Încercare
poetică
,,
Luceafărul ,, geniului Eminescian,
în
versiunea unui poetaș,
pe
care-l chinuie un oarece talent
(Apreciați
și Domniile Voastre
dacă
e ori nu așa )
~*~
Vis
ferice, de codană
Pe
cerul nopţi-n val trec lin
Scânteietoare
stele,
Dintr-un
adânc grăbite vin,
Şi-n
altul merg să-mi steie.
Se
tot rotesc prin infinit
De
timpuri ne-ntrerupte,
Umplând
cel gol nemărginit
Şi
hăurile-abrupte.
Nouă
ne par că vieţuiesc
Acol’
din totdeauna,
Dar
ele-n timpul lor ceresc
Se
nasc şi mor într-una.
Dar
până asta noi s-o ştim,
El,
neamul, ni se gată,
Aşa
că cerul ce-l privim
Acu-i,
ce-a fost odată.
*
Pe
pat de flori a înoptat
O
tânără codană,
Priveşte
cerul înstelat
Cercându-i
a lui taină.
Ceva
o-atrage-n spre ceresc,
Spre
bolta înstelată,
Spre
cei luceferi ce lucesc
În
ochii ei de fată.
Şi-un
gând îmi suie spre înalt,
Spre
adâncimi celeste,
Simţind
de-acolo ceva drag
Ce
parcă mi-o vestește,
Că-n
cele large profunzimi
Un
ochi mi-o cercetează
Şi
din celeste înălţimi
Cu
drag o priveghează.
Că
dar de unde-i cel fior
Ce-n
trupu-i i se-ntinde
Şi-n
suflet ea îmi simte-un dor
Ce
toată mi-o cuprinde.
**
De
undeva, din nesfârşit,
De
pe-o departe astră,
Un
chip nepământean ivit
Privea
spre lumea noastră.
Şi
ce pe-aicea îmi văzu
Sub
luna lucitoare,
Pentr-o
clipită-i se păru
Că
parcă-i arătare.
Ceva
ce ştie al său gând
Din
vremii de mult uitate,
Ca
umbra unei frunze-n vânt,
Ca
spus-a unei şoapte.
Ce
chip frumos, nemaivăzut,
Ce
tremurat de pleoape,
Ce
trup născut-a cela lut
Cu
unduiri de ape,
Ce
ochi ca perla de mărgean,
Ce
buze doritoare,
Ce
păr ca-ngălbenitul lan
În
veri dogoritoare.
Nici
când văzu pe-acol’ pe sus
Minune
mai frumoasă,
De-aceia-ar
vrea, un rob supus
Să-i
fie, dacă-l lasă.
Cu
cerul face legământ
Că
de nimic nu-i pasă
Şi
că-mi coboară pe pământ
Că
vrea să mi-o peţească.
***
-
Din lumi ce înroiesc lumini
Eu
mor spre-a mă renaşte,
Mă-mpărăţesc
cununi de spini
Şi
mă jertfesc de Paşte.
Să
pot gusta dureri şi dor,
Fiorul
din iubire,
Va
trebuit întâi să mor,
Ca
să renasc, simţire.
Acum,
mă-nfăţişez ca-l tău,
Un
păcătos, oricare,
Un
coborât din cer în hău
Să
guste-o sărutare.
Că
tu-mi vei fi durerea mea,
Fiinţă
trecătoare,
Când
cupa buzelor ţi-oi bea
Să-mi
fie sărbătoare.
Tu
mă cuprinde-nbrăţişări,
La
pieptul tău mă strânge,
Şi-aşa
mă ’nalţă în visări
Când
sufletu-mi va plânge.
Te-oi
duce-n ceruri de mărgean
Pludind
în unduire,
Avea-voi
chip de pământean
De
la a ta iubire.
Mi-i
picura cu cel divin
Să
nu mai am scăpare,
Să
te doresc şi să revin
Mereu
la-ta chemare.
Vom
trece hăuri de lumini,
Genuni
ce-s născătore
Şi
în cântări de heruvimi
Prin
lumi îmbătătoare,
Te
duc la cap de infinit,
De
timp şi loc, de unde,
Nici
gândul încă n-a dorit
Mai
jos să se afunde.
Vei
şti ce n-a ştiut nicicând
Vre-o
biată muritoare,
Vei
fi visarea unui gând,
Vecie
curgătoare.
Mai
mult nici eu nu pot de-mi ceri
Să
fac cu-a mea putere,
Pe
tine doar în primăveri
Te-oi
ţine cât mi-i cere.
****
Ea,
îmbătată de lumini
Nimic
nu are-a spune,
Dar
gândul şi a ei priviri
Sunt
către astă lume.
Acolo
nu-i ce vrut-a ea
Şi-a
sale vii dorinţe,
Nu-i
zbatere ce i-ar plăcea
Ca
plată biruinţei.
Nu-s
crânguri verzi ca pe la noi,
Nici
limpezi, reci, izvoare,
Nu-s
fluturi jucăuşi în roi,
Nici păsări cântătoare.
-Acele
lumi, o spun şi-n somn,
E
rece-n toate cele,
Tu
n-ai să fii nicicând cel domn
Stăpân
al vieţii mele.
*
Şi
el îmi simte că-i despart
Gândire,
simţ şi timpuri
Şi
lumi ce încă îi împart
Vecii
de anotimpuri.
Aşa
că-n sufletul lui blând
Îşi
spune pentru sine
Că
lumea lui şi-a ei, nicicând
Nu
s-or uni-n iubire.
***
-Când
săturată de amor
Mă
vei lăsa durerii,
Chiar
de va fi nicicând să mor
Tot
mă vei da uitării.
C-aşa
eşti tu şi sunteţi toţi,
Fiinţe
uitătoare,
Furaţi
iubiri ca nişte hoţi
Şi-a voastre vieţi uşoare,
Vi
le topiţi în bucurii,
Şi-n
clipe de-amăreală,
În
schimbătoare, dulci iubiri,
Ce-s
toate doar spoială.
De-aceea
nu trăiţi vecii
Gustând
dumnezeire,
Ci
picuri scurte de trăiri
Mereu
în rennoire.
Doi
paşi îmi faceţi îndărăt
Şi
unul înainte,
Mult
prea departe-i până hăt,
Iar
voi nu ţineţi minte,
Că-n
lumile de-acol’ de sus
De-am
fi ca voi de-acuma,
De
mult de tot am fi apus
De
nu ne-aţi şti nici urma.
Că-mi
sunteţi umbră la păcat
De
el nedezlipiţi,
Nimicuri
dulci, de mestecat
Atâta
cât trăiţi.
N-aveţi
în voi simţiri, dorinţi,
Voinţă
urcătoare,
Putere
de la-voştri sfinţi
Să
faceţi o schimbare.
Rămaşi
sunteţi o rece tină
La
fel cum fost-aţi la-nceput,
Nu
rază pură de lumină,
Nu
foc divin cum s-a tot vrut.
Îmi
staţi în cuibul vostru strâmt
Cu
clipa ce vă trece,
Nicicând
nu fi-ve-ţi chip de sfânt
Ci
doar o umbră rece.
Vâ-mbăt
prea des dulcegării,
Cuvinte-mbietoare,
Dulceţi
de vis, copilării,
Şi-n
urmă totul moare.
În
lumea mea, cu dreptul meu
V-aş
pustii-ntr-o clipă,
Noroc
aveţi, că Dumnezeu
Vă
ţine sub aripă.
Cui
faci codană ochii dulci
Dezmierdători
de patimi?
Iar
vrei pe vre-unul să-l apuci
Şi
să mi-l laşi în lacrimi?
Nu
mi te saturi, nu-i de-ajuns
Cât
suflete rănit-ai?
Şi
câtă jale ai adus,
Cât
rău mai rânduit-ai?
*
-E
timpul meu şi-n acest loc
În
toate mi-a mers bine,
Trăiesc
sub umbră de noroc,
Încearcă-te
cu mine!
Aicea
fac a mele legi
Că
stiu că sunt frumoasă,
Tu
n-ai să poţi să le dezlegi
Că
eşti la mine-acasă.
În
lumea ta îmi eşti un zeu,
Aici,
un oarecare,
La
noi doar banu-i Dumnezeu
Slăvit
de fiecare.
Aici
trăiesc, şi-acum sunt stea
În
clipa-mi trecătoare,
Şi
până când voi fi ca ea
M-oi
măreţii sub soare.
Aicea-i
dulcele păcat
Ce
nu-l vei ştii vre-odată,
Aicea
toate-s de gustat
Cât
eşti frumoasă fată.
Decât
nimic în lumea ta
Cea
bună şi curată,
Mai
bine fi-voi cineva
În
lumea-mi deochiată.
Că
lumile de-acol’ de sus
Au
stele căzătoare,
Aici
visăm cu gândul dus
Ce-i
dincolo de soare.
***
Nu
jinduiţi nebuni frumoşi
La
lumea toată vrută,
Săraci
mai bine, dar voioşi
Că
viaţa noastă-i scurtă.
***
ZBURĂTORUL
Zburător
trecând prin ceruri cu aripile-ți de vis
Prin
Lactee Căi de stele din cuprinsul necuprins,
Tu
nu vezi că-n pământescul, rece glob de neagră tină
O
codană stă în noapte visătoare și suspină?
Doamne
cum o stoarce dorul și cum inima îi bate
Când
pe perini pune capul și cea geană i se zbate,
Că
ceva din ’nalte sfere ca o umbră se întinde
Și-n
molatică căldură, trupul gingaș mi-l cuprinde.
Tu
ești oare ceea umbră, cea sințire arzătoare
Ce
îmi tulbură copila și mi-o face visătoare?
Ia
mai lasă-mi-o în pace c-ai mai fost pe-aici odată
Să
furi inima-n văpaie, la o altă crudă fată.
N-ai
tu lumea la picioare și-apoi cerurile toate,
Nesfârșite
lumi de-asupra ce scânteie viu în noapte?
N-ai
tu timp pentru iubire, Nesfârșitul, cum ți-l vrei?
Lasă-mi
fata asta-n pace, să-i mai treacă două veri.
Lasă-mi
să-și găsească partea printre ceilalți muritori,
Că
și-așa vor fi pe-aice încă roi de doritori
Să
mi-o ducă la altare și s-o facă a lor soață
Fericittă
și iubită, pentru-ntreaga astă viață.
Tu
ce-i dai? O nemurire într-o lume mare, rece,
Unde
viața-i nesfârșită zi de zi la fel i-o trece?
Lasă-mi-o
mai bine-aicea, în păcatul pământesc,
Fie
soață iubitoare, nu în sterpul tău ceresc
*
Așadară,
du-te numai prin a tale galaxii,
Lasă-mi
fetele în pace când pe-aici o să mai vii,
Ia-ți
cu tine Universul și îți fă din el plăcere,
Nouă,
lasă-ne ce este și cum inima ne-o cere.
Tu,
rămâi prin ’nalte ceruri ca sămânța unui vis
Cuibărit
în inimi crude, ce se vor în paradis,
Și
din licărul de-asupra când încerci câte-o copilă,
Tu
gândește că pe-aicea-i, doar un glob de rece tină.
***
MIRCEA
DORIN ISTRATE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu