MARI
POEȚI DE PE PLANETA PĂMÂNT
~*~
Virgil
Carianopol, 1908 - 1984, Poeții mari ai lumii
Poeții
mari ai lumii sunt tocmai ca pământul,
Bătuți
de ploi, de vânturi, sub pașii lor călcați;
Ei
nu poartă însemne, ei nu au stele-n frunte
Dar,
nevăzute, poartă coroane de-mpărați.
Apostoli,
vin în vreme cu brațele-ncărcate
De
dragoste, de cântec, blândețe și lumină,
Presară
sori pe lume, trezesc din moarte doruri,
Azvârle
flori la viață și li s-aruncă spini.
Ei
sunt aceia care scot aur din cuvinte,
Duc
munți doar într-o vorbă, oricât ar fi de grei
Și
lumea-așa cum este n-ar fi ajuns să fie
Și
n-ar putea să meargă-nainte fără ei.
Adevărații,
marii poeți, dintotdeauna,
Înalță
viitorul, legați de timpul lor.
Ei
sunt aceia care fac lumea mai frumoasă
Și
care orice-ar face trăiesc după ce mor.
Ion
Luican, 1907 – 1992, Foaie verde ca lipanu
Foaie
verde ca lipanu,
De
trei ori potcovii calul,
Ca
sa trec la mândra dealul.
Hai
hai cu trasioara, pana-n deal la Marioara
Calul
merge la pas, si apoi face popas.
Urcai
dealul jumatate,
Pierdui
potcoavele toate.
Nu
e vina calului, nici a potcovarului,
Ci
e vina mândrei mele,
C-a
pus casa-n dealuri grele.
Dar
nu-i vina nici a ei,
Ci
e vina tot a mea,
Ca
prea des ma duc la ea.
Potcovii
calul cu lira,
Si
trecui la mândra gârla,
Potcovii
calul cu sfântu
Si
trecui la mândra sântu.
Liviu
Deleanu, Lipe Kligman, 1911 - 1967, Sanie cu zurgălăi
Sanie
cu zurgălăi,
Frumoşi
sunt căluţii tăi,
Dar
mai frumoşi sunt ai mei,
Că
le dau apă cu mei
Şi
zboară ca nişte zmei.
Mai
frumoasă-i mândra mea,
Deseară
mă duc la ea,
Sanie
cu zurgălăi.
De-o
vrea mândra, de n-o vrea
Deseară
mă duc la ea,
Obosit,
cum oi putea,
Mă
duc deseară la ea
Sanie
cu zurgălăi.
Obosit
şi plin de apă,
Mă
duc la ea că mi-e dragă,
Sanie
cu zurgălăi.
Ștefan
Dumitrescu, 1950, Ne iubeam atât de mult
Ne
iubeam atât de mult
încât
ne uitam, iubito, unul
în
ochii celuilalt
de
mii de ani
timpul
se subțiase,
beat,
decolorat
înțepenind
maiestuos
și înalt
că
la un moment dat
ochiul
meu drept
a
pornit cu mâinile întinse
să
îmbrățișeze
ochiul
tău stâng
și
ochiul tău stâng a pornit
cu
mâinile întinse
înspre
ochiul meu drept
să-l
îmbrățișeze
și
după ce s-au îmbrățișat
din
inerție
a
plonjat fiecare ochi
înlăuntrul
celuilalt
plutind
înspre adâncul
lui
misterios
întunecat
și
ochiul tău drept
a
pornit cu mâinile întinse
către
ochiul meu stâng
și
ochiul meu stâng a pornit
ca
o săgeată cu mâinile
întinse
către ochiul tău drept
atunci
s-au auzit
la
marginea universului
aștri
cum plâng
în
deșert
și
după ce s-au îmbrățișat
au
alunecat
fiecare
înspre
adâncul celuilalt
orbitor
ca un soare
simțindu-și
fiecare
adâncul
din el
sfâșietor
cum
îl doare
și
inima ta a pornit
cu
mâinile întinse
către
inima mea
și
inima mea
a
pornit cu
brațele
deschise
către
inima ta
și
după ce s-au îmbrățișat
au
continuat
să
alunece
una
în adâncul celeilalte
înspre
esență
și
înspre moarte
că
s-au auzit
cutremurându-se
hăurile
și
bolțile înalte
și
sângele meu
a
pornit cu brațele întinse
către
sângele tău
și
sângele tău
a
pornit cu brațele întinse
către
sângele meu
și
atunci s-a auzit
în
cer
murmurând
fericit
Dumnezeu
și
după ce s-au
îmbrățișat
au
continuat să plutească
unul
înspre adâncul
celuilalt
materia
a început
să
foșnească
dureros
sfâșietor
și înalt
și
plămânii mei
au
plonjat
în
adâncul plămânilor tăi
și
plămânii tăi
au
plonjat
în
adâncul plămânilor mei
și-a
început să
răsune
în cosmos
corul
bătrânilor zei
și
oasele mele
au
pornit cu brațele întinse
către
oasele tale
că
s-a umplut lumea
de
jale
și
oasele tale au pornit
cu
brațele întinse
către
oasele mele
și
au plonjat unele în adâncul
celorlalte
ca
în niște tunele
călătorind
la nesfârșit
către
abisul din ele
trecând
dincolo
de moarte
și
de stele
fiecare
celulă a trupului
meu
a
pornit cu mâinile
întinse
către fiecare
celulă
a ființei tale
și
după ce s-au îmbrățișat
au
pornit mai departe
înspre
adâncul din ele
trecând
de moarte
de
stele
și
de hăuri deșarte
în
univers s-a auzit
o
muzică divină
un
cutremur dulce
un
clipocit
semn
că noi
vom
călători, iubito,
la
infinit
Marin
Sorescu, 1936 - 1996, Pe un prund
În
dragoste totul s-a cam scris
Şi
de mână şi de tipar.
Cât
te-ai freca la ochi după un vis
Mă
cufund în dor şi dispar.
Înot
în simţirea ta ca pe sub gheaţă
Şi
ies la sărutat ca la o copcă.
Sigur,
în această viaţă
Totul
se va duce pe copcă.
Însă
cât putem da din mâini,
Cât
ne mai agităm şi gâfâim,
Cât
ne mai frângem trupurile pâini
Pe
care nouă înşine ni le-mpartim,
Totul
ne va părea frumos şi rotund –
În
suflete dragostea-şi creşte mărgeanul –
Trecem
desculţi pe un prund,
Pe
unde, de obicei, curge oceanul.
Nichita
Stanescu, 1933 – 1983, Ploaie in luna lui Marte
Ploua
infernal,
si
noi ne iubeam prin mansarde.
Prin
cerul ferestrei, oval,
norii
curgeau in luna lui Marte.
Peretii
odaii erau
nelinistiti,
sub desene în creta.
Sufletele
noastre dansau
nevazute-ntr-o
lume concreta.
O
sa te ploua pe aripi, spuneai,
ploua
cu globuri pe glob si prin vreme.
Nu-i
nimic, iti spuneam, Lorelei,
mie-mi
ploua zborul, cu pene.
Si
ma-naltam. Si nu mai stiam unde-mi
lasasem
în lume odaia.
Tu
ma strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,
cine-s
mai frumosi: oamenii?… ploaia?…
Ploua
infernal, ploaie de tot nebuneasca,
si
noi ne iubeam prin mansarde.
N-as
mai fi vrut sa se sfarseasca
niciodata-acea
luna-a lui Marte.
Nicolae
Băciuț, 1956, Bibliotecă
Cărțile.
Un stol de păsări care
învață
să zboare.
În
fiecare zi își caută un cuib.
Doar
unele, însetate de înalt,
Se-ndreaptă
către soare
și
caută o ușă,
netemătoare,
Până
devin cenușă.
Elena
Farago, Elena Paximade 1878 - 1954, Iubește-mi
mâinile
Iubeste-mi
mainile si ochii
Si
iarta-le dac-au fost clipe
In
care n-au stiut sa-ti spuna
In
care n-au putut sa-ti dea
Atat
cat ar fi vrut,
Atat
cat poate doru-ti cere
In
dragostea,
In
indoiala
In
deznadejdea unei clipe…
Iubeste-mi
mainile si ochii.
Si
iarta-le nevruta vina
Ca
prea tarziu venira-n cale-ti
Si
prea curand se duc de tot…
Radu
Gyr, Radu Demetrescu, 1905 - 1975, Sărutul
Cum,
sus, in pisc, ne-nlantuie sarutul
ori
in prapastii oarbe ne scufunda,
nu
stim de strange-n cupa lui rotunda
sfarsitul
unui cer sau inceputul.
Adanci
milenii poate ne inunda,
poate-n
genuni ni se dizolva lutul,
se
naste-un ev, se-ntuneca trecutul,
sau
timpul vast se rupe de secunda…
Ce
scari de-argint ne duc spre-nalte zone,
in
pulbere de sori sa ne transforme?
Tu
capeti chipul limpezii madone,
eu,
trup de zeu al boltilor enorme;
in
noi tresar paduri de anemone
si-ntaia
oara lumea prinde forme.
Romulus
Vulpescu, 1933 – 2012, In fiecare zi
In
fiecare zi, ne batem joc
De
pasari, de iubire si de mare,
Si
nu bagam de seama ca, în loc,
Ramane
un desert de disperare.
Ne
amageste lenea unui vis
Pe
care-l anulam cu-o sovaire;
Ne
reculegem intr-un cerc inchis
Ce
nu permite ochilor s-admire;
Ne
rasucim pe-un asternut posac,
Insingurati
in doi, din lasitate,
Mintindu-ne
cu guri care prefac
In
zgura sarutarile uzate;
Ne
pomenim prea goi intr-un tarziu,
Pe-o
nepermis de joasa treapta trista:
Prea
sceptici si prea singuri, prea-n pustiu,
Ca
sa mai stim ca dragostea exista.
In
fiecare zi, ne batem joc
De
pasari, de iubire si de mare,
Si
nu bagam de seama ca, in loc,
Ramane
un desert de disperare.
Romulus
Vulpescu, 1933 – 2012, Romanță
«Să
ne iubim cât suntem încă màturi»
Spuneam
spre seară, sărutându-ți sânii.
«Să
ne iubim, printre dojeni și sfaturi,
Uitând
calendaristica țărânii».
–
Privește-mi mâna, crâncenă pecete
Ce-a
anulat amoruri perimate:
Sigiliul
ei – pe coapsa-atâtor fete
Cu-al
căror trup am săvârșit păcate.
Reține
clipa: fruntea se usucă
Și
coapsa amuțește-n asternuturi;
Și
tâmpla grea atâta-i de uitucă,
Și
ochii se destramă sub săruturi.
Curând,
sau mai târziu, ne vom supune
Ingenuncheați
Prea-sumbrei Principese,
Ceruți
de rădăcini cu guri nebune,
Multiplicați
în vrejul care iese.
Oprește-ti
sus, pe umărul meu, gura:
Restituiți
de cursul clorofilii,
Cu
buze vineții va fi malura;
Platanul
va foșni din verzi sigilii».
Mira
Lupeanu, 1944 – 2006, Adeverește-mă
Nimic
nu s-a schimbat, elanul meu,
Care
tânjești pe un polei de cer
Și
rumegi timp de flori, timp de ninsori,
Când
lângă tâmplă-ți zboară glonț de ger.
Nimic,
elanul meu, nu-i prefăcut,
Coroana
ta-i din os de suflu pur
Și
vâslă în ruina de văzduh,
Dar
și trofeul celui mai drept fur:
Îți
stă-n puteri ca visul să mi-l smulgi
Și
să m-adeverești în ce sunt eu,
Terestră,
cu o aripă-n pământ
Și
alta-n trupul tău, elanul meu.
Mira
Lupeanu, 1944 – 2006, Murmur de stele
Tăcerile
tale cuminți și adânci
Te-au
răsfrânt peste umbrele apelor;
Niciodată
n-am spus te iubesc,
Neputând
să despart
Gura
mea de a ta,
Ochii
mei de ai tăi.
Adrian
Daniel Lupeanu,1970, Dacă dragostea este o lumină
Dacǎ
dragostea este o luminǎ,
Ea
nu mai coboarǎ din ochii noştri.
Am
ajuns douǎ umbre cenuşii:
Ne
desenǎm chipuri,
Sǎ
ne putem sǎruta.
Ne
recreǎm glasuri,
Sǎ
înveţe amânǎrile cuvintelor noastre.
Lacrimi,
plânse-n ascuns,
Nu
mai lasǎ urme,
Sǎ
cǎutǎm împreunǎ tǎcerile noastre.
Alunecǎm
în îngheţul amǎgitor al zilei,
Atingând
cu profilurile noastre diforme
Colţurile
camerelor.
Trupuri
fragmentate,
Din
care s-au rupt parfumurile corpurilor noastre.
Chiar
dacǎ ne atingem contopindu-ne
Într-un
singur contur;
Eu
nu mai locuiesc în tine
Şi
vocea mea alungǎ, inima ta,
O
pasǎre rǎnitǎ.
Noaptea
îţi deseneazǎ,
Fructe
din livezi, pe sâni
Şi
trupul tǎu de foc
Mǎ
mângâie, fǎrǎ rǎspunsuri.
Mijlocul
tǎu ascultǎ valurile mǎrii,
Ţǎrmul
e carnea mea, galbenǎ ca lumina solarǎ,
Mǎ
reaprind sǎ irizez,
Trupul
tǎu de apǎ limpede,
În
oceanul aerian.
Privesc,
fǎrǎ sǎ pot atinge,
Zborul
delicat al rotujimilor perfecte.
Doar
liniile corpului tǎu,
Repetate,
ca nişte respiraţii
Curg
lacome în visele mele.
Constantin
Preda, 1961 , Poem scris cu viata tatalui meu
a
murit cel mai frumos țăran din câmpia româna
a
murit cel mai frumos taran din poezia mea
in
locul lui devin eu radacina
amurg
amar pe-un sipot de cismea
a
murit cel mai frumos taran din nemarginirea câmpiei
sufletul
lui era ca o puzderie de flori
ca
o cumpana-n lumina poeziei
ca
o sarbatoare intre sarbatori
a
murit cel mai frumos taran din câmpia româna
cu
nemoartea lui ma va imbratisa
nu
mai pot sa scriu, am mâinile de tina
a
murit cel mai frumos taran din poezia mea
a
murit cel mai frumos taran din câmpia româna
in
amurgul acesta ca pelinul de amar
trupul
sau sub lespezi de lumina
nu
mai pot sa scriu, am mâinile de var
un’te
duci insinguratule, un’te duci bunul meu tata?
in
ce odaie a inimii tale mai cânta privighetoarea?
eu
sunt mai singur ca insingurarea
si
scriu cu litera insângerata
cine
ma mai apara tata, cine,
in
locul tau, ar opri glontul cu inima sa?
cui
ii mai miroase plânsul a afine?
cine
raul cel mai mare l-ar ingenunchea?
a
murit cel mai frumos taran din câmpia româna
a
murit cel mai frumos taran din poezia mea
in
locul lui devin eu radacina
amurg
amar pe-o frunte de cismea
Magda
Isanos, 1916 - 1944, Saruta-ma
Săruta-mi
ochii grei de-atata plans,
Doar
sarutarea ta ar fi in stare
Sa
stinga focul rau ce i-a cuprins,
Sa-i
umple de iubire si de soare.
Saruta-mi
gura, buzele-nclestate
Ce
vorba si surâsul si-au pierdut.
Iti
vor zambi din nou inseninate
Si-ndragostite
ca si la-nceput.
Saruta-mi
fruntea, gandurile rele
Si
toate indoielile-or sa moara,
In
loc vor naste visurile mele
De
viata noua si de primavara.
Tudor
Arghezi, 1880 - 1967, De-abia plecasesi
De-abia
plecasesi. Te-am rugat sa pleci.
Te
urmaream de-a lungul molatecii poteci,
Pan-ai
pierit, la capat, prin trifoi.
Nu
te-ai uitat o dată înapoi!
Ti-as
fi facut un semn, dupa plecare,
Dar
ce-i un semn din umbra-n departare?
Voiam
sa pleci, voiam si sa ramai.
Ai
ascultat de gandul cel dintai.
Nu
te oprise gândul fara glas.
De
ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?
Mihu
Dragomir, 1919 - 1964, Ploaie
Ploaia,
buruiana deasa,
vrea
pamant de cer sa țeasa,
si
pe vechi si-atatea căi
ploaia
sterge pasii tai…
Pe
unde-am iubit odata
creste
buruiana beata,
parul
tau se stinge-n ploi,
nu
mai stim nici noi de noi,
si
ca ploaie, si ca vant,
ne
tot pierdem in pamant …
Emil
Brumaru, 1938 - 2019, Aveai părul lung pînă la cer
Aveai
părul lung pînă la cer
Atîrnai
de dînsul pe pămînt
Mă
gîndeam să-ți mîngîi trupul sfînt
Sînii
cu sfială să ți-i cer
Coapselor
închise să mă-nchin
Să
le-ating uimit ce albe sînt
Doar
cu floarea grea a unui crin
Să
le-mbrățișez îngenunchind
Și
apoi ca fluturii să pier
Luat
de dup-amiază și de vînt
Aveai
părul lung pînă la cer
Spînzurînd
de dînsul pe pămînt…
Arcadie
Suceveanu, 1952, Poem de dragoste
În
carnea ta a hohotit Elada,
În
părul tău s-au sinucis soldați,
Iubita
mea curată ca zăpada
Ce
frăgezește cerul pe Carpați.
Ca
fața dulce, nevăzută-a lunii,
Respiri
lumină și emani mister,
De
care se îmbată-n nopți păunii
Sângelui
meu înalt și cavaler.
De
dragul tău mi-aș devora toți zeii,
Aș
arde-n lampa iadului, fitil,
Când
se trezesc în jungla cărnii leii
La
boarea caldă-a trupului fragil.
Aș
răzui cazanele cu smoală
Și
m-aș târî pe muchii de jungher –
Doar
să respir în iarba-ți nupțială,
La
coapsa de nisip aurifer.
Să-mi
plângă-n os inchizitori iberici,
Mortul
din oase să-mi surâdă viu.
Și
pizmuit de-o sută de biserici
Să
curg în tine, și să nu mai știu.
Grigore
Vieru, 1935 - 2009, Formular
–
Numele şi prenumele?
–
Eu.
–
Anul de naştere?
–
Cel mai tânăr an:
Când
se iubeau
Părinţii
mei.
–
Originea?
–
Ar şi semăn
Dealul
acel din preajma codrilor.
Ştiu
toate doinele.
–
Profesiunea?
–
Ostenesc în ocna cuvintelor.
–
Părinţii?
–
Am numai mamă.
–
Numele mamei?
–
Mama.
–
Ocupaţia ei?
–
Aşteaptă.
–
Ai fost supus
Judecăţii
vreodată?
–
Am stat nişte ani închis:
În
sine.
–
Rubedenii peste hotare ai?
–
Da. Pe tata. Îngropat
În
pământ străin. Anul 1945.
Grigore
Vieru, 1935 - 2009, Cât de frumoasă ești
Nu
sunt al tău. Al nimănuia nu-s.
Cocorii
mei de mult de tot s-au dus.
Eu
priveghez străvechiul cer senin
Ce-aşteaptă
nori – el ştie că ei vin.
Aşa-i
că nu-s de nici o folosinţă?
Ah!
ce-am iubit. Cu câtă suferinţă!
Un
diavol mai mă-mpinge spre prăpăstii –
Tot
n-am scăpat de marginea năpăstii?
Frumoasa
ca-n cântări la Solomon
Ori
la vr-un David, roaba chiar de suferi,
Eşti,
scumpo, trandafir, din Ierichon,
Un
fir de lotus eşti pe-un lac de nuferi.
Iubeşte-mă.
Ori nici nu mă iubi.
Zic
şi eu doar: „To be or not to be!”
Dar
lângă tine vorba n-are rost,
Aş
vrea să fiu ori nici să nu fi fost.
Horațiu
Mălăele, 1952, Mi-e dor de tine
mi-e
dor de tine,
ca
unei beri de-un pic de gheață
ca
unui mort de-oleacă viață
ca
unei Londre de o ceață
ca
unui do de-o cântăreață
ca
unui ac de-un pic de ață
ca
unei cărți de o prefață
ca
unei pușcării de-o hoață
ca
unui mic scandal de-o țață.
și
iarăși, pentru a câta oară,
ca
unui eschimos de-o portocală…
ca
unui tren de-o mică gară
ca
unui pepene de-o vară
ca
unui pesimist de-o cioară
ca
unui azi de-odinioară
Romulus
Vulpescu, 1933 – 2012, Carte poștală
Stau
într-o cafenea la Târgu Mureş
Şi
beau cafea.
Oraşu-i
trist, ostil, semeţ şi gureş,
Cu
lume rea.
N-am
timp, n-am bani, n-am inimă, n-am chef
Să
mai scriu versuri:
În
fiecare prost presimt un şef
Şi
întrevăd demersuri.
Abandonat
de tine, trag tutun
Şi
mi-e cam silă,
Că-n
barbă - aborigenele văd un
Semn
de prăsilă.
Cum
m-aş scula voievodal, drept, dac,
Într-un
scurt iureş,
Întreagă
cafeneaua praf s-o fac
La
Târgu Mureş...
~*~
Sursa:
Un raid revelator peste-ntinderea poeziei romane de
dupa Eminescu - de la Foaie verde ca lipanu' pana...-ntrr-o cafenea la Targu
Mures... MARIAN ILIE
COMENTARII:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu