Cine sunt hunii – ungro – maghiari?!?

(partea a II-a)

Gheorghe Constantin Nistoroiu

„<<Vitejia>> maghiarilor este numai un subiect de poezie patriotică pentru ei. De aceea au şi investit totul în propagandă şi legături politice pentru a-şi realiza, cu ajutorul altora, visurile lor iredentiste!” (GRIGORE NEDEI)

 „Noi (românii) suntem un popor istoric. Maghiarii sunt o insulă medievală.” (MIRCEA ELIADE)

Ungro-maghiarii-huni sunt descălecătorii rasei ugrice a familiei de triburi ultranomade fino-ugrice, de limbă uralică. Specialiştii istorici care s-au ocupat de ostrovul lor-morgana îi situează undeva între Volga şi Munţii Urali ori între Urali şi Obi sau între Urali şi bazinul Tobolului... Din Asia, de pe ultimile ramificaţii ale Munţilor Altai au venit spre cursul mijlociu al Volgăi într-o primă etapă, incursiune.(Victor Spinei, Marile migraţii din estul şi sud-estul Europei în seclele IX-XIII, Iaşi, Institutul European, 1999, p. 18; Arhid. prof. dr. Constantin Voicu-Biserica Strămoşească din Transilvania în lupta pentru Unitatea Spirituală şi Naţională a Poporului Român, Sibiu, 1989, p. 21)

Curiozitatea vestului a triburilor maghiare a fost sugerată de anumite triburi turcice, care le-a mânat spre stepele din nordul Mării Negre, iar sub căluşul pecenegilor, nomazii ungro-maghiari-huni se vor aşeza în Ţara dintre râuri-Atelkuz, (Buceagul de mai târziu) la vest de Don înspre cursul Nistrului, către anul 890 d. Hr. (P. Veres, Le role des facteurs ecologiques dans la conquete du bassin des Carpathes par Hongrois en 896, în „ Les questions fondamentales du peuplement du bassin des Carpathes du VIII au X siecle”, Bidapesta, Ed. L. Gerevich, 1972, pp. 213-230)

După crunta înfrângere oferită de pecenego-bulgari în anul 896 hunii şi-au luat agoniseala vântului din ţinuturile nord-pontice şi cu pastrama de sub şeile cailor s-au gudurat prin cânezatul Haliciului spre Europa Centrală. Trec prin pasul Verecke dincolo de Carpaţii Păduroşi şi tăbărăsc în dreptul cetăţii Munkacs, în stepa Câmpiei Panonice râvnită pentru nomadismul lor ecvestru şi propice tuturor jafurilor viitoare... După câteva prăzi reuşite, împăratul german Otto cel Mare îi pune cu botul pe labe după zdrobitoarea victorie din anul 955 pe râul Lech.(Victor Spinei, op. cit. p. 55-56; E. Moor, Studien zur Fruh-und Urgeschichte des ungarischen Volkes, în Acta Ethn, II Budapesta, 1951, p. 25 ş.u.)

Spre sfârşitul secolului al IX-lea, ungro-maghiarii-huni prin jaf, violenţă, hoţie, alianţe matrimoniale consfinţite de agresiuni repetate au întemeiat un stat amalgam din diferite rase, religii şi limbi sub flamura arpadiană.

Secretarul particular al regelui Bela al III-lea (1172- 1196), Anonymus, consemna că: La venirea huno-ungurilor în Câmpia Panonică, aceasta era locuită de slavi, bulgari şi vlahi, adică păstorii tracoromanilor; terram Pannoniae habitarent Slavi, Bulgarii et Blachii ae pastores tracoromanorum. (Ion Coja, Transilvania Invincibile Argumentum. Ed. Athenaeum, Bucureşti, 1990, p. 20)

La momentul invaziei lor în ţinuturile dacilor din Transilvania şi Banat comunittăţile intracarpatice erau constituite în puternice cânezate şi voievodate: Crişana (cuprindea Maramureşul pînă la Mureş) condus de Menumorut, Banatul (între Mureş, Tisa şi Dunăre) condus de Glad, Voievodatul din podişul Transilvaniei (de la Porţile Meseşului până la Mureş) condus de Gelu, Voievodatul Albei cu centru la Alba Iulia, cânezatele Bihor, Haţeg, Ţara Bârsei, ş.a.

Desele incursiuni ale huno-maghiarilor erau deseori înfrânte de oştile vitejilor cânezi şi voievozi geto-daco-valahi.

Primul moment de înflorire a ungurilor-huni a fost sub regele, la început ortodox Ştefan I (997-1038). După moartea lui criza internă permite refacerea suveranităţii voievodatelor geto-dace din Transilvania şi Banat.

Istoricul Mihaly Horvath pe la 1860 într-o istorie a Ungariei, publicată la Budapesta menţiona că: ungurii lăsau pe vechii stăpânitori ai teritoriilor în posesiunile lor, percepând doar anumite dări. (Arhid. prof. dr. Constantin Voicu, op. cit. p. 23).

Acest lucru demonstrează numărul restrâns de oameni ai armatei invadatoare, neputând administra efectiv întinsele teritorii ocupate vremelnic.

Alt moment de înflorire al huno-ungro-maghiarilor va cunoaşte apogeul sub regele Matei Corvin (1458-1490), „cel mai mare rege al maghiarilor şi duşman totodată, al propriului său neam” (Dr. Ion Cârja, Canalul Morţii, Ed. Cartea Românească, 1993, p. 53), despre care Nicolae Iorga spunea:

„... învingător în toate luptele, dar învins când te-ai ridicat împotriva neamului tău”, se referea evident la ruşinoasa înfrîngere de la Baia capitala Moldovei, când Marele Ştefan Biruitorul, ruda sa, i-a acordat privilegiul domnesc al celor trei săgeţi înfipte în șezut din arcul său voievodal, în Decembrie 1467.

Nu după mult timp a venit şi dezastrul otoman când se va prăbuşi peste ei Sublima Poartă:

La 29 august 1526, armata ungară a fost zdrobită în bătălia de la Mohacs, regele Ludovic al II-lea ucis în luptă, iar turcii au ocupat Buda (8 Septembrie). Cinsprezece ani mai târziu, la 29 August 1541, Buda a devenit reşedinţa unui paşalâc turcesc. În felul acesta, Ungaria a dispărut practic de pe harta Europei fiind împărţită în trei părţi: cea de nord a revenit Habsburgilor, cea centrală şi sudică a devenit paşalâc turcesc, iar Transilvania propriu-zisă, Banatul şi Partium, adică regiunile de vest şi nord-vest ale Transilvaniei s-au organizat într-un principat autonom aflat până la 1699 sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Tratatul de pace de la Adrianopol din 17 februarie 1568 confirmă împărţirea Ungariei între turci şi imperiali. (Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1969, p. 123)

Trecând de etapa jafului şi a migraţiei, de cosmetica ţepoasă a stepelor, de deliciul preparatelor sub şeile cailor, prin înnobilare, hunii şi-au pus sub blazonul maghiar, sceptrul spionajului.

Curtea princiară şi nobilimea maghiară de la Alba Iulia au supravieţuit în interiorul arcului de data asta carpatic, urzind o întreagă ţesătură de spionaj contra Principatelor dacoromâne. Un raport despre intenţiile Domnului moldovean, redactat de Ladislau Odonffi, comitele secuilor pe la 1552 către Castaldo generalul imperial, care-i înmânează împăratului Ferdinand I de Habsburg, relevă amestecul şi interesele ungro-imperiale la est şi sud de Carpaţi. („... rezultă că nobilul secui dispunea în Moldova de o reţea de spionaj (iscoade) care-l ţineau la curent cu evoluţia principalelor evenimente social-politice şi militare, precum şi cu intenţiile Curţii domneşti de la Iaşi. De asemenea, un raport din februarie 1553 întocmit de un anume Laurenţiu, om de încredere trimis de Nicolae Korniş la Curtea din Iaşi a lui Alexandru Lăpuşneanu pentru a culege informaţii ce-l interesau pe generalul imperial Castaldo, dovedeşte implicarea unor nobili maghiari din Transilvania în culegerea de informaţii de pe spaţiul moldav.” (Marian Ureche, Serviciile secrete maghiare. Note de curs, Ed. I.S.I., 1993, p. 9 / Serviciile secrete, vol. I, Ed. Paco, Bucureşti, 1993, p. 204, 208)

Emisarii spioni unguri erau recrutaţi din rândul micii nobilimi maghiare, aşa cum este cazul lui Petru Gherendi care a spionat Moldova şi Muntenia în 1554 sau Ioan Dorohoi secretarul lui Mihai Viteazul, de limbă uralică, care furniza informații comitelui secui Szekely Mihalyi în perioada Decembrie 1599- Ianuarie 1600. (Marian Ureche, op. cit. p. 10).

Elanul Marelui Domn Mihai Viteazul al Daciei Mari, n-a fost întrerup de cursul iscoadelor, ci dimpotrivă l-a încrâncenat şi înfierbântat ca în bătălia de la Gorăslău, relatată de Dan Lucinescu:

„...Sosise momentul psihologic, când bătălia se înclina în favoarea duşmanilor... Aripa dreaptă a frontului era condusă direct de Mihai care, văzând apropierea dezastrului, se înălţă pe imensul său cal, căpătând brusc dimensiuni supranaturale. El se lansă cu un ţipăt de atac ce făcu să răsune văile din apropiere, intrând în armata duşmană cu marea lui secure ce reteza totul în jur... Înfrângerea lui Bathory a fost urmată de o pradă bogată: 45 de tunuri, 110 steaguri de luptă şi un mare număr de prizonieri. A părăsit tabăra de la Zalău în 8 August, ajungând la Cluj în 11 August 1601.

Primul loc vizitat de Mihai în Cluj a fost Turnul Croitorilor, acolo unde la 5 februarie al aceluiaşi an fusese martirizat devotatul său prieten şi apropiat colaborator, Baba Novac. Mihai aflase despre inimaginabilele torturi aplicate unuia dintre cei mai mari viteji ai săi, sufletul lui sângerând de atunci în permanenţă, având convingerea că nimeni, niciodată, nu i-ar mai putea suplini abnegaţia cu care luptase alături de el. Spre surprinderea populaţiei locale, domnitorul îngenunche pe lespedea goală făcându-şi semnul crucii. A doua zi, un mare sobor de preoţi făcu o lungă şi emoţionantă pomenire marelui comandant de oşti care plătise cu cele mai crunte chinuri posibile curajul, devotamentul şi loialitatea sa pentru marele voievod. La terminarea slujbei, la care au asistat mai multe sute de târgoveţi, o parte din ei nelipsind nici în ziua torturării celui decedat, Mihai dădu ordin să se citească în prezenţa lui, spre luarea la cunoştinţă a tuturor locuitorilor acelei urbi hotărârea sa. Comunicatul dezavua actul barbar făcut de nemeşi în prezenţa locuitorilor Clujului care nu numai că nu au protestat, dar s-au delectat ca spectatori, ore în şir, la toate supliciile la care viteazul luptător Baba Novac fusese supus. Exprimându-şi dezgustul pentru atitudinea menţionată, Voievodul impune sancţionarea prin plata unei amenzi de 100 000 florini de către populaţia târgului.” (Dan Lucinescu, Voievodul, ediţia a II-a, Siaj-2009, p. 227-230)

Acţiunea Marelui Voievod a fost îndreptăţită, dar înflăcărat de biruinţa recentă, intuiţia nu i-a descoperit premeditarea complotului mârşav al aliatului Basta în asociere cu duşmanii săi maghiari de pe Câmpia Turzii.

Aşadar, trebuie să ne întrebăm continuu şi îndurerat de atunci şi să răspundem dacă se poate:

-Unde au fost rămânii înainte şi după marele asasinat al Domnului unirii Daciei Mari?!?

Şi în celelalte cazuri asemănătoare anterioare şi ulterioare:

-Unde au fost românii atunci?!?

-Unde au fost românii apoi?!?

-Unde sunt românii astăzi?!?

Redăm în finalul articolului un episod din ciclul, Arhanghelii Cruzimii: Masacrul de la Moisei

La Primăria Comunei Crăieşti-Mureş în 20 Februarie 1976 s-a anchetat evenimentele din toamna anului 1944 de la Moisei.

Martori prezenţi: primarul Aurel Husar, secretarul Vasile Luca, subofiţerii din comună Ioan Cioanca şi Victor Buţiu, prof. Vasile T. Suciu, căpitanul pensionar Alexa Covaci şi declarantul Ioan Gorea, fiul martirului Simion Gorea:

„ Cu această ocazie-a declarat Ioan Gorea-, numitul Teodor Fărcaş a povestit familiei Gorea că unul din cei care l-au împuşcat pe tatăl lor, Simion Gorea, în octombrie 1944 la Moisei, a fost K.S. din satul Milăşel, comuna Crăieşti. Teodor Fărcaş a mai afirmat că ar fi văzut cu ochii lui când acest K.S. a înghesuit în două case pe ţăranii români fugiţi de la muncă, pentru a se întoarce acasă la familiile şi gospodăriile lor, şi i-a împuşcat cu o mitralieră pe fereastră. Înainte de a fi împuşcat, Simion Gorea şi-a aruncat haina camaradului său Teodor Fărcaş, care tremura de frig, în ploaie. Acesta a fugit prin pădure şi a scăpat cu viaţă. A umblat multe zile, până a găsit familia camaradului său, în satul Milăşel. A lăsat haina şi cu lacrimi în ochi, le-a spus copiilor să nu-şi mai aştepte tatăl, care a murit împuşcat, acolo, la Moisei, în codrii Maramureşului.” (Dr. Gheorghe Bodea / Vasile T. Suciu, Arhanghelii Cruzimii, Revista Vatra-Biblioteca de Istorie, Tîrgu Mureş, 1982, p. 14-15)

+ Sf. Mc. Andrei Stratilat, Timotei, Agapie şi Tecla.

Marţi 19 August 2014,

Brusturi-Neamţ-Dacoromânia

Interviu cu jurnalista Cristina Mihai din Canada

Ben Todică: De ce aţi plecat din ţară?

Cristina Mihai: A fost dorinţa de a menţine familia unită şi… iată-ne ajunşi pe continetul american. Mai precis, în Canada.

B.T.: Care a fost obstacolul cel mare pe care l-aţi înfruntat ca emigrant, la început şi după aceea? Ce a fost cel mai greu?

C.M.: Eh, aici e aici. La început nu prea am simţit vreun obstacol. Stai puţin… poate faptul că la angajare mi se cerea peste tot experienţă canadiană, ceea ce nu era de unde să fie. Am încercat să apelez la un program de integrare a noilor veniţi, mai bine-zis m-am dus şi am întrebat dacă există aşa ceva, mai ales după atâtea acte verificate, lucru care a mirat foarte tare funcţionarii din Gatineau (Quebec). Da, mi-aduc aminte cu un fel de revoltă faptul că respectiva angajată mi-a spus că “Aici nu o să vă dea nimeni un loc de muncă pe o tavă de arigint“, ceea ce de fapt nu ceream deloc. Până la urmă mi-a promis că se va interesa ce şi cum, mai ales că aflase că există un program prin care angajatorii puteau lua un nou-venit, iar salariul era plătit (aproapre în întregime) de către stat, timp de vreo 8 luni. Dar… n-a fost să fie. A promis că mă sună, nu a mai făcut-o şi  nici eu nu am insitat, pentru că fusesem acceptată deja la Universitatea Carleton, ceea ce ne-a făcut să ne mutăm cu mult avânt la Ottawa. Adevăratele obstacole le-am întâlnit după absolvirea masteratului în Politici Publice, pentru că la vremea respectivă, în 2010, guvernul  introdusese nişte măsuri drastice, mai ales faţă de angajaţii săi, ca să poată trece puntea cu bine peste hăul creat de criza  din 2008.

Aşa că… vreo doi-trei ani am luptat din greu cu integrarea profesională.

Dar, dacă e să vorbim de integrarea socială, aici nu au fost probleme, pentru că, pentru români e destul de uşor, mai ales că există aceeaşi paradigmă psiho-socială şi în Canada şi în România, chiar dacă sunt şi  diferenţe.

B.T.: Ce simţiţi pentru România, acum şi de-a lungul anilor?

C.M.: România e locul naşterii şi al formării mele, nu mă refer numai la şcoală, ci la un mod de gândire şi de simţire.  Şi, dacă pentru unii e un loc pe care simt nevoia să-l biciuiască zilnic, pentru mine a fost şi rămâne un tărâm magic. Nu pentru că nu aş fi avut niciun fel de necaz sau de problemă, ci pentru că  de acolo mi-a venit cel mai frumos  şi pur izvor –oricât de ciudat li s-ar părea unora- care să-mi modeleze şi să-mi întreţină fiinţa. Cred că e destul de greu să aleg cele mai potrivite cuvinte şi ştii de ce? Nu vreau să cad într-un fel de drăgălăşenie ieftină, dar nicidecum să las ca indiferenţa şi ura cea de toate zilele a multora să-şi intindă aripa otrăvitoare şi asupra mea. Dar hai să apelez la pragmatism: am reuşit să mă integrez cultural, profesional  şi social, fără probleme în Canada, fără nicio cunoştinţă sau pilă omenească (dar am o “pilă“ perfectă, adică pe  Dumnezeu!), la fel în SUA, în Marea Britanie. Asta-mi spune că educaţia din România a fost cât se poate de largă ca să poată cuprinde şi filonul anglo-american. În Franţa m-am simţit întotdeauna ca la mine acasă, şi nu cred că acest sentiment  se datorează doar literaturii franceze, iar în ţările nordice  am simţit că avem valori comune vis-a-vis de ce înseamnă respectul faţă de celălalt. În România am trăit şi retrăiesc de fiecare dată un fior unic, un ceva distinct care se cheamă acasă, dar un acasă adânc, pentru că e legătura cu trecutul, cu ideea de apartenenţă şi cu apetitul nostru spre curiozitatea culturală şi spirituală, fără ca să ne depărtăm prea mult de tradiţionalism. E o ţesătură pe care o port în gene şi de care mă bucur zilnic, oriunde aş fi. Datorită ei, datorită României, cu tot ce înseamnă ea (trecut şi prezent, civilizaţie, frământări, vise, eşecuri, dar şi reuşite şi speranţe) pot fi deschisă faţă de multe culturi şi, totuşi, pot rămâne legată de  o fizionomie aparte. Cred că un român poate comunica cu uşurinţă, la nivelul înţelegerii sufleteşti, cu asiatici, cu europeni, cu africani şi cu americani. Nu spun gratuităţi. Mulţi străini se laudă că au prieteni români şi că se simt înţeleşi de români, ajutaţi la nevoie şi  apreciaţi. Avem asta în sânge. Dar, mult mai important, România este locul unde mi s-a revelat bunătatea lui Dumnezeu, acea dragoste minunată care nu-i poate aparţine decât lui Cristos. Toate acestea înseamnă, de fapt, România.

B.T.: Ce faceţi sau aţi făcut pentru România (în România şi-n străinătate), pentru schimbarea imaginii)?

C.M.: Bună întrebare. Asta înseamnă responsabilizare. Cât am fost în Romania, am făcut emisiuni la Radio Timişoara, radio public, parte din Radio România, emisiuni cu caracter informativ şi educativ. Atât la secţia de Actualităţi, cât şi la secţia Socială. Eu am văzut şi văd în continuare această profesie ca pe o vocaţie şi ca pe un mod de-a transmite adevărul, atât cât putem să-l cunoaştem şi să-l înţelegem cu scopul de-a ne face mai buni, de-a fi mai apropiaţi unii de alţi, de-a ne construi un viitor solid. Când m-am gândit că ar trebui să fac presă, era la începutul tumultoşilor ani ’90 şi am considerat că prin cuvânt, prin cuvântul potrivit, curat, menit să zidească şi să vindece, se poate reconstrui societatea românească. Cred în continuare acest lucru, chiar dacă nu toţi îl percep aşa. Iar ceea ce vedem pe piaţa media şi în viaţa noastră reflectă tocmai faptul că vorbele au mare importanţă, dar contează cine, ce fel de vorbe, cum şi de ce le foloseşte.

Şi, poate mult mai important, e faptul că m-am străduit să mă comport cum se cuvine şi mă străduiesc în continuare. A-ţi îngriji familia, a da bună-ziua, a-ţi plăti taxele, utilităţile, a ţine la nişte valori, la istoria naţională, toate ajută la o bună imagine şi, mai mult, la o realitate sănătoasă a României.

În Canada, mai scriu articole, pentru că de la distanţă vezi unele chestiuni care nu se văd din vâltoarea focului şi, împreună cu câţiva membri de la Asociaţia Românilor din Regiunea Ottawa-Gatineau, ARCOG, am participat la tot felul de evenimente menite să promoveze imaginea României, ca de exemplu; Festivalul Lalelelor, Picnicul românesc, Mărţişorul Românesc. Întâlnirea doamnelor cu ocazia Mărţişorului îmi este cea mai aproape de suflet, pentru că prin ea am reuşit  timp de patru ediţii, să aducem laolaltă românce şi canadience de alte origini, interesate de cultura şi civilizaţia românească, cărora le-am oferit atât hrana fizică,  tradiţională, cât şi hrana culturală. Toate au fost plăcut impresionate şi sper că au dus mai departe un mesaj pozitiv despre România. Dar, desigur că toată această acţiune nu s-ar fi putut face fără contribuţia fiecărei românce participante, pentru că ele au plătit şi biletul invitatelor canadience. Anul acesta l-am prezentat pe Eminescu, în anii trecuţi am vorbit despre civilizaţia dacilor şi sărbătoarea Mărţişorului, despre George Enescu şi despre Constantin Brâncuşi. Invitatele canadience sunt soţii de diplomaţi, cadre universitare (chiar directorarea Centrului de Studii Central şi Est  Europene şi Euroasiatice de la Universitatea Carleton), medici, funcţionari publici, ziariste şi… împătimite de ceea ce înseamnă contribuţia cetăţeanului în societate.

B.T.: Dacă aţi avea mulţi bani, cum aţi ajuta România?

C.M.: Uau, ce mult mi-ar plăcea să am aceşti bani mulţi ca să-i pot ajuta şi pe alţii! Mi-aş dori să restaurez cât mai multe monumente, să salvez Bucureştiul şi alte oraşe, să iau sub aripa-mi ocrotitoare conacele de pe la ţară şi să îngrijesc sau să constuiresc monumente care ne ocrotesc memoria. Şi, nu i-aş uita nici pe confraţii de la diverse ziare, reviste, radio-tv, mai ales pe cei din domeniul cultural.

Dar, de unde să scot banii aştia? Ha, ha, ha. Nu ne mai rămâne decât să ne  încredem în minuni, nu atât că voi avea banii, ci că respectivele frumuseţi vor fi salvate de la degradare, uitare şi pieire.

Trebuie să recunosc că e o întrebare superbă: voi visa plăcut zile şi nopţi în şir.

B.T.: Neavând mulţi bani ce faceţi pentru România?

C.M.: O vorbesc de bine şi mă refer la lucrurile bune, reale. O promovez pe unde pot şi cât pot. Desigur, fără să agasez lumea (sper!). Vreau doar s-o grăiesc de bine.

Să ştii că vorba de la colţul străzii poate părea un lucru mărunt, fără o prea mare influenţă, dar nu e aşa.  Îmi place cum spune înţeleptul Solomon în proverbele sale, anume că o cetate este ridicată prin binecuvântarea celor fără prihană, dar este surpată prin gura celor răi. E atât de pătrunzător şi… atât de adevărat. Vezi, surparea se referă chiar la o degenerare venită din interior. Duşmanul nu surpă o cetate. O bombardează, o dărâmă, dar surparea o fac cei din interior. Şi, cum? Cu vorbe rele, spuse cu răutate (cum altfel?), de către oameni răi. Am repetat aceste etichete, dar ele sunt importante. Pe de altă parte, se pune întrebarea cine sunt cei fără prihană? Pentru că niciun om nu e perfect, dar toţi cei care se numesc creştini ar trebui să mediteze la ce înseamnă acest cuvânt şi la puterea lui Cristos de a-l face pe om neprihănit. Aşa, pas cu pas. Aş mai spune şi altfel: orice om cu bun-simţ, spune o vorbă bună, de încurajare, de zidire (iată ce expresive sintagme sunt în limba română) şi nu de tocare şi de otrăvire. Sau, din alt unghi: cui i-ar plăcea să fie ocărât mereu, bârfit mereu şi, mai mult, cât şi cum ar rezista în timp la un astfel de tratament? Sună îngrozitor, nu? De ce ar fi diferit cu propria ţară sau naţiune? De ce s-o pălmuieşti încontinuu, doar de dragul eliberării unor frustrări? Sau al unor gânduri răutăcioase şi distrugătoare? Şi, prin biciuirea ei, de fapt se biciuesc şi se înjosesc şi cei care o practică. Aşa că, să începem să folosim cuvintele de bine, cuvintele care aduc tămăduirea şi nădejdea, ca şi realitatea să fie mai luminoasă (era să zic mai roz). Ne-ar face bine la toţi un astfel de tratament.

B.T.: Credeţi că românul emigrant după ’89 simte diferit pentru România?

C.M: Din păcate, da. Mulţi au fost învăţaţi să urască ţara din care fac parte, fie că mai trăiesc acolo, fie că nu. Se cred grozavi, dar adevărul e că pierd foarte mult. Şi, odată cu ei, pierd toţi cei de dinaintea lor, cei contemporani cu ei şi mulţi dintre cei care vor veni.

Acuma, strict la emigranţi: hai să ne punem în pielea unui italian, francez sau britanic. Cui îi place să audă toată ziua doar vorbe urâte la adresa unei comunităţi sau ţări? Poate la început să mai şi creadă că în România sunt numai rele şi grozăvii, dar după o vreme nu numai că se plictisesc de asemenea lamentaţii şi atitudini dar, pe bună dreptate, se întreabă câtă încredere pot avea în cineva care defăimează încontinuu locul de unde se trage?

În lumea anglo-americană, şi puritanul şi libertinul sunt patrioţi. A-ţi denigra şi uri naţiunea, ţara din care faci parte, e considerat un lucru josnic şi demn de tot dispreţul. Ceea ce, să fim sinceri, e normal. Am întâlnit aici o multime de filipinezi, de oameni din Africa, din Asia (China, fosta Birmania, Cambodgia, Vietnam,) din Albania, din alte ţări din Europa, din America de Sud, dar nu am întâlnit oameni care să-şi dispreţuiască şi să-şi blameze naţiunea. Toată lumea mai zice de politicienii corupţi, dar îi separă foarte clar de istorie, de cultură, de poporul în sine. Ar trebui să dea de gândit celor care pleacă şi nu mai vor să ştie de România, decât atunci când mai trag o înjurătură sau un gând rău. O astfel de atitudine nu le aduce niciun beneficiu.

B.T.: Despre atitudinea pentru limbă?

C.M.: Limba este cheia de boltă a creaţiei unui popor. Avem o limbă foarte frumoasă (şi nu sunt exagerări), dar dacă noi nu o îngrijim, nu o promovăm, cine s-o facă? Mai sunt unii de pe alte meleaguri care vor s-o facă, dar e de datoria noastră în primul rând, în ultimul rând şi între ele. Mă doare folosirea nenecesară a anglicismelor. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit: şi mie îmi place limba engleză, acum e şi la mare modă şi e bine s-o cunoaştem. Dar una e să ştii cât de multe limbi poţi şi e cu totul altceva să-ţi măcelăreşti propria limbă, numai şi numai ca să-ţi arăţi dispreţul faţă de ea şi de tot ce e românesc până la urmă şi, pe de altă parte, să te consideri foarte deştept că arunci anglicisme de care nu e nevoie. Există şi neologisme pe care o limbă le adoptă, dar să apelezi la cuvinte care-şi au echivalentul în limba română, doar ca să te maimuţăreşti, e decepţionant. Oare nu mai ştim să zicem băiat, de spunem boy? Nu mai ştim cuvântul femei, de trebuie să-l înlocuim cu women? Ştirile au devenit news şi chiar nu ştiu de ce (afară doar de dorinţa de fandoseală), sfaturile sunt înlocuite cu tips-uri (« pentru că aşa se zice acuma », conform explicaţiei unui cunoscut om de televiziune), lucurile grozave nu mai sunt aşa, trebuie că sunt cool, nu poţi încărca şi descărca, trebuie upload şi  să download, iar de actualizare ce să mai vorbim? Este updatare (ar trebui de fapt să fie o adaptare la limba română). E ridicol dar, mai ales, înfiorător acest bâlci prin care limba română este făcută terci. Am scris un întreg articol pe această temă, dar se poate vorbi mult şi ar trebui să se vorbească, să se ia atitudine şi să se stăvilească nebunia aceasta câtă vreme mai e timp. Se poate, chiar prin lege (cine nu mă crede, poate trage cu ochiul la ce au mai făcut şi alţii, recte francezii, nemţii). Dar există o explicaţie (sau chiar mai multe) la acest dezmăţ lingvistic. Se leagă de ocărârea zilnică a  ideii de român, a trecutului, de manualele alternative de limba română şi de programa mai mult decât jenantă la această materie şi la istorie, ca să amintim doar câteva seminţe ale răului. Pe lângă unii intelectuali de-a dreptul trădători -vorba lui Dan Puric-, care nu au găsit nimic bun de făcut decât să arunce cu fecale în  ideea de ROMÂNIA şi de limba română (şi, să nu uităm, ei nu puteau fi altceva decât… scriitori! Nu medici, nu ingineri sau economişti, nuuu, ci chiar scriitori şi filozofi!), au apărut şi o seamă întreagă de imitatori. Şi toate acestea converg spre un singur punct: lipsa patriotismului şi a demnităţii naţionale, care fac parte integrantă din identitatea personală. Dar, să nu disperăm. Există soluţii la această  alunecare. Pur şi simplu să ne deschidem ochii şi să vedem că păstrarea limbii române, de la vorbirea zilnică, până la literatura de specialitate şi la cea beletristică, rămâne cea mai bună cale de ieşire din această negură în care ne găsim.

Şi, aş încheia parafrazându-i pe Nichita Stănescu şi pe Mircea Eliade: pentru primul, patria era chiar limba română, iar pentru cel de-al doilea, limba română era limba în care visa întotdeauna.

***

Interviul a apărut și în publicația Onix

Interviu cu poeta Valentina Teclici din Noua Zeelandă

Ben Todică: De ce aţi plecat din ţară?

Valentina Teclici: În urmă cu 6-7 ani, prietena mea, Vasilica Grigoraş mi-a luat un interviu în care mi-a pus aceeaşi întrebare. În acel moment i-am dat următorul răspuns: “Cred că am avut nevoie de o nouă provocare şi asta a însemnat un nou început într-o ţară cu o limbă, civilizaţie şi o cultură total diferite. Ştiam că activitatea mea profesională va avea câţiva ani de stagnare, până cand voi reuşi să învăţ limba engleză la nivelul de a mă “juca de-a cuvintele”, dar mi-am asumat acest risc şi am văzut partea plină a paharului. Am considerat că, de fapt, experienţa de viaţă acumulată şi perfecţionarea limbii engleze sunt investiţii pe termen lung”. 

B.T.: Care a fost obstacolul cel mare pe care l-aţi înfruntat ca emigrant, la început şi după aceea? Ce a fost cel mai greu?

V.T.: Aş spune provocări, nu obstacole. Provocarea constantă a primilor 3-4 ani a fost perfecţionarea limbii engleze, la care aş adăuga efortul făcut pentru adaptarea cât mai rapidă la o nouă societate, ceea ce a presupus observarea, înţelegerea şi acceptarea  comportamentului oamenilor şi a diferenţelor culturale, sociale, politice.

B.T.: Ce simţiţi pentru România, acum şi de-a lungul anilor?

V.T.: Profunda recunoştinţă pentru zestrea cu care am venit aici. Mă refer la valorile morale învăţate în familie şi şcoală, educaţia şi cultura generală, calificările, experienţa profesională şi de viaţă. Exprimându-mă poetic, aş spune că simt pentru România istoria scrisă şi nescrisă a neamului, profunzimea şi înţelepciunea din gândirea strămoşilor, dorul din doinele şi baladele noastre, viziunea din opera lui Eminescu, energia sârbelor, tumultul sentimentelor din Balada lui Ciprian Porumbescu şi Rapsodiile lui George Enescu, măreţia şi filosofia sculpturilor lui Brâncuşi, culorile anotimpurilor, îmbrăţişarea prietenilor, tristeţe pentru cei care se lasă copleşiti de gândire negativă, acceptare a ceea ce nu poate fi schimbat, speranţa că esenţa valorilor adevărate va renaşte ca pasărea Phoenix şi că o ţară bogată şi frumoasă, precum Ileana Cosânziana îşi va atinge potenţialul.

B.T.: Ce faceţi sau aţi făcut pentru România (în România şi-n străinătate), pentru schimbarea imaginii)?

V.T.: La modul cel mai firesc, eu continui să fac ceea ce-am făcut şi-n Romania, să aplic în viaţa familială, profesională şi socială valorile morale învăţate în familie şi în şcoală, la care adaug gândirea pozitivă şi creativitatea. Este felul meu de-a reflecta România. De fapt, sunt un fragment din imaginea complexă a României, şi ceea ce demonstrez prin vorbele şi faptele mele este ceea ce e permanent aici, este ceea ce persoanele cu care intru în contact văd şi învaţă despre România. Pot controla şi schimba doar ceea ce depinde de mine. Nu pot repara, cosmetiza, schimba imaginea României reflectată de acţiunile altora.

B.T.: Dacă aţi avea mulţi bani, cum aţi ajuta România?

V.T.: Nu cred că banii sunt soluţia pentru problemele ori imaginea României. Dar dacă aş avea mulţi bani aş investi în oportunităţi pentru reînvăţarea/învăţarea valorilor de bază şi aplicarea gândirii şi atitudinii pozitive. Aş enumera câteva valori, cum ar fi credinţa, familia, disciplina, dragostea de sine şi de tot ceea ce ne înconjoară, respectul,  recunoştinta…

B.T.: Neavând mulţi bani ce faceţi pentru România?

V.T.: Emit zilnic gânduri pozitive şi de recunoştinţă şi mă rog.

Ajut financiar unele rude şi prieteni apropiaţi.

B.T.: Credeţi că românul emigrant după ’89 simte diferit pentru România?

V.T.: Nu cred că anul emigraţiei influenţează sentimentele, ci credinţele, legăturile de sânge şi spirit pe care le are fiecare, plus realitatea şi gradul de satisfacţie al vieţii de zi cu zi. Cei care au ales calea emigrării au ca similaritate hotărârea de a emigra şi determinarea de-a trece toate obstacolele ca să ajungă în ţara pe care au ales-o şi de a reuşi acolo să atingă idealurile, ţelurile pe care şi le-au dorit ori visat înainte de plecare. Sentimentele pot fi influenţate de o multitudine de factori, cum ar fi felul în care eşti privit ca emigrant într-o anumită perioadă, de o anumită colectivitate, conţinutul şi tonul mesajelor primate prin diverse canale (prieteni, media, internet), “filtrele” personale prin care interpretezi ceea ce receptezi. Fiecare emigrant este unic ca individ şi cred că fiecare este unic în felul în care simte şi-şi exprimă sentimentele pentru România.

B.T.: Despre atitudinea pentru limbă?

V.T.: Limba Română este limba mea maternă şi atitudinea mea continuă să fie extrem de pozitivă. Am continuat să scriu şi să public în limba română Am publicat în 2011 la Editura Oscar Print din Bucureşti volumul de poezie “Dialog” în colaborare cu poeta Ana Anton, cu care am copilărit, am fost colegă de şcoală şi de cenaclu. La aceeaşi editură, în 2013, am publicat volumul “Oglinzi” împreună cu scriitoarea şi poeta Violeta Ionescu, o prietenă pe care am dobândit-o în urmă cu 35 de ani în Galaţi. Aceste cărţi sunt de fapt poduri spirituale care unesc în văzduhul planetei dorul de la cele două capete ale lumii. De asemenea, la editura menţionata mai sus, am publicat în 2013 volumul “De la imposibil la posibil”, ediţie bilingvă în care am dedicate poezii prietenilor mei români, oameni de înalt spirit şi de cultură.

Şi, nu în ultimul rând, am trei nepoţi născuţi în Noua Zealandă, dar limba română este prima pe care o învaţă şi vorbesc în familie.