DANTE Alighieri și Divinul EMIN
(partea I-a)
„Averea și puterea
se topesc în valurile vieții schimbătoare,
odată și odată se sfârșesc, doar
Dragostea, doar ea-i nemuritoare
și-ntrece-orice tezaur omenesc din câte
au fost și câte sunt sub soare!”
(Percy Bysshe
Shelley)
Italia Evului
Mediu, care începea de la căderea Imperiului roman de Apus până la Renaștere,
era cea mai dezvoltată țară din Europa, atât material, cât și spiritual, iar
Cetatea cu care se mândrea deosebit era FLORENȚA,
patria băncilor, breslelor, industriei țesăturilor și postavurilor. Cetățile – porturi
aduc pe lângă prosperitatea material-spirituală și independența politică.
Secolul al XII-lea a marcat dezvoltarea
învățământului organizat în cadrul instituțiilor universitare. Încă din acel
veac florentinii prosperau în afacerile bancare cu Curia papală, ei colectând
toate veniturile atât de variate ale papilor avari și hapsâni,strânse din întreaga Europă.
FLORENȚA
spirituală era o Cetate a ARTEI, a
POEZIEI și a FLORILOR – Fecioare și Femei frumoase! Dar cu toate aceste
însușiri, secolele XIII și XIV au zguduit-o cu luptele de clasă. Clasa nobilă,
patriciatul avea strânse legături cu bancherii și marii negustori care
susțineau partidul Guelfilor,
partizani ai papei, fiind în conflict cu seniorii feudali-exploatatorii
satelor, adepți ai Ghibelinilor,
proimperiali. Cea mai înverșunată luptă dintre cele două grupări-partide au
ales ca scenă sângeroasă Florența, antrenând însă și alte cetăți, guvernate de
un partid sau altul.
Strămoșii lui Dante Aligieri
Dante Alighieri a clipit în mireasma de azur a lunii Mai în ziua de 29 a
anului 1265, în Cetatea Florența, sub constelația Gemenilor,
când „urmașul” lui Petru-Vicarul lui Hristos era Clement IV(1265-1268).
Giovanni
Boccaccio (1313-1375), ilustrul scriitor renascentis, autorul celebrului Decameron,
dă mărturie despre viziunea premonitorie a mamei lui Dante, Bella, diminutiv de la Gabriella, care
înainte de a-l oferi pe prunc lui Dumnezeu și lumii a visat că se afla sub un
laur înalt. „În jurul ei se întindea,
cât vedeai cu ochii, o pajiște verde.
Dintr-un izvor curgea o apă limpede. După ce l-a născut pe copil, mama l-a
văzut cum își întinde mânuța spre o creangă, cum ia și mănâncă vreo câteva
boabe și se preschimbă într-un minunat păun.”
(Cesare Marchi, Dante, trad.
George Miciacio, Ed. Artemis, 1985, p. 17)
Visul mamei Bella, care făcea parte din
familia Abati, o familie înstărită,
de orientare ghibelină, cerințe
exprese ce constituiau o condiție importantă a marelui Poet, fiind liniștitor,
nu era o amăgire, o închipuire, ci risipea în jur strălucire, ca un semn
prevestitor pentru marele destin al celui născut, viitorul geniu al Poeziei.
Tatăl Alighiero di Bellincione, guelf era
campsor, zaraf, juristconsult cu
descendență din seniorul Cacciaguida, cavaler cruciat al împăratului Conrad, care a căzut eroic în cruciada
contra Sarazinilor. El avea o casă la Florența, două loturi de pământ la
Fiesole și două terenuri pentru construcții la marginea orașului.
Strămoșii lui EMIN
Arborele genealogic care și-a înălțat semeț
coroana înspre Aura cerească reflectă chipul lui Petrea Eminovici, născut pe la 1732, în satul Călineștii lui
Cuparencu și-al boierului Cîrstea, din județul Suceava. Urmașul lui, Vasile Iminovici (1780-1844), știa
carte și avea darul cântării. Boierul îl ajută să devină dascăl și-l
împropietărește, intrând astfel în rândul răzeșilor. Vasile a avut 4 fete și 3
feciori. Primul băiat Gheorghe,
tatăl Poetului, născut în 10 Februarie 1812, părăsește casa părintească.
Fratele Ioan s-a născut în 14 Martie 1816, a rămas în casă. Ștefan s-a născut
în 24 Ianuarie 1819, care și el pleacă de acasă să-și afle un rost în lume.
Gheorghe
Eminovici cu puține clase dar ager la minte lucrează în cancelaria
boierului Cîrstea și apoi ca logofăt
al boierului Costache Balș. Cu oarece stare, bun gospodar și chipeș, la vârsta
de 28 de ani a cerut mâna frumoasei Ralu,
fiica stolnicului Jurașcu din Joldești, care i-a dat ca zestre 3.000 de
galbeni, plus 1.400 de galbeni din vânzarea moșiei Orășani a Ralucăi. Îndemnat
de boieroaica sa soție a căpătat pe bani de la vodă Mihail Grigore Sturza, la 12 Mai 1841, decretul de căminar (nr. 159).
Înainte de nașterea Profetului Neamului,
căminarul, care avea o casă în Botoșani a cumpărat jumătate din moșia Ipotești,
unde și-a mai construit o casă în care să încapă toți cei 9 copii rămași în
viață: Șerban, n.1841, Nicolae, n.1843, George, n. 1844, Ruxandra, n. 1845,
Ilie, n. 1846, Maria, n. 1848-49, urmați de Mihai, Aglaia, Henrieta, Matei,
Vasile, doi sfârșind de mici.
Evlavioasa Raluca a cumpărat o bisericuță din lemn, cu clopotniță din
lemn, fără turlă, ca efigie a căminului lor din Ipotești. Căminarul rodos Gheorghe Eminovici, care avea 288 fălci moldovenești de arătură și
pădure, era un om „înalt, voinic, un
munte de om, de o putere herculeană, trup sănătos, minte sănătoasă, cu nas
prădalnic și ochi albaștri-verzui... Postea posturile, iar duminica și
sărbătorile asculta cu evlavie sfânta liturghie de la început la sfârșit.”
(G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu,
Editura pentru Literatură, 1966)
Poetul nepereche s-a născut la 20 Decembrie 1849, la Botoșani, când Domn peste Moldova, Marelui Ștefan era Grigore Alexandru Ghica (1849, oct.-1853 și 1854, oct.), considerat
„unul
dintre cei mai luminați conducători de stat pe care i-a avut Moldova în sec. al
XIX-lea.” Marele și înfloritorul oraș vegheat la Răsărit de apele Jijia și Prut, iar la Apus de Siret
era așezat pe Câmpia Jijiei, fiind îmbrățișat
cu venerare de bisericile Sf. Nicolae-Popăuți,
ctitorie a Marelui Ștefan-1496, Sf.
Gheorghe-1551 și Uspensia-1552,
ridicate de Doamna Elena Rareș.
Evenimentele premergătoare nașterii lui DANTE
În August
1244, a căzut Cetatea Ierusalimului în mâna arabilor, iar prin înfrângerea
de la Gaza din 17 Octombrie același an, a cruciaților, Regatul Ierusalimului a încetat să mai existe. Istoria Cruciadei
a III-a (1189-1192), consemnează lupta dintre două mari personalități de excepție
ale acelor vremuri cruciale: Richard
Inimă-de-Leu, regele Angliei (1189-1199) și Saladin, sultanul Egiptului (1177-1193), cel din urmă ieșind
biruitor, dar nu înainte de a lăsa posterității gestul său, divin, cavaleresc. În timpul bătăliei de la
Ierusalim, calul lui Richard-Inimă-de-Leu, a fost rănit mortal chiar la
câțiva metri de Sultan, punându-și în pericol stăpânul.
Saladin, dușmanul creștinilor a ordonat gărzii sale să-i ofere lui Richard,
un armăsar pe măsură de regal. Nu așa s-a întâmplat cu albanezul mercenar
Basta, aliat al regelui Daciei, Mihai Viteazul, care a urzit
conspirația ucigîndu-l pe marele Domn și profanându-i frumosul cal.
După pierderea Ierusalimului în 1244, Biserica
Sfântului Mormânt a fost profanată, devastată și distrusă. Pacea dintre
împăratul Frederic al II-lea și papa Inocențiu IV era vitală. S-a pus la cale o
nouă cruciadă, care să repare înfrângerea suferită de Regatul latin, dar
asedierea orașului Viterbo de către împărat, a înăsprit relațiile cu papa, care
locuia la mănăstirea Saint-Just.
Pontiful lovit în pântecele orgoliului său de
Cezar al lumii și Vicar al Domnului, l-a
chemat în fața Conciliului în Catedrala din Lyon, în prima ședință din 28 Iunie
1245, urmate de alte ședințe la 5, respectiv 17 Iulie, când se urzise în ascuns
detronarea împăratului Frederic al II-lea, declanșând astfel războiul dintre
papă și împărat. (August Franzen/ Remigius Baumer, Istoria Papilor, trad. Pr. Romulus Pop, Ed. Arhiepiscopiei
Romano-Catolice București – 1996)
Lupta pentru hegemonie în Italia între Ghibelini și Guelfi după modelul luptelor dintre suabii Hohenstaufen, seniori de Weibling (ghibelini) și
descendenții lui Guelf, duce de Bavaria
(guelfi) a devenit pe viață și pe moarte, dar și Germania era fatal antrenată
în acel conflict. Inocențiu IV și-a motivat detronarea împăratului german prin
legitimarea magistraturii sale, pe care i-a conferit-o Hristos, aceea „de a lega și a deslega” credincioșii,
numai că Mântuitorul nostru Iisus
Hristos se referea în mod cu totul expres la Taina Spovedaniei. Urmașii împăratului și ai papei au menținut
multă vreme conflictul lor de ură și de sânge, care au secătuit și văduvit
Italia, respectiv măreața Florența.
S-a instituit o anume constituție, numită Ordinamenti
di giustizia – Decizii ale
dreptății, care instaurau domnia politică a breslelor superioare. Din cei 9
membri care conduceau Consiliul Cetății, 7 făceau parte din bresele superioare
și 2 din cele inferioare. Mișcările populare erau înăbușite de breslele
superioare aliate cu magnații, scindând astfel guelfii în Negrii și Albii. „Cu
sprijinul papei Bonifaciu al VIII-lea, Negrii, conduși de familia Donati,
cuceresc victoria distrugând casele Albilor adversari, confiscându-le averile
și exilându-i din Florența.” (Alexandru Balaci, Studii Italiene, Ed. de Stat pentru Literatură și Artă) Tatăl lui
Dante a scăpat de exil.
De toate acele calamități alb-negre
ale vieții socio-economico-politice a mândrei Florența s-a legat ombilical
viața și nașterea creatoare a celui mai mare Poet al Italiei – Dante Aligieri.
Lui Inocențiu IV, i-a urmat Alexandru al
IV-lea (1254-1261), iar acestuia, Urban al IV-lea (1261-1264), fiu de cismar
din Troyes-Franța, care la propunerea împăratului bizantin Mihail al
VIII-lea, a consimțit unirea bisericilor
de Răsărit și Apus. Nu s-a realizat însă. Urban al IV-lea a instituit
sărbătoarea Corpus Christi –Trupul
Domnului – Joia Verde, pe care a extins-o în 1264 asupra întregii biserici.
A urmat Clement al IV-lea (1265-1268), sub aura căruia s-a născut Dante.
Evenimentele premergătoare nașterii lui
EMIN
Faptul că DACIA MARE era pământul MATCĂ binecuvântat de Dumnezeu, pentru restul
popoarelor lumii, din care au rodit Mame, Profeți, Împărați, Regi, Voievozi, Sibilele,
Înțelepți, Poeți, Călugări, Monahii, Filosofi, Teologi, Genii, Eroi, Martiri,
Sfinți, Fecioara Maria, Iisus, o mai dovedesc și alte lucruri
fundamentale cum ar fi: diversitatea reliefului cu clima și armonia lui,
darurile copleșitoare – diverse ale tuturor Aleșilor acelor timpuri, precum și
râvna neîncetată a popoarelor hapsâne din jur de a o cotropi sau de a smulge
măcar o provincie din ea.
Așa au râvnit-o toți, pe rând: romanii,
triburile migratoare, maghiarii, turcii, tătarii, grecii, ungurii, polonii, austriecii,
rușii, bulgarii, sârbii, germanii, evreii, sovieticii, rutenii, americanii...
Țarina Ecaterina a II-a, dorea refacerea Daciei Mari pentru imperiul rus,
Austria pentru imperiul hasburgic, Sultanul pentru imperiul otoman, nemții
pentru imperiul lor german.
Eminescu, la curent cu demersurile încifrate
în diferite documente de la cancelaria vieneză, scoate la lumină în ziarul „Timpul”, manevrele diplomatice
referitoare la Țările române în ultimul sfert de veac al secolului al
XVIII-lea, conchizând: „O Daco-Românie pusă la cale de străini.”
(Ion Filipciuc, Lăcrămioarele
Învățăceilor... și Eminescu-întregite cu facsimila broșurii din 1866 –
Biblioteca „Miorița” Câmpulung
Bucovina 2001)
Geniul jurnalist slăvea cauza
dacoromânismului, slujind apărarea
ființei sacre-naționale. „Creația
poetică este dublată, și în cazul său, de o activitate intensă a publicistului, care s-a simțit dator să ia condeiul în mână spre a apăra cauza națională
ori de câte ori aceasta i se părea a fi în pericol.”(Mircea Popa, Eminescu, Iosif Vulcan și „Familia”, Ed.
Aureo, Oradea-2023)
Eminescu
a cântat cu lacrimi și sânge Patria inimii – Bucovina, smulsă
samavolnic din Trupul – Patriei-Mamă de către Austria, dar și Patria de suflet – Basarabia smulsă diabolic
de Rusia, din același divin Sân-Matern.
Atitudinea sa în articolul Chestiunea
retrocedării, din ziarul Timpul, în
1878, este imperioasă: „Chestiunea
retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge o chestiune de existență pentru
poporul român... Rusia voiește să ia Basarabia cu orice preț: noi nu primim nici un preț. Primind un
preț, am vinde; și noi nu vindem nimic!...Românul
care ar cuteza să atingă acest principiu ar
fi un VÂNZĂTOR.” (cf. Mircea Popa, op. cit., p. 30)
Privind peste timp Profetul
Mihail Eminescu ne-a avertizat: „România este singurul stat care azi e în
primejdie de a fi dezmembrată chiar de aliatul său.” Profeția lui
Eminescu s-a împlinit sfâșietor și sângeros de adevărat.
Astăzi - 2024, de circa două
decenii, alte două mari puteri S.U.A. și U.E., ALIATE, după ce ne-au
dezmembrat în tabere , este evident că nu mai voiesc România cu orice preț
fiindcă ciracii politici, vânzătorii-autohtoni le-a dat-o de mult doar
pentru interesele lor personale.
Noi,
ceilalți, poporul creștin-ortodox, NU VINDEM NIMIC !
Și nu pentru că ni s-a luat până și
speranța de mai bine ci pentru că niciodată creștinul ortodox nu-și vinde
diavolului sufletul !
Ciracii politici români, vânzătorii
autohtoni de astăzi, nu au auzit de calitatea
de conducător, de înalta misiune
încredințată unui muritor, de acel „mandat
celest”, cum spunea Înțeleptul popoarelor CONFUCIUS. „Să-ți guvernezi
țara cu virtutea și capacitatea necesară înseamnă să fii asemenea Stelei polare care stă nemișcată la
locul ei, în timp ce toate celelalte stele se mișcă în jurul ei și cărora ea le servește drept călăuză!” (Lun-yu, cap. II, p. 1)
BUCOVINA
- Țara Fagilor, a Artei, a Mănăstirilor, a Poeziei,a Fetelor și Femeilor
frumoase! Bucovina – Patria
celor mai frumoase ctitorii bisericești, boierești, voievodale și vlădicești,
cu cele mai vestite Academii monahale, cu cea mai vie trăire
isihasto-carpatină, cu cele mai serafice sihăstrii de anahoreți și mari pustnice, cu cei mai iscusiți caligrafi
și tâlcuitori de texte sacre vechi, cu cei mai faimoși Voievozi, cu cel mai
minunat Codru verde din lume, cu oamenii cei mai ospitalieri, cu cele mai
frumoase tradiții, port, cântec și joc, cu răzeși mândri și voioși.
Această Patrie divină a fost smulsă samavolnic de la Sânul dacic,
milenar al Mamei – Moldova de hrăpăreața Austrie în anul 1774, pentru a se
proteja chipurile de hegemonia celorlalte imperii. După presiunile
revoluționarilor vienezi, la cârma imperiului hasburgic a ajuns Francisc Joseph
I, la 27 Noiembrie 1848.
În Februarie 1849, românii din Banat, Ardeal
și Bucovina au solicitat noului împărat înfăptuirea Daciei Mari, visul țarinei Ecaterienei a II-a, „despre care privatistul de la Cernăuți lua cunoștință prin anii
1864-1866, când sta în gazdă la prof. Aron Pumnul și frunzărea gazeta „Bucovina.”
„În ziua de 13
Februarie 1849, o delegație a românilor din Imperiul Austriac, formată din 12
reprezentanți, în frunte Andrei Șaguna,
episcopul românilor ortodocși din Transilvania, de cărturarul bucovinean Eudoxiu Hurmuzachi și țăranul Mihai Bodnar-Bodnărescu, deputat în
parlamentul austriac, a prezentat împăratului Francisc Iosif I, la Olmutz, Memoriul națiunii române din Marele
principat al Ardealului, din Banat, din părțile vecine ale Ungariei și din
Bucovina, în care se afirma că națiunea română din aceste spații este „cea mai veche între celelalte națiuni și
cea mai numeroasă din teritoriile locuite de dânsa,... până la 3 milioane
și jumătate, având loialitate pentru
curtea imperială.” (Ion Filipciuc, op.
cit., p. 20)
În Memoriu se cerea imperios: „Unirea tuturor românilor din provinciile
sus-amintite ale imperiului într-o singură națiune de-sine-stătătoare, sub
sceptrul Austriei; administrațiunea națională de-sine-stătătoare în privința
politică și bisericească; o Adunare generală spre constituire; alegerea unui
cap al nației pe care M.S. să îl întărească; alegerea unui cap al Bisericii;
organizarea de școli și institute de învățământ, cu limba de predare română;
reprezentarea după numărul sufletelor în parlamentul imperial etc.” (ibid.,
p. 20)
Binențeles că îngâmfata Coroană hasburgică a
rămas mută și surdă la interesele românilor, exploatându-i în continuare, fără
limbă, școală, biserică, în jugul greu, strivitor, de sângele lor jertfit.
Memoriul a fost publicat în ziarul „Bucovina”
din Cernăuți în ziua de 9 Martie 1849. Memoriul
de la Olmutz ar fi fost la acea vreme singura soluție viabilă și rodnică
pentru închegarea Daciei Mari, vorba lui Eminescu, „a unui stat de cultură la
Gurile Dunării.”
Când Dante
avea circa 5-6 ani și sora sa de câteva luni, Mama Bella a părăsit pământul,
iar soțul s-a recăsătorit cu Lapa di Chiarissimo Cialuffi, care i-a născut două
fete Francesca și Tana.
La vârsta de 9 ani Danteluși, dantelă de brocart aprins, s-a îndrăgostit de frumoasa
lui vecină, de aceeași vârstă Beatrice
Portinari, fiica unui negustor foarte bogat. „De cum a văzut-o prima oară, la ea acasă, în ziua de Armindeni, sărbătoare rituală a
primăverii și a tinerelor fete, a rămas
pironit locului, o inimă de copil
lovită de fulger.” (Cesare Marchi, Dante,
op. cit.,p.23) „Tu!... nu vezi... nu-ți aflu nume.../ Limba-n gură mi se leagă/ Și nu
pot să-ți spun odată,/ cât-ah! cât îmi ești de dragă!” (Mihai Eminescu,
Călin – file din poveste)
Beatrice era îmbrăcată „în nobile culori ca sângele”. A revăzut-o pe stradă după 9 ani,
însoțită de câteva domnișoare frumoase, fiind îmbrăcată în alb, transmițându-i
un salut „foarte corect.” „Nu
te-a mai văzut nimeni cum te văzusem eu...” (Mihai Eminescu, Gemenii). A
țâșnit acasă să-i compună un sonet, uitând că Beatrice era promisă unui mare
bancher, la fel cum și el era dăruit Gemmei
Donati, pe baza unui contract din 9 Ianuarie 1277. Singurul loc unde o putea
privi nestingherit și înflăcărat de purpuriul chemării sângelui, pe Beatrice
era Biserica. Pentru a-și ascunde Dorul inimii a folosit-o de paravan pe amica
ei Violleta.
La primele studii l-a avut ca îndrumător și
sfătuitor pe Brunetto Latini, notar, ambasador, traducător al lui Cicero și
autorul cărții Tresor. Învățământul
medieval al lui Dante cuprindea: științele Triviului
(gramatica, retorica, dialectica) și Quadriviului
(artitmetica, muzica, geometria, astronomia), la care a adăugat arzătoarea
pasiune pentru arta versurilor și
savoarea filosofiei.
În Cetatea
Cernăuți – acel spațiu politico-economico-cultural în fierbere de
naționalism, tărâm de eroism, de jertfă și
creație, a hotărât dulcea mamă Raluca
și căminarul Gheorghe Eminovici
să-și trimită băieții la studiu, „văzându-i
cu destulă minte și sete de carte.”
Florența era Cetatea
femeilor frumoase care, părea a fi o sucursală a Paradisului. Curtezanele
erau permanent supuse unui asediu romantic de rime și trubaduri. Dante era
născut pentru Arta lirică. În poezia sa în stil popular înregimentase vreo 60 de frumoase. Pe locul 9 Beatrice, iar pe 30
Violleta. Într-o barcă-sonet și-a
purtat într-o călătorie romantică, imaginară prietenii săi apropiați: poetul
Guido Cavalcanti cu Vanna, notarul Lapo Gianni cu Lagia, el și Violleta.
„Măi,
Guido, tare-aș vrea ca tu și eu,/ și Lapo, toți amicii-ntr-un cuvânt,/ să luăm
o barcă și, purtați de vânt,/ să batem marea. Este visul meu.// Iar de furtună
și de orice greu/ Să ne păzească Dumnezeu cel sfânt./ S-o ducem toată ziua
într-un cânt/ și bucuroși să fim, așa, mereu;/ iar monna Vanna, Lagia, și-apoi/
frumoasa mea din treizeci de frumoase,/ aduse-aici de bunul Creator,/ să ne
vorbească numai de amor./ Vor fi și ele toate bucuroase,/ așa cum, sunt
convins, vom fi și noi.”(Cesare Marchi, op. cit., p. 25)
Cu Beatrice s-a mai văzut o singură dată,
atunci când Dante s-a îmbolnăvit de răceala ei, având o viziune premonitorie a
morții iubitei, adeverită exact la 19 Iunie 1290, la vârsta 24 de ani.
EMIN
– Luceafărul nostru Carpatin, după fulminantul debut poetic în „Lăcrămioarele
Învățăceilor”, de la Cernăuți,
la despărțirea de mentorul său Aron
Pumnul și-a curs din izvorul liric, picătură cu picătură, alte poezii în
revista „Familia” din Pesta la 25
Februarie/ 9 Martie 1866, condusă de marele Iosif Vulcan, care îi devine naș spiritual, botezându-l etern Eminescu.
„Dante nu era
frumos; avea un nas coroiat care părea că voia să prindă de vârf bărbia sa
ascuțită. Maxilarul îi era puternic, voluntar, și ochii de vultur, furios. Un
bărbat interesant, puțin cam urs, cu gheare de catifea, ghearele plăcute ale
poeziei. Un urs care leșină în fața iubitei trebuie să aibă un suflet de
fluture.” (Cesare Marchi, op. cit., p. 27) „Dante,
după Leonardo da Vinci a fost cel
mai frumos spirit genial al Italiei și între cele mai mari ale omenirii.”
Pentru marii îndrăgostiți, precum Dante,
prima iubire angelică, a devenit și eternă, de aceea a creat în mod expres
pentru Beatrice, PARADISUL. Și pentru Emin, prima iubire a fecioarei cu „ochii
mari și părul negru-n coade” îi revenea deseori în minte și-n inimă, nemurind-o în vers: „Sara pe deal buciumul sună a jale,/
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,/ Apele plâng clar isvorând în fîntîne;/
Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.// Luna pe cer trece-așa sfîntă și
clară,/ Ochii tăi mari caută-n
frunza cea rară,/ Stelele nasc umezi pe bolta senină,/ Pieptul de dor, fruntea
de gânduri ți-e plină.” (Sara pe deal)
Amintirea întâiului Amor îi readucea viu în
sufletul lui alb, frumos, aprins, chipul ei de înger. „O, dulce înger blând/ Cu ochi
uimiți de mari,/ La ce mai reapari/ Să-ngreui al meu gând?...// Spuneam cum
au umblat/ Frumos fecior de crai/ În lume nouă ai/ Iubita de-au aflat.// Ca și
cum te-ai mira/ Tu ochii mari făceai,/
Deși nu pricepeai/ C-o spun în pilda ta.” (ms. 2262, f. 33) „Și te-ai dus, dulce minune,/ Și-a murit
iubirea noastră...”(Eminescu, Floare
albastră)
Dante,
neconsolat de apriga Lisetta și-a îndreptat pasiunea spre Filosofie, pe care a
căutat-o acolo la izvorul ei, „în școlile
mănăstirești și în discuțiile cu maeștrii filosofi.” A studiat vreme de peste 30 de luni în „Școala mănăstirească” a dominicanilor
de la Santa Maria Novella. Dar cu punga goală și cu buzunarele roase de vânt n-a
putut urma complet cursurile superioare.
În orașul Fiesole, Dante frecventa compania pictorilor și a muzicanților, iar seara,
străzile răsunau de rapsozii populari ce cântau Amor che nella mente mi ragiona – Iubirea ce-mi tulbură mințile!,
pe versurile lui și pe muzica lui Casella. Șeful catedrei de Filosofie, Guido
Guinizelli le enunța consonanta absolută între o inimă aleasă și iubirea pură. „Adevărata noblețe este aceea a sufletului;
și nu-i pe lume suflet mai nobil decât
sufletul îndrăgostit.” (Cesare Marchi..., p. 27)
12 Martie 2024 + Sf. Cuv. Simeon Noul Teolog
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu