PAVEL RATUNDEANU-FERGHETE - GEN DE BALADĂ

 

GEN DE BALADĂ

 

 

~*~

 

Asta-i o treabă cu treabă-I ISPRAVĂ;

E memoria, mintea, artificială și, totuși pe verticală și, cu înainte de toate, cu școală de dincolo de școală străbună, de limba română, cea română, că, omul, e cel  care-și fură propria căciula, cel care înșală și, te fură pe față, fariseu și fără scrupule, ateu și lipsit, văduvit, vitregit și îndepărtat de benefic echilibru, că-i, în lipsă de Dumnezeu, drept Dumnezeu de a fi, neavând făinoșagul ardelenesc, cu calm și, cu mișto de drag, de Sibiu, Sebeș-Alba, cu veșnicia din Lancrăm, că Blaga mut e comparat, cu... și e ca o lebedă de legendă, în viscol, cu propriul spectacol, festival național și, în ger universal: zgribulit, covrig, de frig, gen, de baladă, de omenie, cu parfum, cu irizație, 

în socio-umană ironie-comedie, 

ecuație de România.

GRĂITOR ȘI-N VIITOR-LIMBA ROMÂNĂ

Tu, ce zici, Ben ca sctiitor, 

intuitiv creeativ și, ca inovator, perspectiv, 

în limba română care, chiar arhaică, pe Arcă, 

în străbună biserică, arcă frescă și pitorească străbună, 

că  ni de fel bătrână, ci tânără, cu iz de tinerețe, străpână și, limba română,

cea română,

cu poftă de a fi, 

în artă, 

cu arta succesului, pe artarul soarelui 

la maxim, din inimă, la noi cu, îndemână 

și pas cu pas, cu lucru bun, în curaj, temerar, legendar, fagure de miere,

un nesaț superb 

pe care inima ne-o cere,

pe a lui Dumnezeu vrere și plăcere,

cu adevărat Dumnezeu, în drept de a fi, cu drept Dumnezeu, dar din dar, lucru bun,

grăitor și-n viitor.

DIN CIUBĂNCUȚA, ECUAȚIA, CU MÂNDRA, ROMÂNIA MEA

Tu, trăiești prin povestea narațiunea și, înțelepciunea, cu pasiunea și minunea, Vica mea ca pe cer o sfântă stea, cu tot ce-i vestea, povestea și ea cu strălucirea specială, pe verticală și normal-morală, în orizont pe orizontală, în cer ca sfânt al meu reper sincer și, cu caracter, în fericirea a mea, cu România care mă înălța, iubirea și, nemurirea mea din România țara mea și Vica, minunăția, Vica, 

din ecuația Ciubăncuța mândrei 

de mâdra mea

Tu cautăți fericire, 

că viața mea se sfârșește, 

când, în culorile binecuvântării încântării iubirii, 

Dumnezeu va avea vrere și plăcere, să mă alduiască, 

cu tăcere că doar dacă taci, 

filozof forforos și zdreanță rămâi, 

vorba lui Tudor Arghezi, ardeleanul/clujanul ca Florin Persic- 

ciocloflenderul, românul și, simpatic, 

cu calm admirat ca Lulu românul, din Dragu satul bunicii, 

a lelii Nastasia fătoaia din Sâmpetru nevasta lu Viorel Ferghete, 

fătu, cu diplomă de diac, 

după, cum spune lumea care e șpir, 

după cum știi, 

că nu tace un șir.

ÎN FERICIRE DE ÎNVIERE ȘI NEMURIRE DE DESĂVÂRȘIRE

Nu știam, că viața mi de circ 

și, 

că lasat la dus 

nu voia bea ci culme 

parte ca să fi dus, încăruțat, pe drig, 

în mixul perfect, infinit 

al omului absolut și perfect, cu infinitu păcii 

apropiat salvata, 

apropiat de țel, de scop de obiect, cu absolut om absolut, 

în pace cu pace rezolvat, în mulțumire, 

cu absolută și infinită pace 

si, 

în genială desăvârșire,

în fericire de înviere și nemurire

ROINDĂ DIN STUPINĂ

Numai glia care ne va acoperi cu firele ierbii României profunde, tainice și mari, 

cu pământ sfânt,

și humă-glie, plus, cu tăcere și omenie de Românie,

ne va acoperi, cu rug aprins din țărână, 

că tare strălucești, când spui, în rugăciune 

rostită minune cu înțelepciune și cu pasiune 

rostești, cu sens versus de univers, 

spui, că mă iubești, 

că mă prețuire 

pro fericire, pe noi din scris ca proscris 

doar moartea ne va opri să mai scriem, 

mă, Ben men 

Todică, din Puiești,

ne va opri să scriem, în comori cu 

cer senin, în destin, 

ne va opri, 

să mai scriem,

în limba grăitoare de binecuvântare a noastră română maternă, 

cu îndemână daco-felix-română, că nu ni limba peste mână,

ci limba cea română și, eternă-străbună sub cerul cu lumină lină roditoare de grădină 

cu roi de albină, 

cu înviere provita spre fericire roindă care roiește, 

din stupină, 

pentru curățite și pentru hrănire.

Și tot ce nu știu, cu imposibil și precizie, incredibil, 

dar m-a inspira, în Mere pădurețe uneori fiind orbit de ceea ce sunt, iubire provita, 

dolce vita, pentru dumnezăiasca țărancă estetică, 

Vica, o practică și harnică, 

talisman viu, argint viu 

un an mioritic năzdrăvan, după spusa părinților mei țărani vii, 

învățați și zei, cu pașii lui Eminescu, 

cu Veronica Micle pe sub plopi 

sau, pe sub teii învloriți ideal înfloriți natural 

rodind albi porumbei pe pavaj, 

pe alei, cu tineri urmariți de drăgostoase femei 

amoroase frumoase și luminoase și cu armonioși și frumoși bărbați botezați, 

cu responsabilități și capacități compatibile, 

cu adevărul și viața cuvântului, Dumnezeu 

în taina șfințeniei de zău 

zei

 CU ALCHIMI, COMEDIE

După toate fervescențele rebel, rele, 

din rutina noastră zilnică,

cu calitate și cu necalitatea noastră zilnică,

cu tri supărată de corupți neisprăviți, răi, ca-s dulăi,

câini râi, vădit, turbați și, în funcții politice

parvenite,

cu anxietate și, schizofrenie un fel de nebunie evadați de la pshiatrie,

din azile cu bolunzeală și, cu moarte, în vacanță,

că vor fi vinovații,

niște hoaște ramolite,

vor fi în pușcării, la răcoare,

că pedepsele naibii n-au supendare,

că-s cu toți,

cu toții-s hoții, bandiții, c-avem resurse de rău,

cu dezabilități, cu depravare-câcare care pe uni-i îngrașă,

că politic e o prosteală, o stare de cocleală și alterare, că nici copilul,

sugarul, nu se alăptează, că-i bolunzelă,

ne buneală, lăpădare,

din interes de fes,

bandiții se îngrașă pe seama naivității noastre:

Picaso/Van Gogh-Eminescu, Brâncuș, că doar aieștea-s cuminți și sfinți

de ai noști (asta are coerență ori condamnarea,

pedeapsa 

e cu suspendare și răutatea 

vulgaritatea să rămână fără pedeapsă

ca o ciumă, râie la călcâie,

deși evidentă e crima idioată, crimală- cumințenie,

fără omenie de omenie (ce se întâmplă e de tri păduchi,

hipi, e curvărie, că nu se face haz de pricaz,

că ce se întâmpă e ciudat, dar real, de mare necaz mare pricaz național,

fatal, că făptașii n-au haz, în haos, cu marele pricaz,

marele necaz (cu toată hărmălaia am luat-o hărmălaie,

nu la deal, ci la deal,

din colac peste pupăză, pasăre,

că-i pasăre mândră și maiastră, dar,

îi pute cuibul, că lupului, îi crește părul,

dar la năravuri n-au renunțat și, eu unul m-am îngrețoșat intoxicat de precar,

m-am intoxicat alimentar,

săriți de pe cal, în banal fix și pix, având ochelari de cal,

ca Hal, la spital,

dar pe la noi e bal mascat

care nu ne trebuie

cum nu ne trebuie nici antrax,

un complex de infecție,

de din lac, din puț, ajungând, în lac,

din cofă în ciubăr,

în devăr de realitate crudă de ciudă,

că nici, nu se poate sta cu ferestrele deschise

pentru a-l putea vedea pe Eminescu înafară de debara,

în plină natură copleșit de izvorul, din copilărie și

cu mult soare și căldură,

cu multă natură, fără război, mizerie,

cu a boambelor câcănărie,

ciumă și pandemie socio-comedie,

cu alchimie și biochimie.

~*~

PAVEL RATUNDEANU-FERGHETE