertit, s-a pocăit, revenindu-şi şi reintrând în natura sa firească.

 

   Părintele Profesor Constantin Galeriu, Vicarul Patriarhal de mai târziu, a fost unul dintre iluştrii Pedagogi ai României, unul dintre cei mai mari Duhovnici ai Neamului, unul dintre cei mai buni oratori ai Patriei şi unul dintre cei mai mari admiratori ai Poetului – Filosof –Teolog, martir Mihail Eminescu, savantului Nicolae Paulescu (1869-1931) şi savantul Alexandru Mironescu. (Răzvan Codrescu, Savanţi şi Mărturisitori în Predania Părintelui Galeriu în Cartea Mărturisitorilor, Ed. Rost, Fd. Sfinţii Îchisorilor Buc. 2014)

 

   Columbia/ Cernavodă

 

   Lagărul Columbia/ Cernavodă pulsa între condiţiile climaterice cele mai aspre, primăvara/ toamna, burniţă, vara, furtuni din senin, arşiţe cumplite, iarna, viscole sălbatice  şi asperităţile muncii istovitoare, care impunea aşa-zisa reeducare. La Columbia se aflau şi deţinute-femei, cele de drept comun în număr covârşitor şi politicele, cele de înaltă ţinută moral-religioasă. „Atît femeile, cît şi bărbaţii de la Columbia au executat acelaşi fel de muncă-tip pe Canal, cu săpături, transport de pământ cu roaba, descărcări de arocamenţi şi piatră din vagoane, atît pe malurile Dunării, cît şi la punctul de muncă numit Saligny. Din numerosul contingent de femei din elita societăţii româneşti care au lucrat la Columbia şi Saligny, amintim pe acelea din familiile Mavrocordat, Ghica, Cancicov, Dolly Steriopol, dna Corneliu Codreanu, dna Ion Moţa, soţia fostului protopop ortodox al Clujului, scriitoarea Eugenia Mureşanu etc.  

  Între bărbaţii care au pătimit aici s-au aflat scriitori, preoţi, avocaţi, ţărani, meseriaşi de frunte etc.

   Figurile de mucenici ai lui Dumnezeu şi martiri ai neamului, cum au fost acelea ale părintelui călugăr şi marele mistic ortodox Arsenie Boca de la Mînăstirea Sîmbăta de Sus..., ori bătrînul savant teolog ortodox Grigore Cristescu-Plăpumaru ş.a.”  (Ion Cârja, Canalul Morţii, op. cit., p. 447-448)

 

    Arhimandritul Arsenie Boca de la Mănăstirea Prislop, l-a ocrotit în obştea sa pe studentul călugăr Antonie Plămădeală, hirotonindu-l ierodiacon, pe viitorul Mitropolit al Ardealului, care era urmărit de securitate.

   „Părintele este trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră pentru perioada cuprinsă între 19 Ianuarie 1951 şi 17 Martie 1952. Maica Zamfira, celelalte maici şi Părintele Dometie Manolache întocmesc un memoriu către Patriarhul Iustinian, pentru eliberarea Părintelui Arsenie. Patriarhul îi linişteşte şi părintele trimite o carte poştală de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de lângă Cernavodă (lagărul Columbia).

 

   La sfârşitul anului 1951, când Părintele se afla închis la Canal, de Sărbătoarea Sfântului Nicolae (6 Decembrie), moare mama Părintelui Arsenie, la vârsta de 59 ani. Este înmormântată în cimitirul satului Hălmagiu, raionul Gurahonţ, din regiunea Aradului. Peste ani Părintele va mărturisi că a simţit momentul adormirii mamei sale.

   Oamenii securităţii, maiorul Kovacs Mihail şi locotenentul Brainer Gheorghe, consemnează ştirile, minunile întâmplate la Canal. Celebra teleportare la înmormântarea mamei, surpările de pământ unde lucra etc.” (Florin Duţu, Părintele Arsenie Boca 1910-1989–Biografie Vizuală, Ed. Floare Albă de Colţ, 2014, p. 30-31)

 

   SALCIA – lagărul central al Bălţii Brăilei şi al Deltei Dunării

 

   Balta Brăilei, teren aflat între 6-10 m altitudine, situat între Dunărea Veche la Est şi Braţul Cremenea/ Pasca la Vest, în care abundă o altercaţie de mlaştini, gârle, lacuri şi grinduri presărate cu stufăriş, păduri de plop şi salcie.

 

   Sălciile Brăilei şi-ale Deltei Dunării au fost Fiinţele, care alături de Mamele/ soţiile deţinuţilor politici şi religioşi au plâns cel mai mult pe acei oropsiţi ai lagărelor morţii.

 

   Salcia şi-a luat numele de la „sălciile plângătoare care populau aceste pământuri, mult timp din an acoperite de apă şi care acum, dezrădăcinate, continuau să plângă soarta unor oameni, supuşi la o muncă istovitoare, de robi programaţi exterminării.” (Aurelian Gulan, Victime şi Călăi, Ed. Criterion, Bucureşti-2010,p.283)

 

   În Lagărul de la Salcia, înfiinţat în anul 1952, existau peste 4000, de deţinuţi politici, religioşi, împărţiţi în 15 divizii de muncă. Aparatul administrativ i-a supus pe deţinuţi la un regim de teroare şi exterminare.

 

   După ce a „amorţit” Canalul Dunărea – Marea Neagră, la 18 Iulie 1953, conform deciziei Moscovei, în urma morţii Călăului Popoarelor, Stalin, Suferinţa, Calvarul, Drama, Tragedia şi Moartea deţinuţilor politici şi religioşi a continuat în lagărele morţii până în anul 1964, în acelaşi neîntrerupt regim de exterminare diabolică, aplicat cu „fidelitate” şi severitate de securitatea slugarnică consilierilor sovietici.

 

   În acest sens cazul părintelui Ioan Bunea, merită supus atenţiei.

 

   Părintele ardelean Ioan Bunea, licenţiat în Teologie Ortodoxă, Litere şi Filosofie, din cadrul Universităţii Cluj, ajunge după alte închisori, în toamna anului 1962, la colonia Stoeneşti. Condiţiile inumane l-au internat în spitalul de la Salcia, dar medicamentele trebuiau aprobate doar de medicul securităţii acelui lagăr.

   Presbitera Bunea s-a adresat printr-un memoriu Părintelui Patriarh Iustinian Marina, rugându-l să intervină pe lângă M.A.I. pentru punerea părintelui în libertate.

 

   Patriarhul Iustinian l-a rugat pe I.Gh. Maurer, preşedintele Consiliului de Miniştri, care i-a îndeplinit dorinţa patriarhului. Dar, bucuria părintelui Bunea a fost de scurtă durată, fiindcă Securitatea i-a anulat eliberarea. „Până la urmă, s-a dovedit însă că Securitatea, ce asculta de directivele consilierului sovietic, a fost mai tare ca însăşi conducerea centrală a Ministerului.” (Ioan Bunea, Memorial, Ed. Limes, 2015, p.145)

 

   Dumitru Oniga, remarcabilul poet creştin din Stupca Sucevei, pe care am avut bucuria să-l cunosc şi să-l preţuiesc, a fost ridicat ca elev în urma rebeliunii lui Horia Sima şi arestat între 1942-1945, rearestat în 1948, eliberat în 1956, rearestat în 1958 şi internat în Noua Culme şi Periprava până în mai 1964.

   Versurile poeziilor sale i-au alinat, i-au întărit, i-au încântat, i-au legat de nădejde şi dragoste pe mulţi dintre pătimitorii Gulagului românesc. După 1989, a publicat în multe reviste: „Crai Nou”- Suceava, „Tribuna Transilvaniei”, „Ţara” – Chişinău, „Gazeta de Vest” – Timişoara şi i-a apărut câteva volume de excepţie.   

 

   La rugămintea Părintelui Stareţ Iustin Pârvu, cu iniţiativa filialei A.F.D.P.R. – Constanţa şi binecuvântarea Prea Sfinţitului Teodosie al Tomisului s-a ridicat Monumentul Memorial POARTA ALBĂ, sfinţit la 21 Septembrie 2000.

 

   Monumentul din piatră masivă, ridicat în Memoria Martirilor, are braţele în formă de Cruce, lagăr peste lagăr, de jos în sus: Constanţa-Midia-Peninsula-Galeşu-Noua Culme-Poarta Albă-Medgidia-Saligny-Columbia.

 

 

      ÎNTR-UN LAGĂR DIN DELTĂ

 

   „Niciodată nu am văzut un soare mai însângerat,/ Înfipt în vârfurile suliţelor din Deltă,/ Ca atunci când robii, în zdrenţe vărgate,/ Cărau în amurg, spre infinit, snopi mari de stuf.// Ca într-o permanentă Golgotă,/ Sfâşiaţi de coşcani, răgnete şi bice,/ Parcă un tarpan uriaş/ Reteza partea de jos a discului solar/ Şi curgea un râu de sânge înspre noi,/ Răsfrânt în gheţuri, ochiuri de apă şi lacrimi.// Niciodată nu mi s-a părut cerul mai negru/ Ca în nopţile când se dădea alarma în lagăr/ Şi stăteam ore nesfârşite/ În poziţie de drepţi, cu mâinile la ceafă,/ Apoi, pe rând dezbrăcaţi,/ Loviţi, târâţi, înjuraţi...// Şi noaptea cădea tot mai neagră/ Peste fiinţele noastre infime,/ Ca nişte fire de nisip pierdute/ În dunele Deltei spulberate de viscol.// Şi ne rostogoleam mai adânc, mai adânc,/ Într-un întuneric absurd.” (Dumitru Oniga, Poeţii După Gratii, Mănăstirea Petru Vodă, 2010

 

   Niciodată nu-i este îndeajuns TIMPUL Pământului ACESTA, pentru recunoştiinţa şi dragostea întru Eroii, Martirii, Mucenicii, Mărturisitorii şi Poeţii Canalului Dunărea -Marea Neagră - Balta Brăilei, care au pogorât CERUL peste VATRA lor străbună!

 

   Pururea să fie SLAVA şi CINSTIREA noastră!

 

 

                      GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

   8 Noiembrie 2022-11-08

 

   + Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil