Mircea Dorin Istrate - Cina cea de taină

 

Mircea Dorin  Istrate

 

POEZII PENTRU SÂMBĂTA SEARA

(Partea a II a)

 

 

~*~

 

Cina cea de taină

 

Lucitoare stele-n ceruri și luceferi înroiți,

Diademe-s rotitoare pentru frunțile de sfinți,

Ce-n bisericuța mică, pironiți spre veșnicire,

Ne-amintesc că-n a lor viață, fost-au munte de iubire.

 

Ziduri vechi, cu mici ferestre cern a zilei prealumină

Și-apoi razele de aur pe altar mi le închină,

Fie-n CINA CEA DE TAINĂ sfinții bine luminați,

Să se vadă că-ntr-u Domnul, toți mi-au fost, ca niște frați.

*

Cu pocalu-n mâna draptă, Domnul, cina mi-o-ncinstește

Și-n prevestitoare vorbe, El, le dă cumplita veste,

Că muri-va, prin trădare, pe o cruce pironit,

Dar ierta-ne-o, să ne-arate cât de mult El, ne-a iubit.

**

Un moșneag, cu barba sură și cu pletele-i albite,

De un veac aicea preot, peste vremi neîmblânzite,

Cu-a lui vorbă liniștită, de cum spus-au ceia sfinți,

Gânduri mari și înțelepte pune-n inimi, la smeriți.

 

Toți promit în gândul tainic, cuvenita îndreptare,

Toți în rugă lăcrimată mi se roagă de iertare,

Așteptând de la Măritul gândul lor să-l împlinească

Ca să stea, până la urmă, toți sub pronia cerească.

 

Iar când clopotul din turlă bate crucea ăstei zile,

Slujba-i gata, iar creștinii mulțumesc că orișicine

A vorbit de-acum cu Domnul în cea zi de sărbătoare,

Vor simții de-acum o vreme, mâna Lui, ocrotitoare.

 

Apoi iar, ca păcătoșii, face-or fapte nedorite

Și de Domnul iar uita-vor zile multe-nșiruite,

Că așa-i umana fire, încă nu-i destul de coaptă

Ca s-audă-n ori ce clipă, blânda cerurilor șoaptă.

 

 

***

 

 

Și noi am fost ca Iuda,

nemernici trădători

 

Iisuse dragă, trădători

Am fost ca Iuda toți de-o seamă,

Atunci, n-avut-am tată, mamă,

Și-n chin, ca vieții să Dai vamă

Lăsatu-te-am cu toți să mori

Ca orice om, ce-i este teamă,

Ca un proscris să dai Tu seamă

La moarte-n chinuri, și-n răcori.

 

N-a mai păsat, că înainte,

Prin mari minuni ne-ai arătat,

Că Tu ești fiu de Împărat,

Și chiar de-atâtea-i îndurat

Mi-ai tot cerut l-al Tău Părinte,

Pe toți ne ierte de păcat,

Și-așa te dus-ai împăcat,

Spre moarte, să re-nvii, Mărite.

*

Noi, trădători am fost cu toții,

Că n-am sărit să te-apărăm,

Măcar speranțe să îți dăm

C-am înțeles să ne-adăpăm

Din spusa Ta în fața morții

Și urma Ta să o călcăm

Și-n umbra Ta mereu să stăm,

În veacuri ce-or veni, cu toții.

**

Acum, la mii de ani de-atunci,

Când spusa Ta în greu și-n chin,

În mari dureri și-ntr-un suspin

Din ’naltul sfintei Tale cruci,

Vedem, că încă ne ferim

Ca între noi, să ne iubim,

Și oameni cum ai vrut să fim,

Urmând îndemnul Tău, de-atunci

 

***

 

 

 

În rugă de iertare

motto

În biserica gătită ca-nt-o zi de sărbătoare,

Din cădelnița-argintată, fumul smirnei dintr-un jar,

Cerne sfintele icoane, și c-o dulce sărutare

Se așează pe obraji zugrăviți de-un iconar.

 

Mai peste tot la mine, pe coama unui deal,

Să fie mai aproape de raiul din ceresc,

S-au rânduit în vreme pe-ntinsul meu Ardeal

Biserici purtătoare de har dumnezeiesc.

 

Cărarea înierbată, din vale îmi aduce

Suflarea păcătoasă a unui cuib de sat,

Ce-n rugă temătoare sărută sfânta cruce

Și vechile icoane cu chip străluminat.

 

Apoi, bătrânul preot, cu vorba lui cea blândă

Înalță rugi la Domnul, să fie de iertare,

La multele păcate, ce stau să se intindă

Ca umbra cea lungită, la vreme de-nserare.

 

Ei încă, păcătoșii, jura-vor ascultare

Poruncilor știute din vremuri de demult,

Numai le deie Domnul, de vrea, a Lui iertare

Și-or fi creștini cum fost-au, atunci, la început.

 

C-așa e rânduiala la noi, din străvechime,

Să ne spălăm păcate în rugă de iertare,

Să fim sub umbra crucii, cu gândul la Treime

Și-atunci cu siguranță, primi-vom îndurare.

*

Că doar așa pe toate, în fumul de tămâie

Și-n ruga tăinuită din țandără de gând,

Spre cerurile ‘nalte, încet smert se suie

A sufletului slavă, din locul ăsta, sfânt.

 

Și-a noastre fapte bune vor ține-n vrednicie

Biserica și neamul mereu n-același loc,

Vor umple de iubire clipita de vecie

Ce viața ne-o va ține, sub umbră de noroc.

 

***

 

 

 

Gândul lui Hristos pe cruce

 

 

Stă Iisus pe Sfânta Cruce, pironit în patru cuie

Şi-n durerea lui carnală rugă către Domnul suie:

-Iertător să fii cu ceia ce aicea m-au adus

Lepărtându-se de Mine, laşi cum alţi-n lume nu-s.

 

N-au avut în ei credinţă ca să vreie să îmi moară

Pentru Tine, pentru Mine, pentru cei ce-i înconjoară,

Pentru neam, pentru dreptate, pentru încă cea iubire

Ce s-ompartă tuturora, ca pe-o sfântă dăruire.

 

De-asta crucea Mea e greuă, că în ea sunt adunate

Ale voastre cruci făcute din o mie de păcate,

Eu le-adun , le iau cu mine şi le duc dinspre lumesc

Ca iertate toate fie, de Părintele Ceresc.

 

Astăzi mor, ca să mă leapăd de ce-n Mine-i pământesc

Şi să-nviu pentru vecie Nemurit Dumnezeiesc,

Să v-arăt, că dacă sfatul ce într-una vi l-am dat

Mi-l urmaţi îndeaproape, veţi avea de câştigat,

 

Lumea-ntreagă, veşnicia, raiul cu-ale sale toate,

Necuprinsa-mpărăţie şi-ncă multe nevisate,

Toate ale voastre fi-vor pentr-o boabă de credinţă,

Ce-i mai tare decât moartea şi v-aduce biruinţă.

*

Toţi nemerniciţii lumii, păcătoşii, fiecare

Care-mi staţi la talpa crucii într-o rugă de iertare,

Mântuiţi veţi fi de-apururi dacă-n voi aveţi voinţă

Să vă lepădaţi păcatul şi-n cel loc puneţi credinţă.

 

Cu nimicul ăsta mare veţi schimba întreaga lume,

Va pieri pe veci păcatul şi de-mi faceţi fapte bune

Rai va fi pământul ăsta, iară voi, cei trecători,

Veţi pleca spre judecată, nimănui să-i fiţi datori.

**

Asta zise-n gând Iisusul, pironit de noi pe cruce

Şi-n durerea-i fără margini, crede-n clipa ce s-o-apuce

Când aici, cum a mai fost-a, fi-va Raiul de-nceput,

Unde toţi, cândva, odată, am trăit şi-am încăput.

 

***

 

 

 

Sub crucea însfințită

 

Sub crucea însfinţită de-a chinului durere

Fecioara plânge-amarnic jelindu-se sfârşită,

Ce-a inimă-i se frânge şi-n lacrima-i de fiere

Îşi blestămă viaţă, ce fostu-i-a sortită.

 

Că Fiul ei, trimisul de Domnul, pe pământ

Să de-a poveţe lumii prin vorbă şi prin fapte,

În toate El făcut-a din înţeleptu-i gând

Minuni să-nveţe lumea, să-mi scape de păcate.

 

Trădat a fost acuma de-acei ce-i vor pieirea

Şi-n aspră judecată l-au osândit să-ndure,

Ocară fără margini şi-apoi nelegiuirea

Ca pironit pe cruce, să-l ştim în veci purure.

 

L-au plâns spăşiţi sărmanii ce-au stat sub a Lui cruce,

S-a-ntunecat şi cerul în jale lăcrimat,

Mugit-a şi pământul, c-a trebui s-apuce

Ce-a ziuă-n care totul a fost îndoliat.

*

Când s-a sfârşit luat-a, să ducă în spre moarte

Păcatele făcute de neamul omenesc,

Cu jertfa Lui spălat-a a noastre câte toate

Ne-au cobort spre iaduri de-aicea din lumesc.

**

S-a stins atunci speranţa că El a fost Alesul

Să schimbe rostul lumii prin magica credinţă,

Nebănuind că Domnul l-a cobortât în iaduri

Să ştim că şi de-acolo, ieșit-a-n biruinţă.

 

***

 

 

 

În bocetul iertării

 

În bocetul durerii, Măicuţă Născătoare

Mi te topeşti ca sarea de lacrimi picurată,

Tot întrebându-ţi soarta: de ce pe Tine oare

Căzut-a nenorocul, să fii azi lăcrimată?

 

Că n-ai făcut la nimeni nici rău cu vre-o sudalmă,

Că te-ai jertfit născându-l pe Domnul Iertător,

Şi-acum, de ce sortitul îţi dă o greauă palmă

Că El, Hristosul nostru, la nimeni nu-i dator.

 

Bătutu-L-au în cuie pe-o cruce de osândă,

Trădat de trădătorii la neaml creştinesc,

Şi inima-ţi de mamă, smerită, caldă, blândă,

S-a înmuiat dureri,i rugându-l pe Ceresc,

 

Să ţi-l întoarcă-n viaţă din moartea nemiloasă

Pe El, Nepăcătosul, ce a luat cu sine

Păcatul omenirii, ca prin a morţii coasă

S-ajungă sus, în ceruri, primind dumnezeire.

*

Tu mai rămâi Măicuţă, să osteneşti prin lume,

Să-mparţi cuvinte-leacuri la ceia necăjiţi,

Să picuri cu iubire a Tale fapte bune,

Iar când lăsa-vei lumea, slăvită fii de sfinţi.

 

La Tine-nchinăciune şi rugă de iertare

Cerşim, noi, îndulciţii adesea la păcat,

Că trecătoarea viaţă, ne dă din câte are

S-alegem ce-i mai bine, din tot ce ni s-a dat.

 

***

 

 

 

Iisus, ‘nălțat la ceruri

 

Pornit-a veste mare din glasuri de femei,

Purtat în patru vânturi, s-ajungă la acei

Ce fostu-i-au apostoli, la gloată, la-mpărat,

Că Răstignitul Lumii, din moarte s-a sculat.

 

S-a-nfioarat atuncea tot omul păcătos,

Creștinul cel smerelnic, că n-a fost mincinos

Cuvântul Său pe cruce, că-i Fiu de Dumnezeu

Venit ca să ridice păcatul lumii, greu.

 

Minunile făcute au fost de-adevărate,

Menita Lui putere a vrut să ne arate,

Că El învie morții și dă la orbi lumină,

Și înmulțește pâinea creștinului la cină.

 

Și-apoi, a Sale sfaturi, adevărate, drepte

Și pline de-nțelesuri, au fost să ne deștepte,

Să ne-ndreptăm purtarea și ura s-o lăsăm

În schimbul la iubirea, ce orișicui s-o dăm.

 

N-ați înțeles că viața la toți ne este dată

S-o trecem în iubire frumoasă și curate?

Nu ură, nu tu vrajbă, nu sete de avere,

Că ele întinează și izvorăsc durere.

 

El, nu îmi vrut-a moartea niciunui păcătos,

Ci îndreparea care-i, cu mult mai de folos,

Că astfel el, dușmanul, prieten ți-l vei face,

Și-n lungă veșnicire trăi-vom toți în pace.

*

Când judecata voastră ce-a strâmbă, mincinoasă,

L-a condamnat la moartea aceea grea, hidoasă,

El, coborâta-n iadul păcatului lumesc,

Ca de acol’ să urce, la Tatăl, în ceresc.

**

Voi, după atâta vreme, nici azi n-ați înțeles

Că viața noastră încă, nu are nici un sens

Dacă trăim în ură, minciună și-n trădare,

Că pierdem pe vecie a Raiului cărare.

***

El, Înălțat la ceruri, de-acolo ne veghează

Să îi urmăm povața, s-avem credința trează

Că doar cu cea iubire și binele făcut,

Ne-om înălța la ceruri, din păcătosul lut.

 

 

***

 

 

 

Hristos a înviat!

 

Hristos a înviat! Au spus cu bucurie

Din adâncimi de suflet smerite neamuri toate,

Ştiind că pentru-a nostră promisă mântuire

El însfinţit-a crucea, ne spele de păcate.

 

Născut dintr-o Fecioară, al Domnului trimis

Venit a fost în lume ne-arate dreapta cale,

Poveţe să ne deie, ca raiul cel promis

Să-l merităm la urmă, cu toate ale sale.

 

Şi-n cele ce făcut-a în viaţa-i pământeană

Credinţa El a pus-o la toate temelie,

Ca noi să ştim de-a pururi, că leac la orice rană

Aceasta e şi fi-va, de-acum până-n vecie.

 

Că toate celelalte, minciuna şi trădarea,

Trufia, laşitatea, necinstea de pe lume,

Înalţă pentr-o clipă averea şi mărirea

La cela care fi-va vremelnic, doar un nume.

*

De viaţa am trăit-o în bună rânduială

În dragoste şi-n cinste cu sufletul curat,

La dreapta judecată al nostru nume dară

Va veşnicii în raiul, de-atâtea lăudat.

 

Urmaţi-i aşadară porunca pentru care

El, Jertfitorul nostru, atâtea-pătimit,

Din moarte către viaţă urcat-a ce-a cărare

Ca-n noi să reînvie, de-acum pân’ la sfârşit.

 

***

 

 

 

Dăm veste!

 

De când făcut-ai încă, minuni dumnezeieşti

Cutreierând prin lume de Tine toţi să ştie,

Ne-ai întărit credinţa, că cel promis Tu eşti

Şi Iertătorul fi-vei, de-atunci până-n vecie.

 

Nicicând a noastre lacrimi n-au vrut să se usuce

Şi-amarnica trădare n-am vrut ca s-o uităm,

Când pironit în cuie pe Însfinţita Cruce

Crezut-am că te pierdem şi morţii noi te dăm.

 

Cu Tine, sus pe cruce, păcate de-altădată

De noi nemerniciţii făcute-n şir de vieţi,

Luatu-le-ai să-ţi fie durere încarnată

Ca să le simţi pe toate şi toate să le ierţi.

 

Te-ai dus apoi în moarte ca orice muritor

În lacrimii şiroite a Maicii Născătoare,

Lăsându-ţi, ca să-ţi moară, ce-avut-ai muritor

Şi-ai re-nviat fiinţă, pe veci nemuritoate.

**

Ne-am bucurat Mărite şi-atuncea am ştiut

Că Tu ne eşti de-apururi al nostru Împărat,

De-aceea-n an dăm veste la toți ce-n lume sunt,

Că Iertătorul nostru, HRISTOS, A ÎNVIAT!

 

***

 

 

 

Acum vă bucurați

 

motto

Ați plâns destul, de-acum vă bucurați,

Că înc-odat de cer, ați fost iertați.

 

Când Domnul l-a trimis pe Fiul Sfânt

Să fie Solul Său, pe-acest pământ,

Voi, înfrățiți cu Iuda l-ați trădat,

Și pironit pe cruce l-ați lăsat.

 

De ce? Că El venit-a cu drag să vă arate,

C-acolo sus, în ceruri, după moarte,

Veți fi vecie lungă de vecii

Și-n bucurii de raiuri veți trăi,

De-aici făcut-ați fape lăudate

Și fost-ați buni și iertători în toate?

 

Minuni, El câte toate aici va arătat

A vrut ca voi în bune, întins în lung și-n lat,

Să îmi trăiți de-apururi, a voastre zile toate

Ca prin iubirea acelui de-aproape,

Să fiți cu El în ceruri, după moarte.

 

Poveți v-a dat, așa ca nimeni altul,

Să nu trăiți în viață cu păcatul,

Să spuneți adevărul mai mereu,

Să-l ajutați pe-acela ce-i la greu,

Să vă iubiți dușmanu-ntotdeauna,

Al vostru gând să lepede minciuna,

Și în curat, în cinste și-n dreptate

Să vă trăiți viața, că se poate.

*

Nu v-a plăcut cât toate vi le-a zis,

Nu l-ați crezut că El, e cel trimis,

N-ați vrut trufia s-o lăsați din voi

Și lăcomia să vă lase goi,

A voștii ochi, să creadă nu au vrut

Minuni pe care El, mi Le-a făcut.

 

Ați născocit că-i solul mincinos

Și ce v-a spus, întors-ați voi pe dos,

Și fără remușcări la cele toate

L-ați judecat și l-ați trimis la moarte

Să fie pironit pe-o cruce-n cuie,

Și de acol’ la ceruri să îmi suie.

 

El, l-a rugat pe Tatăl din Ceresc

Să ierte neamul nostru omenesc,

Că El chezaș s-o pune pentru toate

Păcatele ce-n lume-s adunate,

Ca voi cu toți, de-acuma înainte,

Iertați să-mi fiți, întinători de minte.

*

Apoi s-a scoborât în Iad să-nfrunte

Genunea cea cu suflete mărunte,

Iar de acol’, pe moarte a călcat

Și-apoi la cer pe veci, s-a ridicat

Să-mi știe toți că El, A ÎNVIAT!

**

E zi de Paște, deci, vă bucurați

C-al nostru Iertătorul pe cei iertați

I-așteaptă să se-ndrepte-n fapte bune,

Ca la sfârșit, când vor lăsa cea lume,

Să-mi stea cu El la masă în ceresc,

Cât încă fi-va neamul omenesc.

 

***

 

 

 

 

MARIA, Maica noastră, Născătoare

 

Când ne rugăm la ceruri de iertare

Cu mari speranţe adunate-n gând,

Cucernici ne-nchinăm la Născătoare

Să ne-ocrotească sufletul Ei blând.

 

Că Ea îmi ştie dragostea de mamă

Mai bine cum nu-i alta pe pământ,

De-aceea ne tot iartă şi ne-ndeamnă

Să fim smeriţi şi buni în al ’nost gând,

 

Şi să-i iubim pe cei ce ni-s aproape,

Şi-n fapte bune-n veci să ostenim,

C-aşa în ceruri vom avea de toate

Când vom pleca acol’, să veşnicim.

 

Voi căutaţi mereu a Ei icoană

Şi-o înfloraţi cu gândul vost’ curat,

Rugaţi-vă de Ea, ca de o mamă,

Şi-i mulţumiţi la toate cât v-a dat.

 

Purtaţi-o viu în sufletele voastre

Şi-n gând să o aveţi cât veţi trăi,

C-aşa veţi trece vremurile aspre

Ce cu păcat vă-mbie zi de zi.

 

**

La Tine Maica noastră, Născătoare

Ni-i gândul nostru veşnic lăcrimat,

De-aceea la icoana-Ți din altare

Te-om mângâia pe chip, cu-n sărutat.

 

Tu iartă-ne şi dă-ne sănătate

Şi dulcea fericire ce-o dorim,

Ne ţine depărtaţi de la păcate,

Iar pentru astea-n veci, ţi-om mulţumi.

 

***

 

 

 

A Maicii Domnului grădină

 

Coroană cu stele lucind maiestoasă,

Curată, bogată, cinstită, frumoasă,

Ardealu-i comoară la pofte deschisă,

Râvnită, furată, ciuntită, pretinsă.

 

E glia străbună cu-a dacilor urmă,

Mereu jinduită de hulpava turmă

A celor ce-n veacuri din zări mişcătoare

Pe-aicea făcut-au bătută cărare.

 

Mereu apărată de ceia statornici

Ce-n huma divină crescutu-mi-au spornici,

Dar care, ca viaţa le fie plătită

Ce-a vamă supremă şi-au dat înmiită.

*

Ardealul e rană mereu neînchisă,

Sămănţa iubirii de ţară nestinsă,

În soartă îi pusă durere şi miere,

Şi moarte pe brazdă, şi cea renviere.

 

Noi suntem aicea din vremi, şi-om rămâne

Puterea răbdării s-o ungem pe pâine,

Lăsată-i răsplată, poruncă-i divină,

Ardealul să-l facem a Maicii Grădină!

 

***

 

 

  

Icoana

 

Din candelă feştila împarte cea lumină

În tremurate raze pe chipul din icoană,

Şi-n pâlpâiri se stinge, tot aşteptând să vină

Un înger, ce-ntări-va sfinţenia din ramă.

 

Jur-împrejur a smirnă miroase locu-n care

Puteri nebănuite se ţes din însfinţit,

Ca ruga cea smerită şi calda sărutare

Lăuntrice speranţe să nască înzecit.

 

În faţa ei, de-o samă, în şiruri păcătoşii

În lacrima durerii mereu s-au închinat,

Iar blânda cea icoană, mi i-a cuprins cu ochii

Şi sub privirea-i caldă mereu i-a-mbărbătat.

 

***

Acum, în umbra serii, cădelniţa-n hodină

Un fir de fum îmi toarce spre-altarul scorojit

Şi-n liniştea adâncă, smerit mi se închină

Un preot dat uitării, din veacul învechit.

 

-Fereşte Doamne lumea de rele ce-or să vină

Şi dă-i la păcătosul speranţa de-ndreptare,

Mi-l scoate pe nevolnic, ce iar căzut-a-n tină

Şi dă-i, că-i omeneşte, putere de-nălţare.

 

Iar mie dă-mi osândă de-acuma îndoită

De-am să greşesc cu gândul în faptă şi-n cuvânt,

Că vreau, de merg la Tine, când viaţa mi sfîrşită

Să fiu iertat în toate, ca-ndurătorul sfânt.

 

Apoi, o cruce-şi face spăşit şi-n mulţumire,

Sărută cea icoană cu sufletu-mpăcat

Şi-n gând cuprinde lumea să-i facă ocrotire

În noaptea ce se cerne, pe răbdătorul  sat.

 

***

 

 

 

Însfințitul lemn al crucii

 

motto

Pe coastele cu pruni, din deal în deal

Să aibă veşnicia sfântul semn,

Biserici rânduit-am în Ardeal,

Iar la răspântii, cruci din sfântu-ţi lenm.

 

In cuiburi de credinţă am semănat Ardealul

Punându-i veşnicia în crucile de lemn,

Cu ele miruit-am şi văile şi dealul

Să fac cărării Tale, cel luminat însemn.

 

Din învechite veacuri la ele păcătoşii

S-au închinat cu gândul că fi-vei îmbunat,

Şi tot cerşind iertare la Tine cuvioşii

În lacrima durerii mereu mi s-au rugat.

 

Tu datu-le-ai putere să treacă de necazuri

Să guste bucuria scăpării din nevoi,

Surâsul să apară pe suptele obrazuri

Şi geana de lumină în ochii trişti şi goi.

 

Umplut-ai cu iubire a inimii străfunduri

Când ne-ai legat pământul de raiul Tău din cer,

Şi mâna ai întins-o pierdutului’n adâncuri

Ce se zbătea-n chemarea de iaduri ce te pier.

 

În candelă, Tu, pus-ai un licăr de iubire

Să-mi biruiască ura, să-ţi fie sfântul semn,

Şi aurit-ai Doamne icoane-n strălucire

Tu, veşnic răstignitul în carnea lor de lemn.

 

***

Acum, când urc cărarea spre cea bisericuţă

Ce străjuieşte veacul din vârful meu de deal,

Simt că acolo-i locul şi sfânta biruinţă

Ce mi-a ţinut credinţa, frumosului Ardeal.

 

 

***

Mircea Dorin  Istrate