Jaques
Yves Cousteau
Cousteau a plecat dintre noi. A plecat să
explorase lumea nouă, lumea de dincolo. Aici aflase aproape totul, descifrase
aproape toate tainele și necunoscutele. Setea lui de cunoaștere l-a îndemnat să
treacă pragul spre veșnicii, spre lumea cunoașterii depline.
Ne obișnuisem cu el. prin ecranele
televizoarelor era adesea în casa noastră. Era unul de-al nostru. era un om
vioi, slab în aparență, dar, după câteva momente, îți dădeai seama că e mai
mult decât oricare dintre noi. Era modest, o modestie asemănătoare cu smerenia.
Nu făcea caz de uriașa lui cantitate de cunoștințe, de multa știință ce-o
acumulase prin ani. Totul era firesc, normal, obișnuit. Și, totuși, Cousteau
era un uriaș!
Prin
viața și prin opera lui ne-a învățat cel puțin două lucruri.
Mai întâi ne-a învățat să descoperim
frumusețile din jurul nostru. Prin Cousteau am descoperit natura cu toate
frumusețile și minunățiile ei. Prin camera lui de luat vederi am fost uimiți de
fiecare dată de câte frumuseți a presărat Dumnezeu în fiecare element al
naturii. Viața ne-a priponit pe fiecare. Mai bine-zis, grijile și interesele
vieții ne leagă la ochiși nu mai vedem ce este în jurul nostru. De multe ori nu
mai observăm că este iarnă sau vară, primăvară sau toamnă, ci totul se reumă la
o alergătură nebună după himere. Câți mai avem timp să mai admirăm o floare, să
ascultăm cântecul unei păsări, să simțim mângâierea vântului, să pătrundem
cristalinul râului de munte. De nimic nu mai avem timp din toate acestea și
viața se scurge pe nesimțite, până când, deodată, observăm că am îmbătrânit.
Cousteau ne aducea aminte că trăim în mijlocul naturii, că facem parte din
natură, că și natura este opera lui Dumnezeu. Cousteau era un m de știință, dar
și un apostol. Era un apostol modern, fiindcă prin mijloacele și metodele lui,
ne vorbea despre Dumnezeu și despre operele Lui.
În
al doilea rând, Cousteau ne-a învățat să iubim natura planetei, natura din
jurul nostru. ne-a învățat că frumusețea noastră este legată de frumusețea
naturii: însăși viața noastră este legată de viața naturii. Ne-a învățat că
fiecare gest al omului contribuie la protejarea sau distrugerea naturii.
Ocrotind natura și lăsându-o să-și etaleze frumusețile și misterele ei, Îl
găzduim pe Dumnezeu în sufletul, în casa și pe planeta noastră. Distrugându-o,
Îl alungăm.
Cousteau a fost un prieten al omului din
toate timpurile și din toate locurile. A fost și un bun prieten al românilor. A
fost un naturalist, un umanist, dar și un proroc.
Dumnezeu să-l răsplătească![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Jaques Yves Cousteau, în
,,Datina", Tr. Severin, an. IX(1997), nr.
1895(28 - 29 iun.), p. 3; în vol.
Al. Stănciulescu-Bârda, Lumini și
umbre, Bârda, Editura Cuget Românesc, 1998, pp.
96-97; ed. a II-a, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc, 2013, pp. 95 – 96; în
vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
2000, pp. 264 – 265.
ASFIXIEREA
SUFLETULUI
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Postul îi este necesar crestinului
deoarece, de la înomenirea Fiului lui Dumnezeu, firea omeneasca a fost
înduhovnicita, îndumnezeita si noi tindem acum spre Împaratia de Sus, care „nu
este mâncare si bautura, ci dreptate si pace si bucurie în Duhul Sfânt” (Romani
14, 17). „Bucatele sunt pentru pântece si pântecele pentru bucate si Dumnezeu
va nimici si pe unul si pe celelalte” (1 Corinteni 6, 13). A mânca si a bea
înseamna a face o patima pentru placeri trupesti si aceasta este o
caracteristica a pagânilor, care, necunoscând desfatari spirituale, ceresti,
îsi irosesc viata în placerile pântecelui, mâncând si bând în exces. De aceea
Domnul osândeste, nu o data, în Evanghelie aceasta pagubitoare patima. Este
oare rational ca omul sa traiasca mereu într-un delir al pântecelui, într-un
râgâit de mâncare? Poate fi redus omul la o bucatarie ambulanta, sau la un cos
în continua fumegare, cu care i-am putea compara, pe buna dreptate, pe cei ce
fumeaza continuu? Ce placere poate fi aceea sa traiesti mereu în aburi de mâncare
si în fum de tutun? Cu ce ar putea semana casele noastre? De ce sa viciem aerul
cu miasme, pe care sa le si respiram si, mai presus de aceasta, de ce sa ne
întunecam si sa ne asfixiem sufletul, sa ucidem în el cele din urma potente?
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 287-288
CONSTRUIREA
LOCUINTEI
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Cel ce si-a construit o locuinta, dupa lege
are dreptul sa locuiasca în ea. Noi suntem locuintele Creatorului nostru. El
ne-a creat pentru El, caci „El toate le-a facut pentru slava Sa”; deci El este
acela ce trebuie sa locuiasca în noi ci nu diavolul, acest ucigas, hot si
mincinos. „Vino si Te salasluieste întru mine” (din rugaciunea catre Sfântul
Duh). „Noi vom veni la el si vom face locas la el” (Ioan 14, 23).
„Nu stiti, oare, ca voi sunteti templul
lui Dumnezeu, si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste în voi?” (1 Corinteni 3, 16).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 136
ION
RUSU – ȘIRIANU
L-am cunoscut prin anul 1978. Era redactor la Editura ,,Scrisul Românesc”
din Craiova.
Scund, uscățiv, cu o mustață mare ce-i
acoperea întotdeauna zâmbetul, cu tolba plină de promisiuni, Ion Rusu – Șirianu
era o ființă plină de ciudățenii. Înțelesesem că o vreme fusese redactor la
postul de radio din Craiova. N-aș putea spune că excelase într-un domeniu
anume. Cei ce-l cunoșteau mai bine spunea despre el că are spatele tare, că
publicase o carte polițistă împreună cu un director general din Departamentul
securității, In Bodunescu, ajuns inspector șef al securității din Mehedinți.
Din cauza asta era de temut și tot din cauza aceasta își permitea multe ieșiri
verbale și comportamentale nonconformiste.
Nu știu dacă a mai scris ceva, știu doar
că era redactor la secția de literatură social-politică a editurii, secția cea
mai grea și mai dificilă. La acea secție a fost repartizat în 1978 manuscrisul
cărții mele Nicolae Iorga. Concepția istorică. Prietenii mă avertizaseră că la
Rusu nu trebuie să te duci ,,gol”. Și nu mă duceam. Întotdeauna băutura era
binevenită. Întotdeauna mă asigura că-mi va publica lucrarea, ba chiar mi-a
înscris-o în planul editorial.
Amintirea ce mă leagă de Ion
Rusu-Șirianu mi l-a definit întotdeauna
într-o lumină, poate, nedreaptă. Poate l-am judecat prea aspru, poate că nu era
decât o victimă, un om complexat. Nu știu! Relatarea de mai jos îmi justifică
însă rezerva.
Mă aflam într-o seară în Craiova, pe
strada Unirii, împreună cu Părintele Dumitru Bălașa. Istoric cu experiență, om
în vârstă, cunoscut în lumea istoricilor și a oamenilor de cultură, Părintele
Bălașa ,,mă adoptase” ca ucenic al său. Venisem fiecare a Craiova cu treburi
diferite și ne întâlnisem la Căminul Preoțesc ,,Renașterea”, unde rămâneam
peste noapte. Ieșisem puțin împreună ,,să luăm aer”.
La un moment dat, cineva a venit pe la
spatele nostru și ne-a luat prietenește de după cap. Era Rusu-Șirianu. ,,-
Vreau să beau ceva în seara asta cu popii mei!” – a spus el. L-am recomandat
Părintelui Bălașa, care nu-l cunoștea. Înțelegând că am cartea în grija lui la
editură, Părintele Bălașa a acceptat să meargă la restaurant. Ne-am dus la
,,Jiul”, undeva în Valea Vlăicii.
Eu cu Părintele Bălașa am băut apă
minerală. Rusu a comandat câteva feluri de băuturi alcoolice. M-a uimit și pe
mine și pe Părintele Bălașa cu memoria lui. Reproducea impecabil pisanii vechi
de biserici și mănăstiri, fragmente de documente și letopisețe. Te convingea
repede că ai în el un cărturar de elită sau, cel puțin, un om car a citit mult.
De la o vreme și-a pierdut controlul.
Limbajul i-a devenit suburban. Părintele Bălașa s-a scuzat și a plecat. Pe mine
m-a reținut. M-a amenințat că a doua zi îmi restituie cartea, dacă-l las singur
acolo. Vorbea tare, atrăgea atenția. La un moment dat a început să înjure un
cetățean de la o masă învecinată. Puțin a lipsit ca respectivul să nu
declanșeze scandal. Mai fericit aș fi fost dacă s-ar fi deschis pământul și
m-ar fi înghițit în acele momente! Striga în gura mare că sunt preot și asta mă
scotea din minți. Nu era locul meu acolo, dar trebuia să suport. Muncisem prea
mult la cartea aceea. Publicarea depindea de el!
Cu mare greutate a acceptat într-un târziu
să plecăm. Am plătit eu consumația și am plecat. De la terasa unde eram a
trebuit să coborâm pe o scară exterioară. A început să înjure partidul și pe
alte mărimuri ale vremii. Un milițian era sub scară. L-am auzit: ,,- Ține-ți
gura, că te umflu!” Rusu a replicat cât a putut de rate: ,,- Trăiască Partidul
Comunist Român!” ,,- - Pleacă acasă, că te umflu!” a zis milițianul,
nelăsându-se intimidat. Mi-era de-acum frică de-a binelea.
Se clătina rău și trebuia sprijinit. Nu
știam unde vrea să ajungă. Din balans în balans ne-am trezit la poarta
editurii, undeva pe strada Unirii. M-a chemat înăuntru. Am refuzat categoric.
Era trecut de miezul nopții. A descuiat și a intrat. Mi-a pus în vedere,
autoritar, să-l aștept. Nu puteam să plec. A revenit într-un târziu cu 3-4
sticle de băutură în brațe. Le primise în timpul zilei de la autorii care aveau
cărțile la el. Am pornit pe Unirii. A început să tune cu glasul său baritonal:
,,- Părinte…., popo, în noaptea asta mergi cu mine la curve!” Repeta asta
mereu.
În acel moment s-a rupt ceva în mine. N-am
mai putut rezista. Depășise orice măsură. Muncisem ca robul mai bine de cinci
ani la cartea cu pricina, dar în clipa aceea am găsit tăria să renunț la tot.
M-am desprins de brațul însoțitorului meu și am luat-o la fugă. Nu mai fugisem
demult așa. parcă m-ar fi urmărit miliția sau o haită de câini. Îmi vâjâiau
tâmplele. Din urmă se auzeau răcnetele
bețivanului. Simțea o plăcere diabolică să strige cât îl țineau bojogii
,,popo!” Era liniște în jur și strigătele lui se auzeau până departe,
pătrundeau în case, în urechi. Parcă auzeam șoptindu-se după geamuri: ,,-Auzi
cu ce se ocupă preoții!” Of!
Era primăvara, când s-a petrecut
incidentul de mai sus. Până toamna n-am mai trecut pe la editură. Vorbisem
între timp la telefon cu Domnul Acad, Ștefan Pascu de la Cluj și se arătase
dispus să-mi citească manuscrisul și să-mi facă referatul fără de care
manuscrisul nu putea să plece la Ministerul Culturii pentru aprobare. I-am dus
lui Rusu-Șirianu ,,drogul”, o sticlă de țuică de prună și l-am rugat să-mi
trimită manuscrisul la Cluj. Mi-a promis c-o va face în următoarele zile.
Timp de mai bine de doi ani m-a dus cu vorba. Fie că-mi promitea că-mi va
trimite manuscrisul, fie afirma cu mâna pe inimă că l-a trimis deja. Cred că am
făcut mai bine de trei-patru drumuri la Cluj. L-am pus și pe Domnul Pascu în
situații penibile. I-a dat telefon, l-a rugat el însuși ca să-i trimită
manuscrisul și abia într-un târziu a făcut-o….!
A mai trecut apoi un timp până când Domnul
Pascu și-a găsit timp să citească manuscrisul meu, apoi până mi-am refăcut eu
lucrarea conform îndrumărilor sale. Mi-a făcut referatul, ba chiar și prefața
cărții. Înarmat cu cele două materiale
atât de importante, am pornit-o spre Craiova, convins fiind că de acum nu va
mai fi nici o piedică.
Am ajuns la editură dimineața, la prima
oră. Am aflat repede că-n dimineața aceea Ion Rusu-Șirianu fusese găsit
spânzurat în propria sa casă. Am cumpărat niște flori și m-am dus și eu cu
câțiva funcționari ai editurii. Avea o vilă somptuoasă. Însoțitorii mei spuneau
că cea mai mare parte din construcție o făcuse personal. Într-un hol imens o
scară ducea la etaj. Un balcon cochet făcea legătura între uși, între camere.
De balustrada balconului legase o frânghie. Acolo își găsise sfârșitul. Fața
lui arăta buftăvită, prea îmbătrânită pentru cei circa 50 de ani ai săi. Îl
plângeau cei doi copii ai săi, liceeni și soția, o femeie foarte frumoasă,
profesoară universitară.
Moartea lui a rămas o enigmă pentru toți
cei care l-au cunoscut.
Cartea mea a rămas în editura de la
Craiova șaptesprezece ani, după care, socotind că a așteptat destul, mi-am
luat-o și-am publicat-o la altă editură în câteva luni. Era însă în… 1995!
Dumnezeu să te ierte, sărmane![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Ion Rusu-Șirianu, în ,,Datina",
Tr. Severin, an. IX(1997), nr.
1879(6 iun.), p. 5; în vol.
Al. Stănciulescu-Bârda, Lumini și
umbre, Bârda, Editura Cuget Românesc, 1998, pp.
98-101; ed. a II-a, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc, 2013, pp. 97 –
99; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 2000, pp. 270
– 272.
FORFOTA
ZILEI
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Daca oamenii consacra atât de mult timp
forfotei vietii zilnice, facându-ne pe noi sa-i asteptam în zadar pâna îsi
termina treburile, atunci de ce n-am face asa si noi, slujitorii lui Dumnezeu,
lucrând cele duhovnicesti fara graba, temeinic, cu tâlc, simtit, cu cea mai
mare evlavie si sârguinta înaintea lui Dumnezeu, citind rar, deslusit
rugaciunile? Mai bine sa astepte ei decât sa-i asteptam noi. Asa sa fie,
Doamne, la toate slujbele si la toate Tainele. Da-ne noua aceasta, „caci fara
Tine nu putem face nimic” (cf. Ioan 15, 5).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 261
DINCOLO
DE NEANT
Compozitorul
Arvo Part
Fara frica de Dumnezeu, nu exista muzica –
nici activitate creatoare adevarata. Nevoia de a gasi ceva nou. Cautarea noului
trecând prin nefiinta. Fa-te un „nimic” înainte de toate. Caci dincolo de
neant, ceva este. Se cuvine sa cream legatura cu acest ceva. Dar, mai întâi,
trebuie sa ne curatim.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii,
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 65
ION
NOTINARU
Ion
Notinaru nu este erou de roman sau de film. Ar putea să fie! Optzeci de ani
şi-a căutat fericirea între dorul de libertate şi dorul de ţară. Dacă a găsit-o
sau nu e greu de spus de noi. Numai el şi Dumnezeu o ştie. Dacă fericirea a
fost o realitate sau numai o himeră, dragostea de copii a fost singura care i-a
dat echilibrul sufletesc, puterea de a lupta şi i-a dat convingerea că viaţa
merită trăită.
S-a născut în satul Plopi din comuna
mehedinţeană Tâmna dintr-o familie de mijlocaşi. A plecat de timpuriu în lume.
S-a implicat în hăţişurile politice ale perioadei postbelice, a petrecut câţiva
ani după gratii, apoi a intrat în marină. Fire inteligentă, a câştigat repede
încrederea superiorilor prin competenţa sa într-ale meseriei. A învăţat, după
cum spune fratele său Octavian, șapte limbi. A călătorit prin toate ţările de
pe marginea mărilor şi oceanelor.
A avut doi copii. Din câştigul muncii sale
îşi construise casă impunătoare în Constanţa şi visa o bătrâneţe liniştită în
sânul familiei, dar n-a fost să fie. Un incident nefericit ivit între el și
soție a fost decisiv pentru restul vieții lui. Familia i s-a risipit, iar casa
i-a fost mistuită de flăcări. A luat hotărârea să plece spre alte zări. A
încercat pe căi legale şi a ajuns până la Ceauşescu. N-a reuşit. A fost taxat
drept trădător de ţară şi a scăpat ca prin urechile acului să nu fie arestat. A
fost dat afară din serviciu. Atunci a recurs la căi ilicite de a emigra. A
ieşit din ţară într-un vapor care transporta animale. El era ascuns într-un sac
cu ştiuleţi. A ajuns în Austria şi de acolo, ca azilant politic, a emigrat în
Statele Unite. Cu greutăţile pe care numai Dumnezeu le ştie, acolo, printre
străini, şi-a clădit o situaţie.
Era prin 1974. Nu putea să trăiască însă
departe de copii. A început demersurile pentru obţinerea lor. Oficial,
civilizat, nu s-a putut. A recurs iarăşi la mijloace extreme. În faţa sediului
Naţiunilor Unite s-a legat cu lanţuri şi a făcut greva foamei până a obţinut
rezolvarea. Copiii i-au fost luaţi val-vârtej de la Braşov şi, sub escorta
securiştilor, apoi a unor ofiţeri de la F. B. I, au fost duşi la tatăl lor,
pentru ca „nebunul ăla să nu mai urle la „Europa liberă” toată noaptea şi să
strice imaginea ţării”.
În Statele Unite, Ion Notinaru a luat
totul de la capăt. Nu s-a dat bătut, deşi vârsta şi boala îl apăsau greu. A
reuşit să îşi ajute copiii ca să se realizeze profesional şi social. Sufletul
lui însă era mistuit zi de zi de dorul de ţară. Luase cu sine ca zestre sfântă
pentru sufletul său limba şi doina, credinţa şi chimirul, tricolorul şi cămaşa
cusută cu borangic de maică-sa, dar nu erau destul. Se întâlneau români
pripăşiţi pe-acolo la un păhărel, la o întrunire, de câte ori era cazul. Vorbea
despre toate, dar în primul rând despre România. De fiecare dată când venea
primăvara ar fi vrut să intre-n cârdurile de cocori şi să se întoarcă acasă,
dar numai aripile gândului nu-i erau destul. S-au stins pe rând părinţii, multe
dintre neamurile de acasă, dintre prieteni şi consăteni. A rămas doar poarta
s-o deschidă vântul şi prispa loc de odihnă dorului.
A venit '89, dar era târziu. Trupul se
şubrezise şi nu mai rezista unei călătorii de zece mii de kilometri. Speranţa
tot nu-l părăsise. Era convins că se va face sănătos şi va putea să-şi revadă
locurile copilăriei şi pe cei dragi de-acasă. Pe patul de suferinţă, înainte de
a-şi lua sufletul zborul spre înălţimi, le-a spus copiilor săi două dorinţe şi
i-a rugat să le împlinească. Cea dintâi era aceea de a-i incinera trupul după
moarte; a doua era aceea de a-i aduce urna de cenuşă în ţară şi a îngropa-o în
cimitirul satului natal, lângă părinţii lui. Focul dorului de ţară îi mistuise
sufletul o viaţă, după moarte focul îi mistuia trupul pentru a-l face povară
suportabilă copiilor ca să-l aducă în ţară.
La 13 aprilie 2004, Ion Notinaru s-a stins
din viaţă. Copiii săi au făcut tot ce-a fost posibil să-i ducă la împlinire
ultimele dorinţe. Cea mai grea era aducerea în ţară a urnei de cenuşă. Emoţiile
şi teama nu erau uşoare. Nu fuseseră niciodată în Oltenia. S-au destăinuit
preotului lor, părintele Theodor Damian, de la New-York. Parcă Dumnezeu le-a
întins mână de ajutor, căci părintele era colegul şi prietenul semnatarului
acestor rânduri.
Am primit cu înfiorare telefonul de peste
ocean de la domnişoara Iuliana, fiica defunctului, care mă ruga disperată s-o
ajut. Nimic mai simplu şi mai uşor. Am mers în Tâmna şi am dat de urma fraţilor
lui Ion Notinaru, Octavian şi Victor. Am luat legătura cu părintele Zmeu,
parohul de acolo. Pe 27 mai, domnişoara Iuliana Notinaru, însoţită de mama sa
şi alte rude din Transilvania şi Banat au ajuns la Severin. Totul era pus în
ordine până în cele mai mici detalii. Domnişoara Iuliana vroia ca toată
rânduiala să fie împlinită, toată tradiţia noastră creştinească şi românească
să fie respectată întru totul. Şi a fost.
Am așteptat-o în Tr. Severin. Era prezent
și Domnul George Burețea, directorul televiziunii ,,Datina” din Tr. Severin. A
mers cu noi la Bărzuica și a filmat tot evenimentul.
Slujba cuvenită a fost oficiată în
biserica din Bărzuica şi tot în acel sat, unde sunt înmormântaţi părinţii, un
frate şi multe alte rude şi consăteni, a fost înmormântat şi Ion Notinaru. L-au
petrecut fraţii şi rudele apropiate, aşa cum şi-a dorit. Cu zecile de milioane
cheltuite pentru călătoria cu avionul, i s-ar fi putut construi un cavou de
familie înstărită în New-York, dar cu siguranţă că pământul de acolo nu avea
gustul celui de acasă!
După înmormântare, Domnișoara Iuliana
Notinaru a fost invitată la sediul televiziunii ,,Datina” și acolo Domnul Burețea
i-a luat un interviu.
Într-o vreme în care dramele familiale
sunt atât de numeroase, în care atâţia bătrâni sunt părăsiţi de copiii lor,
bătuţi, duşi la azile ori persecutaţi cu sălbăticie de propriile odrasle, fapta
copiilor lui Ion Notinaru este o lecţie de înaltă ţinută morală, creştinească
şi românească. Este un exemplu grăitor de respect faţă de părinţi. Dumnezeu nu
va rămâne pasiv faţă de asemenea fapte extraordinare făcute în numele iubirii
şi va răsplăti, fără îndoială, celor doi copii.
Mi se pare foarte interesant şi faptul că
la 27 mai s-a împlinit un ciclu. Ion Notinaru făcuse eforturi supraomeneşti
să-şi scoată copiii din ţară; în acea primăvară a lui 2004 copiii lui Ion
Notinaru au făcut eforturi demne de admiraţie pentru a-l readuce pe tatăl lor
în ţară. El e fericit aici; ei sunt fericiţi acolo. Cu siguranţă însă că măcar
o parte din gândul lor va rămâne ca o floare nevestejită pe mormântul de la
Bărzuica Mehedinţiului[1].
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] „Datina”, Tr. Severin, XV (2004), 3666
(29-30 mai), p. 1, 3; în vol. Urme,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2011, pp.
278 – 279;
ECLIPSA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Traim toti într-un fel de eclipsa
parelnica a inimii si a mintii, dar Iisus Hristos Domnul este lumina noastra.
Prin darul lui Dumnezeu, Sfintii ne vad mereu, fiindca ei sunt în Dumnezeu si
Dumnezeu în ei. Sunt „într-un duh cu El” (1 Corinteni 6, 17), iar Domnul aude
si vede tot. De aceea, când privesti în biserica chipurile sfintilor, fii
convins ca te vad si ca vad si ce ai în inima.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 272
PARASIREA
CUIBULUI
Parintele
Rafail Noica
Originea îti este cuibul, ca al pasarilor.
Pasarea se naste într-un cuib; pâna-i cresc aripile si îsi ia zborul, creste în
cuibul acela, dar dupa aceea, de multe ori, nu se mai întoarce în acel cuib
niciodata. Omul, în orice caz, îsi face aripi duhovnicesti catre fiinta lui,
catre vesnicia lui si zboara acolo, în vesnicie.
Parintele Rafail Noica, Celalalt Noica,
Ed. Anastasia, Galati, 2002, p. 37.
In
memoriam: Nichita Stănescu(1933-1983)
M-am hotărât cu greu să scriu despre
Nichita Stănescu. N-aș fi făcut-o, dacă n-aș fi aflat câteva lucruri mai
umbrite din viața lui, despre care nu am găsit însemnat nicăieri. Am socotit
potrivit să le scot la lumină, fiindcă ele conturează o părticică din portretul
lui.
În Tr. Severin, Nichita Stănescu avea un
bun prieten în Domnul Judecător Ion Lulă, vicepreședintele Tribunalului
Mehedinți în anii '80. Domnul Ion Lulă era el însuși poet și reușea cu ușurință
să se situeze pe aceeași lungime de undă cu Nichita Stănescu. Discuțiile
dumnealor se derulau ore în șir, mai ales la ceas de noapte. Își recitau
reciproc versuri, comentau, discutau câte toate, ca între doi buni prieteni.
Într-o zi, la o discuție amicală, Domnul Judecător a relatat unele amănunte, pe care i le
spusese Nichita Stănescu între patru ochi.
Astfel, când Nichita a luat Premiul Herder
în 1975, a dus două căruțe de liliac la universitatea la care învățase Mihai
Eminescu. O căruță a pus-o pe scări, alta în sala de cursuri. A fost apoi la
Ambasada Română de la Viena și a invitat la o recepție tot personalul
ambasadei. S-a consumat atât de mult, încât poetul, după ce a achitat toată
datoria, n-a mai avut bani ca să se întoarcă acasă. Au făcut cei de la ambasadă
o chetă și i-au făcut rost de banii pentru drum.
Când Nichita a luat premiul de la Struga
în 1982, un poet sovietic făcuse o poezie aproape la fel de frumoasă ca a lui
Nichita. După ce s-a decernat premiul, Nichita i-a spus rusului: ,,- Poezia ta
a fost mai bună ca a mea! Tu ai fi meritat premiul! Dacă mi l-au dat mie, uite,
banii luați vreau să-i bem împreună în noaptea asta!” Zis și făcut. Când rusul
a băut bine, a început să-l înjure pe Nichita. ,,- Bine, bă, dacă poezia mea fu
mai bună, de ce nu-mi dădu mie premiul?”
Nichita i-a ars două palme zdravene, s-a
echipat și a plecat în țară. La gară, soția a rămas dezolată, când l-a văzut.
Era obiceiul la sârbi ca laureații să dea autografe pe petice din propriile lor
haine. Lui Nichita îi tăiaseră haina, iar din cămașă îi tăiaseră o bună parte.
N-a apucat să schimbe câteva cuvinte cu soția, că a și apărut o delegație de la
Comitetul Central al P. C. R. și l-a înhățat. L-au dus să scrie pentru
,,Scânteia” un articol elogios despre poetul rus, pe care-l bătuse în cârciumă
la Struga. Cu toate ezitările lui, Nichita n-a avut încotro și l-a scris. A
doua zi apărea și în ,,Pravda”, la Moscova, un articol al poetului rus, în
care-l elogia pe Nichita Stănescu. Unul de la Comitetul Central l-a întrebat pe
Nichita: ,,- Baremi ai dat ca lumea în el?” la care poetul ar fi răspuns: ,,-
I-am mânjit două ca la Ploiești!” ,,- Bine-ai făcut, i-a zis diplomatul, dar să
nu mai spui la nimeni!”
Când a fost la Severin, Nichita Stănescu a
fost dus de avocatul Romulus Cojocaru la prim-secretarul județean Iulian Ploștinaru.
Era după o noapte de beție, când Nichita se clătina serios pe picioare.
Ploștinaru, văzându-l în așa hal, i-a dat pe amândoi afară.
De la Părintele Pufan Crăciun am aflat
iarăși un amănunt important. Cu o zi înainte de a muri, Nichita Stănescu fusese
cu soția la Severin și participaseră la o nuntă în calitate de nași. Cununia
avusese loc la Biserica Grecescu din Tr. Severin, iar Părintele Pufan cu
Părintele Jinga oficiaseră cununia.
La nuntă a participat și Părintele Pufan.
Era miez de iarnă și lui Nichita Stănescu îi era frig. Părintele Pufan l-a
invitat la dânsul acasă. Poetul a mers, s-au întreținut acolo câteva ore, iar
la urmă Nichita Stănescu a scris o poezie, iar deasupra o dedicație pentru
Părintele Pufan și i-a dat foaia acestuia. Multă vreme Părintele Pufan a făcut
caz de această foaie, ca să arate un moment important din viața lui.
Nichita a plecat la București și a doua zi
a murit.
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
PRIMAVARA
POCAINTEI
Sfantul
Inochentie al Odessei
În însasi pricina care da nastere
primaverii firesti, este cuprinsa o mare învatatura ce ne sta tuturor înainte.
Vazând ca primavara îsi are obârsia din înmultirea si adaugirea pe pamânt a
luminii si a caldurii soarelui, usor ne putem închipui ca în acest timp al
primaverii soarele se apropie de pamânt. De fapt însa el este mai departe de
pamânt decât în timpul iernii. Cum se face dar, ca acum lumina si caldura
sporesc pe pamânt? Iata cum: primavara pamântul ia fata de soare o pozitie noua
si cu totul deosebita de aceea pe care o avea la vreme de iarna. În timpul
iernii el se afla într-o pozitie oblica, piezisa fata de soare, din care
pricina razele soarelui, cu toata apropierea acestuia fata de pamânt, aluneca
oarecum si nu pot produce caldura. Primavara, pamântul se întoarce cu fata
locului în care noi ne aflam drept spre soare, iar din aceasta pricina razele
lui, cu toata departarea sa cea mare, cazând drept pe pamânt se frâng si produc
caldura. Iata de unde îsi are obârsia primavara. Asadar, ea ia nastere dintru
pozitia dreapta pe care o are pamântul fata de soare.
Oare nu tot asa ia nastere si primavara
duhovniceasca? Oare nu tot aceleasi pricini lucreaza si aicea? Sufletul pacatos
este învârtosat, nesimtitor si lipsit de viata, cum e si pamântul în timpul
iernii. De ce? Oare pentru ca Soarele cel vesnic este departe? Nu, caci Domnul
cu îndurarea Sa este mai aproape de pacatos, decât de cel drept. Aceasta ne-o
spune Însusi Mântuitorul, când zice: „n-am venit sa chem pe cei drepti la
pocainta, ci pe cei pacatosi” (Marcu 2, 17). Tot despre aceasta ne
încredinteaza si marele Apostol Pavel: „unde s-a înmultit pacatul” – zice el –
„acolo a prisosit harul” (Romani 5, 20). Atunci oare ce împiedica razele
Soarelui celui vesnic si nu le lasa sa învioreze nenorocitul suflet al
pacatosului si sa rasara în el primavara cea duhovniceasca? Acelasi lucru care
împiedica si razele soarelui firesc de a produce pe pamânt primavara în timpul
iernii: adica pozitia oblica, piezisa, în care pacatosul se afla fata de
Dumnezeu – Soarele cel vesnic. Pamântul niciodata nu se întoarce cu totul de la
soare, ci întotdeauna, si prin urmare chiar si iarna, are una din fetele sale
întoarse spre soare. Din aceasta pricina pe pamânt chiar si iarna este ziua,
desi nu tocmai lunga. În sufletul pacatosului însa, din nenorocire, se pot
petrece lucruri mult mai rele si mai urâte. Supunându-se cu totul pacatului,
iubind întunericul mai mult decât lumina, el se întoarce cu totul de la
Rasaritul cel luminos catre întunecosul apus, se întoarce cu desavârsire de la
fata lui Dumnezeu. Din aceasta pricina bietul suflet al pacatosului este
cuprins cu totul de noaptea întunecoasa si de negura cea deasa a pacatului, asa
ca chiar de-ar si mai ramânea într-însul oarecare lumina, apoi aceasta este
asemenea acelor straluciri ale aurorei boreale, care desi izbesc privirile prin
stralucirea lor, totusi nu dau nici macar o farâma de caldura de viata. Dintru
o astfel de lipsa si saracie de lumina si caldura dumnezeiasca, ce viata
duhovniceasca putem astepta? De aceea în sufletul pacatosului – precum si în
natura, iarna – totul este gol si acoperit cu zapada si gheata; iar acest fapt
câteodata e atât de batator la ochi, încât chiar cei lumesti, privind unul la
celalalt zic: „Acesta e un om rece! Acesta e piatra, nu om!”
Dar sufletul pacatosului, orisicât ar fi
el de acoperit cu omat si gheata, totusi într-însul întotdeauna se afla putinta
de a se întoarce catre Soarele cel vesnic, si când se întoarce cu toata inima
si sta în pozitie dreapta, fata în fata cu El, atunci totul în el capata o noua
înfatisare si începe primavara cea duhovniceasca. În ce chip? Sosirea
primaverii în natura ce ne înconjoara se cunoaste mai cu seama prin înmultirea
luminii si a caldurii. Tot astfel se petrece si cu primavara cea duhovniceasca.
Cea dintâi urmare a întoarcerii sufletului pacatos catre Domnul este ca el
începe a fi luminat de lumina fetei lui Dumnezeu. Desi luminarea aceasta la
început nu poate fi deplina, atâta cât trebuie, din pricina ca sufletul
pacatosului – cu toate ca el si-ar dori – nu se poate întoarce cu toata fiinta
sa catre Dumnezeu, totusi, prin staruinta si nazuinta celui ce se întoarce,
lumina harului încet-încet se mareste, ca si lumina soarelui în timpul
primaverii, si asemenea acesteia nu numai ca încalzeste vazduhul sufletului, ci
strabatând si coaja cea de gheata, care acopera inima, patrunde pâna în adâncul
sufletului, desteptând într-însul ramasitele puterii si semintele virtutilor!
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 38-42
Ion Micșoniu
Prin
anii 1978-1979 am funcționat ca preot vreo câteva luni în Bâlvănești. Acolo
l-am cunoscut pe taica Ion Micșoniu.
Era
epitropul bisericii. Un om de mare omenie. Era veteran de război, cu un picior
pierdut undeva pe pământ străin. Se sprijinea în toiag sau în cârje, dar nu
contenea să muncească, să umble. A murit la adânci bătrânețe. Cred că despre el
n-a scris nimeni vreodată în ziare, deși ar fi meritat lucrul acesta unele
fragmente din viața lui.
Din
tot ce-am discutat atunci cu taica Ion, mi-a rămas în amintire o poveste a
dumnealui. Azi o înțeleg într-un alt context. Până nu demult am crezut că fapta
lui taica Ion de care vreau să vorbesc mai jos a fost un moment singular în
viața unui om, acum înțeleg că altfel trebuie văzută.
Drumul
principal al satului trece prin partea de est a bisericii din satul Bâlvănești.
Deasupra ferestrei altarului, aproape sub streașină, era pictată o icoană. A
fost acolo până de curând, când s-au făcut reparații capitale și tencuielile au
fost decojite și făcute altele în loc. Prin anii '50 icoana era acolo și se
vedea de la distanță de pe drum. Treceau
,,tovarășii” în sus și-n jos pe șosea și privirea le era atrasă nu numai de
biserică, ci și de icoană. Pentru un activist de partid aceasta nu putea fi
tolerată. Era în Bâlvănești pe vremea aceea un activist de partid venit de
aiurea, care ajunsese teroarea satului. Tăia și spânzura în numele partidului.
N-avea carte, n-avea minte, n-avea suflet, n-avea nici un Dumnezeu și toți îl
ocoleau pe cât puteau.
Într-o
zi, activistul de partid a luat o găleată de var, o bidinea și o scară și s-a
dus la biserică. A intrat în curte, a așezat scara pe zidul altarului și a
urcat. Icoana era la o înălțime de vreo
cinci metri. A început s-o văruiască, chinuindu-se din greu să ajungă până la
ea.
Când
era aproape gata, s-a trezit cu taica Ion Micșoniu la picioarele scării.
Bătrânul a clătinat puternic de scară, activistul fiind gata-gata să se
prăbușească. Era înălțime mare. A urmat un schimb scurt de cuvinte și de
înjurături între cei doi, după care taica Ion i-a spus:
-
Domnule, eu nu mai am ce pierde! Ia bine aminte ce-ți spun! Dacă nu faci ce-ți
spun eu, trag scara și aici ți se știu a Nu nii! mă interesează ce voi pți în
urmă. Aruncă jos găleata și bidineaua!
Activistul
s-a fâstâcit puțin, apoi le-a aruncat.
-
Desfă-ți acum cămașa de pe dumneata și șterge varul de pe icoană!
Poruncile
bătrânului erau scurte, hotărâte, ca pe front. Activistul a executat fără
cârtire.
-
Acum închină-te de trei ori și sărut icoana! Zi tare: ,,Doamne, iartă-mă, că
n-am să mai fac!”
Activistul
a încercat să mai protesteze, să se împotrivească. Moșul a tras de scară cu
tărie, și cel de pe trepte era iarăși gata-gata să se prăbușească. Până la urmă
a executat docil comanda. Lumea se adunase în drum și privea uimită la
spectacol.
Când
a coborât de pe scară, activistul era galben. Nu l-a amenințat pe moș Ion, ci a
trecut grăbit spre poartă. Peste câteva săptămâni a fost transferat în altă
parte, iar în locul său a fost numit altul.
Fapta
lui taica Ion Micșoniu , aparent măruntă și lipsită de importanță, se înscrie
pe linia luptei de rezistență dusă cu duritate și sacrificii de poporul român
în anii postbelici. Azi, văzând emisiuni precum ,,Memorialul durerii” și citind
multe materiale referitoare la epoca respectivă, înțeleg că fenomenul acesta de rezistență era
aproape general și îmbrăca cele mai diverse forme. Au fost nenumărați luptători
și eroi, dar și victime și martiri. Numele lor doar Dumnezeu îl știe. Asemenea
atitudini dârze și curajoase, prin care un om infirm apăra în fața
profanatorului o icoană, pot deveni simbolice, în contextul unei atitudini
generale de mocnire și revoltă[1].
Pr.
Al. Stănciulescu-Bârda
[1]
Ion Micșoniu, în ,,Datina", Tr.
Severin, an. VIII(1996), nr. 1693(14-15 sept.), p. 5; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Coșulețul cu flori, Bârda, Editura Cuget Românesc,
1997, pp. 101-103; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
2000, pp. 267 - 268;
CLOPOTUL
Sfantul Ioan din Kronstadt
Clopotul
este fluier pastoresc ce cheama turma cuvântatoare în staulul oilor, adica la
biserica, pe pajistea duhovniceasca a rugaciunii si a cuvântului lui Dumnezeu;
este si goarna de lupta care aduce aminte de lupta duhovniceasca si de faptul
ca trebuie sa fim gata de lupta în fiecare zi, ca trebuie sa fim întotdeauna
înarmati cu toate armele duhovnicesti.
Sfantul
Ioan din Kronstadt, Liturghia: Cerul pe pamant, traducere de Boris Buzila, Ed.
Deisis, Sibiu, 1996, p. 185-186
E C L I P S A
Sfantul Ioan din Kronstadt
Traim
toti într-un fel de eclipsa parelnica a inimii si a mintii, dar Iisus Hristos
Domnul este lumina noastra. Prin darul lui Dumnezeu, Sfintii ne vad mereu,
fiindca ei sunt în Dumnezeu si Dumnezeu în ei. Sunt „într-un duh cu El” (1
Corinteni 6, 17), iar Domnul aude si vede tot. De aceea, când privesti în
biserica chipurile sfintilor, fii convins ca te vad si ca vad si ce ai în
inima.
Sfantul
Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2005, p. 272
Ion
Cenușă
De câte ori intram în Librăria ,,Eminescu”
din Tr. Severin, - azi un sediu de telefonie -, parcă-l vedeam pe Ion Cenușă
după tejghea, măsurându-mă cu privirea blândă și cu zâmbetu-i protector.
Parcă-l aud spunându-mi, așa cum obișnuise
de-a lungul anilor: ,,- Ți-am oprit o carte bună!” Se apleca grijuliu și
conspirativ și scotea dintr-un cotlon numai de el știut cartea cu pricina.
Niciodată nu puteam spune că nu mă interesează, că nu era ceea ce îmi doream. El știa exact ce-mi trebuie! Și
nu numai mie!
Își
cunoștea clienții nu numai după înfățișare, ci și după ocupații,
pasiuni, interese. Discuta cu fiecare în parte, afla ce hram poartă și în ce
ape se scaldă și, cu o memorie rară, îl înregistra în computerul minții sale.
Ion Cenușă nu era numai un vânzător de
carte, ci și un intelectual. Se auzeau vorbe că ar avea foarte puține clase
frecventate. Nu știu. Atât doar știu că Domnul Cenușă era un om informat. Aveai
impresia că e o adevărată enciclopedie. Îți transmitea convingerea că citește
toate cărțile ce-i intră în librărie și nu numai.
El era la curent cu aparițiile editoriale
ale Bisericii, cu publicațiile noastre teologice. El știa exact o groază de
articole publicate în presa bisericească. Știa unde au apărut, le comenta până
în cele mai mici amănunte.
Se interesa în mod deosebit de religia
daco-geților și spunea chiar că pregătește o lucrare proprie pe această temă.
Știa multe și de toate.
Au trecut mulți ani de când am aflat că
Domnul Cenușă a plecat dintre noi. A plecat discret și modest, așa cum trăise.
Nu a deranjat pe nimeni în viață, ba, dimpotrivă, a ajutat, a încurajat, a
mângâiat și a îndrumat pe cât a putut, a dovedit tuturor că, indiferent în ce
poziție socială te-ai afla, poți să fii, dacă vrei, OM.
Și el a fost, într-adevăr, un OM!
Au venit cărți, multe cărți, Domnule
Cenușă! Sunt cărți care v-ar interesa, desigur! Ce mai studiați?[1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Ion Cenușă, în ,,Datina",
Tr. Severin, an. IX(1997), nr.
1861(13 mai), p. 6; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Lumini și umbre, Bârda,
Editura Cuget Românesc, 1998, pp. 97-98;
ed. a II-a, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc, 2013, pp. 96 – 97; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
2000, p. 269.
PODOABA
INTREGII ZIDIRI
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Cel care a împodobit cerul cu stele nu putea
sa împodobeasca si mai minunat Cerul Sau – Preasfânta si Preacurata Fecioara,
Maica Sa? Cel care a împodobit pamântul cu multe feluri de flori, atât de
frumos colorate si le-a înmiresmat cu parfumuri, nu putea oare sa o
împodobeasca pe maica Sa pamânteasca cu toate florile virtutilor, sa o
parfumeze cu toate parfumurile duhovnicesti? Cu siguranta ca putea! Si stapâna
noastra a devenit Cerul si Templul Dumnezeirii, împodobita cu toate frumusetile
si mai înmiresmata decât toate parfumurile pamântesti. O, daca Dumnezeu în
marea Sa mila, prin rugaciunile Maicii Sale Preacurate, ar binevoi sa ma
împodobeasca pe mine, cel desfigurat de pacat, daca ar binevoi sa ma
înmiresmeze si pe mine, cel necurat! Caci la Dumnezeu nimic nu este cu
neputinta.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 107.
SUFLETUL
ASEMENEA
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Sufletul este acelasi la fiecare om.
Lucrul acesta este elementul care, în momentul creatiei, zamisleste omul,
devine legatura între samânta masculina si cea feminina si formeaza viata. Caci
legaturile între samânta masculina si samânta feminina nu zamislesc
întotdeauna. Dar când Dumnezeu toarna în acestea viata, cu viata toarna si
sufletul. Sunt împreuna. Nu exista, oricât de necredincios ar fi cineva, sa nu
aiba suflet. Orice faptura omeneasca are suflet. Ca el se-nchina la dobitoace,
ca se-nchina la bolovani, asta e altceva, dar chiar si aceasta închinare
dovedeste ca în el exista un element care aspira spre ceva divin. Prin aceasta
suntem noi o unitate. Nu prin partile minerale.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 65.
Ioan
Alexandru
Despre Ioan Alexandru am auzit încă din
seminar. Îi găseam articole în „Luceafărul“, „România literară“,
„Contemporanul“ şi alte publicaţii literare. Le decupam şi le păstram cu
sfinţenie. Vorbea ca nimeni altul despre multe şi de toate. Avea un limbaj ales,
o înlănţuire de idei inimitabilă.
Când am ajuns la facultate, am avut
prilejul fericit să-l cunosc. L-am audiat la câteva conferinţe la Ateneul
Român. Vorbirea lui era fără seamăn. Făcea parte din stirpea marilor oratori de
altădată. Te purta prin cer şi pe pământ şi uitai de tine, de locul unde te
găseai şi de timpul care se scurgea. Capta auditoriul trup şi suflet. Nu-i
dădea voie să evadeze din cadrul, din universul mirific pe care i-l crea
vorbirea lui. Nimeni nu avea voie să doarmă, să gândească la altceva, să
vorbească cu vecinul, să citească ceva ori, pur şi simplu, să tragă de timp,
aşa cum se întâmpla pe la şedinţe şi conferinţe de tot felul. Pe Ioan Alexandru
simţeai nevoia să-l urmăreşti, să-l asculţi. Te electriza. Despre orice ar fi
vorbit, ştia să scoată bulgări de aur şi scânteieri de jar. Cele mai dragi, în
cuvântări şi în articole, erau temele privind patria, patriotismul, universul
eminescian.
Am vorbit cu dânsul faţă către faţă la
înmormântarea patriarhului Justinian. I-am scris apoi câteva scrisori, dar nu
mi-a răspuns.
Când a venit părintele Galeriu la
Facultatea de Teologie din Bucureşti, drumurile lui Ioan Alexandru au devenit
tot mai dese pe acolo. Până atunci îl vedeam din când în când, pe coridoare ori
pe stradă, cu părintele profesor Dumitru Stăniloae. În culise vorbeau colegii
că părintele Stăniloae i-ar fi fost naş. Oricum, aveau ce să discute. Îi
cumpăram cărţile de poezie şi i le citeam cu nesaţ. Îmi plăceau mult elementele
religioase, care apăreau destul de frecvent. La „Europa liberă“ era numit
„misticul regimului“ şi era criticat, dar cred că asta îl ajuta să se manifeste
mai în voie. Cei care nu erau pe placul celor de la „Europa liberă“ aveau şansa
să se manifeste mai în voie în ţară. Doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga îl luase
asistent la catedra de limba română şi propusese înfiinţarea unei catedre
speciale de eminescologie pentru Ioan Alexandru.
Lângă Facultatea de Teologie era biserica
„Sfânta Ecaterina“, unde noi, studenţii, făceam practica obişnuită. Când
părintele Galeriu a început să-şi ţină vestitele sale predici şi meditaţii,
Ioan Alexandru era prezent acolo de fiecare dată. Uneori era anunţat prin afişe
că ţine o conferinţă în cine ştie ce loc. Dacă la acea oră vorbea părintele
Galeriu, Ioan Alexandru era la biserică. După ce termina părintele Galeriu,
pleca şi dumnealui spre locul unde era anunţat. Se auzea că la cursurile
dânsului se ducea şi lume din oraş, care nu avea legătură propriu-zisă cu
universitatea. Asemenea lucruri se întâmplau doar la Iorga, la Pârvan şi
Călinescu!
După Revoluţie, a intrat în viaţa
politică, a ajuns în Senatul României. Din câte cunosc, lui i se datoreşte
faptul că în sala de şedinţe a senatului a fost pusă Sfânta Cruce pe perete. La
mineriada din 1990, când vitejii mineri au pătruns în clădirea Parlamentului şi
toţi tremurau de frică, Ioan Alexandru a luat Sfânta Cruce în mâini şi a
strigat, precum oarecând arhanghelul Mihail: „Opriţi-vă!“ Şi minerii s-au oprit
şi nu s-a vărsat sânge. La o conferinţă naţională a preoţilor din România a
vorbit şi Ioan Alexandru. A fost superb! Ideea principală a vorbirii a fost
aceasta: numai prin Sfânta Cruce vom învinge ca popor şi ca indivizi.
A făcut călătorii în Statele Unite, ca
senator, poet, universitar. A fost primit de şefi de state. Am aflat, dar n-am
crezut, că în ultima vreme deviase spre o sectă oarecare, de mare popularitate
în America. Circula zvonul că prin oraşele din Transilvania ţinea cuvântări
contra Ortodoxiei. Aş vrea din tot sufletul să cred că nu era adevărat. S-a
auzit că pe când vorbea la Oradea împotriva Sfintei Cruci, a căzut ca fulgerat,
victimă a unui accident cerebral. De atunci s-a auzit tot mai puţin despre Ioan
Alexandru. Ştiam că fusese dus în Germania, unde avea un fiu preot, spre a fi
tratat şi îngrijit. A mai vegetat câţiva ani, după care s-a stins.
Prin dispariţia lui Ioan Alexandru
literatura română, cultura în general şi poporul român, au rămas mai sărace.
Ioan Alexandru le crea o valoare de referinţă. Şi pe bună dreptate!
Dumnezeu să te odihnească, frate Ioane![1]
PR. AL.
STĂNCIULESCU-BÂRDA
[1] Ioan Alexandru, în ,,Datina”, Tr. Severin, an.
XII(2000), 25 oct., p. 5; în vol.
Piscuri și prăpăstii, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2005, pp. 220 – 222;
PUTEREA
GANDULUI
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Stii din viata ca gândul poate sa se
înalte de oriunde, ca nici un fel de ziduri nu-i pot atine zborul. Într-o
clipita poate sa se avânte din odaia în care te afli, sa zboare pe deasupra
norilor, dintr-o parte a lumii într-alta, dintr-un oras într-altul, dintr-o
tara într-alta. Iar sufletul, acest nucleu gânditor, este chip al lui Dumnezeu,
minuscula icoana a nemarginitului Duh al lui Dumnezeu. Daca gândul nu-ti poate
fi oprit între patru pereti, nu-l stinghereste nici spatiul, nici timpul, cine
sau ce l-ar putea opri pe Dumnezeu, Cel care a creat toate câte sunt? Ar putea
oare sa-I stea în cale peretii, sa-I impuna limite spatiul si timpul, oricât ar
fi ele de infinite, dupa masura noastra omeneasca? Stapânirea Sa se întinde
peste tot locul! Ochiul Sau vede tot si pe toti. Pe cei ce se ascund în locuri
tainice – în creierul muntilor sau în cetati inaccesibile – El îi vede ca-n
palma. Uneori Domnul îsi ascunde fata de la tine, de parca ar vrea sa te lase
în bezna sufleteasca, sa te chinui în ea, ca sa nu uiti niciodata lumina lui
Dumnezeu, cea prin care si sufletul tau viaza si ca daca Dumnezeu îsi va
întoarce fata de la tine si îl va lua de la tine pe Duhul Sfânt, atunci vei
ramâne definitiv în bezna iadului, în chinurile iadului, si vei cunoaste, fie
si într-o mica masura, ce va însemna cândva pentru tine iadul.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 91
MIEZUL
INTELEPCIUNII
Compozitorul
Arvo Part
Pauza nu este un oarecare procedeu sau
efect ce tine de forma. Dincolo de pauza sta vesnicia. Este pâinea spre fiinta
care ne este de trebuinta pentru a ne opri, pentru a cugeta, pentru a cântari
cuvântul pe care l-am spus. Sau cuvântul pe care îl vom spune… pe care poate ca
nu trebuie sa-l spunem. Si aceasta este o pauza. Pauza este concentrarea tuturor
puterilor; în întelesul sau desavârsit este miezul întelepciunii.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii e
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 67
In
memoriam: Ilarie Hinoveanu
(1934-2013)
Era directorul Editurii ,,Scrisul
Românesc” din Craiova în perioada 1972-1990.
S-a întâmplat de am depus și eu la acea editură manuscrisul unei cărți, Nicole Iorga.
Concepția istorică. Deși avea prefața și referatul favorabil al regretatului
Acad. Ștefan Pascu, deși editura o propusese în planul editorial în vreo trei
ani, de la București era mereu tăiată din plan. Mde! Eram preot! Vreo
cinci-șase ani mersesem mereu acolo, dar nu reușisem să ajung decât până la
redactorul de carte, când Ion Rusu-Șirianu, când Miu Florea. Directorul era
undeva prea sus pentru mine. În 1985 se
părea că manuscrisul are toate șansele să obțină aprobarea de la București.
Verbal se primiseră vești bune. Mai trebuia să vină aprobarea oficială.
La
10 aprilie 1985, tăiam la vie cu
tăticu. Aproape amurgise. La poartă a oprit o mașină. Era unchiu-meu, Prof. Ion
Pârvănescu, împreună cu Domnul Ilarie Hinoveanu, directorul Editurii ,,Scrisul
Românesc” din Craiova, poet și membru supleant în Comitetul Central, membru în
Marea Adunare Națională. De dimineață avusese loc la Severin lansarea cărții
sale Călăreț stingher(București, Editura ,,Cartea Românească”, 1984).
Participase și unchiu-meu. Cumpărase
două exemplare din carte și se dusese cu ele la Domnul Hinoveanu să-i dea
autograf. Când i-a spus că ,,una e pentru nepotu-meu, Al. Stănciulescu-Bârda!”,
Domnul Hinoveanu a tresărit și a scris pe carte: ,,Cercetătorului istoric
Alexandru Stănciulescu-Bârda, aceste zboruri lirice, împreună cu urarea de a
avea noi și frumoase succese în viață și activitatea de cercetare a istoriei
neamului românesc. Ilarie Hinoveanu”.
L-a întrebat pe unchiu-meu: ,,- Unde îl
pot întâlni pe pandur?” I-a spus unchiu-meu. Acesta abia aștepta să intre pe
sub pielea directorului în vederea unei eventuale publicări. Seara a avut loc o
întâlnire cu cititorii. Hinoveanu n-a intrat în sală. Când intraseră toți
cei prezenți, i-a făcut semn lui unchiu-meu să se apropie
și i-a spus: ,,- Hai să-i facem o vizită pandurului de la Bârda!” Și mi-au
făcut-o!
Pe la ora 0.30 a reușit unchiu-meu să-l ia
de la Bârda. A băut 1,5 litri vin bisericesc și a mâncat dintr-o ceapă. Restul
din ce pregătisem pentru masă a spus să i le punem în pachet ca să le mănânce
la hotel.
Domnul Hinoveanu mi s-a revelat într-o
ipostază pe care n-o cunoscusem până atunci. Părea un om copleșit de grijile
neamului, de faptul ,,că neamul românesc este în derivă, că instituțiile de
prima mână în frunte cu Biserica Ortodoxă Română sunt aservite politicului”. De
altfel, relația aservit-neaservit devenise obsedantă în limbajul său. Ne-a
povestit multe și de toate. A intrat în istoria universală și românească,
într-a Imperiului Roman și a celui Bizantin, în istoria papalității. A încurcat
datele și numele foarte adesea. Uneori mai reușeam să-l mai corectez, dar se
supăra. Din toate însă scotea în evidență continuitatea și statornicia prin
veacuri a poporului român. În acest sens
sunt demne de remarcat mențiunile sale despre Acad. Ștefan Pascu, filozoful
Constantin Noica, scriitorii Pompiliu Marcea, Marin Preda și chiar Ion
Bodunescu.
Într-o seară, Domnul Hinoveanu a primit un
telefon. Domnul Acad. Ștefan Pascu se afla la Hotelul ,,Jiul” din Craiova.
Și-au dat întâlnire la restaurantul hotelului. Au stat până dimineața. ,,-
Domnule Hinoveanu, îi spunea Domnul Pascu, m-au umilit până la lacrimi
bucureștenii. N-am putut să trec Carpații înecat în plâns. Clujul nu mă poate
primi în felul acesta. Am venit la Craiova ca să văd starea Olteniei. Prin
dumneata pot să fac acest lucru!”. Au vorbit toată noaptea și dimineața Domnul
Pascu i-a spus: ,,- Domnule Hinoveanu, mă bucur că mi-am recăpătat tonusul! Mă
bucur că starea Olteniei e bună și e sănătoasă. Acum pot să mă întorc în Ardeal
cu speranță și încredere!” Despre Domnul
Ștefan Pascu spunea că ,,e mare, dar e foarte bruiat de când fiica și ginerele
i-au rămas în străinătate”.
Despre Constantin Noica, Domnul Hinoveanu
a spus că a primit o scrisoare de la dânsul împreună cu numeroase manuscrise
încă din septembrie anul trecut. Nu-i răspunsese încă. Citea însă noapte de
noapte din clasicii filosofiei universale, pentru a putea întreține apoi o
discuție cu titanul. Oricum, zicea Domnul Hinoveanu, ,,încrederea pe care a
avut-o Constantin Noica de a-și încredința moaștele pandurilor olteni spune
extraordinar de mult!”
Despre Pompiliu Marcea, marele critic și
istoric literar, a spus că era omul care nu a ezitat să se ia de piept cu
rușii, care au atentat cu pumnii împotriva istoriei românești la apariția
romanului lui D. R. Popescu (Pumnul și palma-n. n.). Domnul Hinoveanu ne-a adus
trista veste a morții lui Pompiliu Marcea. L-au găsit înecat în Herăstrău,
într-o porțiune de apă unde, dacă piciorul intra până la genunchi. Avea leziuni
puternice la cap și pe trup, leziuni care numai la căderea în apă nu le-ar fi
putut primi. Pompiliu Marcea se luase de ruși și de evrei în ultima vreme.
Despre Marin Preda a spus că soția sa a
doua fusese soția unui agent sovietic. În toate cercurile se știa că Marin
Preda a fost asasinat. La capul catafalcului, primele două gărzi de doliu au fost
făcute de Domnul Hinoveanu, care se afla întâmplător în București și de două
dactilografe. La înmormântare a fost foarte puțină lume. În cimitirul Belu,
Marin Preda n-are la căpătâi nici măcar o piatră. Este o brazdă peste mormântul
lui. Parcă intenționat, de undeva de sus, vor să-l lase pradă uitării.
Ion Bodunescu, scriitorul aflat la a zecea
carte, este în prezent comandantul general al Miliției și Securității în
Mehedinți. El a publicat câteva cărți împreună cu fostul redactor de la Editura ,,Scrisul Românesc”, Ion
Rusu-Șirianu. Domnul Hinoveanu a spus că e prieten foarte apropiat cu Domnul
Bodunescu și că nu peste multă vreme vor face împreună o vizită ,,pandurului”
de la Bârda.
Domnul Hinoveanu s-a dovedit a fi un mare
antisemit. La un moment dat se revolta pentru faptul că noi, creștinii, ,,ne
închinăm unui evreu”, ci nu unui Orfeu sau lui Daniil Sihastru. I-am explicat
că nu ne închinăm unui evreu, ci lui Dumnezeu, care putea să se nască în
Palestina, în Groenlanda sau Tanganyka. Degeaba! A ținut-o pe-a lui!
Domnul Hinoveanu a ținut să-mi
reamintească faptul că nu m-a primit până atunci și nici n-a stat de vorbă cu
mine, pentru că nu erau șanse de publicare a cărții mele. Acum nu mai este nici
un impediment și în câteva săptămâni cartea va putea pleca la tipar.
Din păcate, cartea a mai stat la editură
până în 1994, când am dat-o la altă editură și a apărut în același an![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Ilarie Hinoveanu, în
,,Scrisoare pastorală”, nr. 462, pp. 3-5; în ,,Națiunea”, București, 15 febr.
2022, ediție on-line(https://ziarulnatiunea.ro/category/firea-romanilor);
RADACINILE
Arhimandritul
Sofronie Saharov
Pentru a zugravi mai limpede tabloul caii
noastre crestine, asemenea Parintilor, vom alege metoda pildei. Când ne uitam
la un pom batrân, de veacuri, care îsi înalta coroana pâna în nouri, noi stim
ca puterea radacinilor lui care se afunda în adânc trebuie sa fie pe masura
dimensiunilor sale. Daca radacinile lui nu ar patrunde în întunecatele sânuri
ale pamântului, poate tot atât de adânc pe cât este de înalta coroana; daca
întinderea radacinilor sale si puterea lor nu ar fi pe masura volumului si
greutatii partii vazute a copacului, ele nu ar putea nici sa îl hraneasca, nici
sa-l tina în picioare: un vânt slab l-ar putea doborî.
Tot asa si în viata duhovniceasca a
omului. Daca constientizam maretia chemarii noastre în Hristos, cu alte
cuvinte, alegerea noastra în Sfatul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu
spre înfiere, iar aceasta mai înainte de zidirea lumii, atunci de aici noi nu
ne vom înalta în mândrie, ci cu adevarat ne vom smeri. Miscarea în jos, în
întunericul cel din afara, este de neaparata trebuinta noua tuturor, pentru a
ne tine în adevaratul duh crestin. Ea se exprima printr-o necontenita amintire
a nimicniciei noastre dintru început, prin cea mai aspra osândire de sine în
toate. Si cu cât mai adânc se pogoara omul în osândirea de sine, cu atât mai
mult îl înalta Dumnezeu. „Zic voua… ca tot cela ce se înalta pre sine
smeri-se-va, iar cel ce se smereste pre sine se va înalta” (Luca 18, 14).
Arhimandritul Sofronie Saharov, Vom vedea
pe Dumnezeu precum este, traducere de Parintele Rafail Noica, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 107
DESLUSIREA
BUCURIEI
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Pe lânga anotimpuri noi avem timpurile si
avem apoi zilele si noptile. Fiecare cu frumusetea lor. Ne învârtim asa, ca
într-o carte, si deslusim numai bucurii. Exact asa ca un tata care îi
reprezinta copilului diverse mijloace de a-l distra, de a-i face bucurii. Exact
asa face Dumnezeu cu noi si-i pacat ca nu suntem întotdeauna constienti de
acest lucru, cum de altfel nici copilul nu este constient de bucuriile pe care
i le face tatal sau mama. El crede ca asa trebuie sa fie. Abia atunci când nu
mai are cine sa-i faca bucurii, abia atunci începe sa plânga: „Unde-i tata,
unde-i mama?” Abia dupa ce tata si mama s-au înstrainat putin.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 24
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu