Ioan Miclău-Gepianu: St.O.Iosif (Ștefan Octavian Iosif)
(n.11/23 octombrie, 1875, Brașov - d.22 iunie,1913, București)
(Membru fondator al Societății Scriitorilor Români -1909,
București)
Versuri:
NUCUL
~*~
Același
loc iubit umbrești
Și-un
colț de cer întreg cuprinzi,
Nuc
falnic, strajă din povești,
Deasupra
casei părintești
Aceleași
crăngi întinzi...
De
veacuri fruntea nu ți-o temi,
Ții
piept când vin furtuni năval –
O,
de-ai putea să mai rechemi
La
poala ta și-acele vremi
De
trai patriarhal!
Acel
șirag de mândre veri
De
cari mi-aduc aminte-abia,
Asemeni
unor dragi păreri
Ce-au
legănat în mângâieri
Copilăria
mea...
O,
de-ai putea să mai aduni
Alaiul
de copii vioi
Ce-n
horă se-nvârteau nebuni
Și
toamna făureau cununi
Din
veștedele-ți foi!
Dar
unde-s brudnicii* copii
Și
unde-s râsetele lor?...
Potecile-au
rămas pustii
Și-i
năpădit de bălării
Pustiul
din pridvor...
De
mult s-au risipit și-acei
Bătrâni
ce-n umbră ți-au stătut –
La
sfaturi cu părinții mei,
Și
frunza ce-o călcară ei
Țărână
s-a făcut!
Străjer
măreț, mai ți-amintești?...
Tu
singur, încă neînfrânt,
De-amar
de ani adăpostești
Ruina
casei părintești
Pe
care azi o cânt!
*brustnic
– nevrâstnic, necopt la minte.
DE ZIUA MEA
Aș
vrea să fiu un biet bunic,
Adus
din spate și pitic,
Să-mi
mângâi barba albă;
Să
stau la foc, de somn să pic,
Visând
la vremea dalbă...
În
jurul meu să am nepoți,
Și
pe genunchi să-i joc pe toți
Și
să le-nșir alene
Povești
cu zmei și Barbă-Coți
Și
mândre Cosînzene.
Să
râd cu ei, copilăros,
Când,
moțăind, mi-atârnă-n jos
Al
scufei mele ciucur;
Când
ei mă trag de păr vârtos,
Să-i
cert și să mă bucur...
Ori,
vara să mă plimb cu ei
Domol
prin vechile alei,
Cu
tacticoase pasuri:
Să-i
țiu mereu sub ochii mei
În
lungile popasuri...
Și-n
poarta casei, pe-nserat,
Când
oamenii se-ntoarnă-n sat
Și-mi
dau, pe rând, binețe,
Să-ngân
pe nas, îngândurat,
Un
psalm din tinerețe...
ATÂT DE DRĂGĂLAȘĂ...
Atât
de drăgălașă, albă,
Frumoasă
– parcă ești o floare!
Și-ades
rămân pierdut pe gânduri
Când
mi te-arăți surâzătoare;
Cu
mâinile-amândouă parcă
Te-aș
binecuvânta, copilă;
Plecând
genunchiul către Domnul,
Aș
vrea să-mplor cereasca-i milă,
Ca
veșnic să te aibă-n pază
Și
să rămâi surâzătoare,
Atât
de albă și frumoasă
Și
drăgălașă ca o floare!
~*~
De la arhiva bibliotecii familiei
Ioan Miclău-Gepianu
