Vasile Posteuca - SATUL MEU

 

SATUL MEU

 

 

~*~

 

Acesta-i centrul lumii: satul meu…

La marginea lui Taica Dumnezeu:

De-aicea-ncep cosminele și plaiul

În care mai demult fusese raiul…

 

Aici am stat cioban și-am plâns cu naiul.

 

E-n fund de codri satul meu, departe,

Și nu-l batjocorește nici o carte.

Când mânios trimite cerul vânt,

S-ascunde-ntre văioage la pământ…

El nu cunoaște lumea cea de-apoi:

Cei morți petrecu-și viața pentru noi,

Și-n zilele cu cer de sărbătoare

Le duc cei vii la țintirim mâncare

Ca să le treacă dorul de-arătură,

Le dau peste morminte băutură…

 

În satul meu stau stelele pe loc.

E fără calendar și ipisoc…

Doar soarele domnind peste furtună

Îi risipește-n câmpuri și-i adună,

Căci ziua trag amarnic în resteu,

Iar seara stau la sfat cu Dumnezeu,

Și se-nțeleg tăcând la un pahar

Că-s doar vecini cu casa-ntr-un hotar…

Își duce omul traiu-n satul meu

Frumos ca jocul plin de curcubeu,

Ușor precum e zborul de libarcă,

Se duce totul ca să se reântoarcă…

Din mâinile celor pierduți în fum

Fântâni și vechi troițe ies la drum

Și stau plecate pentru cel ce cere,

Un strop de apă, pâne, mângâiere.

 

Dar cel mai mare-n sat e viitorul,

În el ne crește fără umbră dorul

Și toți acei ce-așteaptă ca să vină

Se cumpenesc în noi ca o lumină,

Din care toată fapta prinde cheag,

El ni-i avutul nostru cel mai drag…

 

De-aceea-i tare mândru satul meu,

La marginea lui Taica Dumnezeu…

 

~*~

VASILE POSTEUCA

 

Trimite: Ioan Miclău-Gepianu