Ioan Miclău-Gepianu - CE NE POATE SPUNE UN PROVERB (III)

 

Ioan Miclău-Gepianu:

CE NE POATE SPUNE UN PROVERB (III)

 

Motto:

”...Poezia să îmbătrânească? De mii de ani cântă ciocârlia același cântec la răsăritul soarelui și lumea nu se satură să-l asculte”.

Nicolae Iorga

 

De data aceasta mă atrage acea vorbă de duh, sintagmă devenită proverb în literatura noastră și cea universală:”Poezia e însăși viața”.

Așadar, se poate afirma cu certitudine despre poezie a fi întradevăr infinită, și vie prin însăși viața creatorului ei.

Genială este convingerea poetului nostru de geniu Mihai Eminescu, recunoscută de poet: ” Dumnezeul geniului meu m-a sorbit din popor cum soarbe un nor de aur din marea de amar. Chipul lui Dumnezeu este vocea poporului și fiindcă dau înțeles glasului poporului, sânt eu vocea lui Dumnezeu, căci în cumpăna luminii suntem una,...eu mă leg de trecuturi, fiindcă totdeauna am existat... Adesea iau de la istorie, de la paznicul cel posomorât al trecutului, cheile lui de aur și deschid porțile inimii mele”.

 

”Poezia a fost și va fi întotdeauna apostolul și propășitorul libertății cu care ea este așa de strâns rudită, ne spunea Andrei Mureșeanu în elogiile sale aduse vieții.

 

În cuvinte potrivite și înțelepte a mai creonat și Tudor Arghezi rosturile poeziei: Poezia e copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului matur și a bătrânilor peste durere, dezamăgire și suferință. Poezia e însăși viața”.

 

Poezia mai este și surioara geamănă, muzicii, picturii și sculpturii ”.

Ioan Miclău-Gepianu

 

Și cum în această viață a omenirii se află și ”binele” și ”răul”, vom observa cum și poezia le va cuprinde în versurile ei, tinzând prin focul glăsuirii ei spre unicul ei țel, adevărul. Poetul dă viață poeziei sale, fapt real, de veacuri adeverit, iar simțămintele sale le va reflecta în mii de forme în infinita mare a metaforelor.

Nu-i prea ușor însă când vrei să fii poetul adevărului, să fie poezia nouă o cale de lumină, care să lumineze mintea cititorului.

B.P. Hașdeu asemăna literatura română asemenea unei câmpii cu flori, iar ”în acea câmpie literară e loc suficient pentru fiecare creator de poezie” ne spunea înțeleptului de la Hotin. Ministrul Titu Maiorescu avea însă alte idei, nu ascultă sfatul acesta, dorea o ierarhizare a valorilor literare, fapt ce a aprins înverșunate certuri între scriitori. Formări de grupuri și opinii în vărful cărora se disputa valoarea operelor lui Mihai Eminescu și Vasile Alecsandri. Minisstrul Culturii îl așează pe V.Alexandri în fruntea scriitorimii române. Îi face și lui Mihai Eminescu o lustruită apreciere, dar nu-i dă locul Întâi, pe care îl merita afirma poetul Al. Vlahută, prieten și un adevărat discipol al genialului bucovinean, care crease deja o operă literară enciclopedică.

Intradevăr cei doi poeți și scriitori, stâlpi ai literaturii române nu s-au certat ci dimpotrivă și-au dedicat versuri reciproce de toată frumusețea, bine cunoscute de noi azi. Mihai Eminescu: EPIGONII – o poezie în care poetul dedică 3 strofe lui Vasile Alecsandri, iar celelalte 16 strofe ale poeziei curg asemenea unei antologii versificate ce ne prezintă amintirea a unor poeți clasici,( 19 personalități) Apoi o analiză a vremilor sale, Eminescu aduce o accerbă critică mentalităților vremilor sale.

Mihai Eminescu: EPIGONII

Redau 3 strofe din aceste versuri dedicate lui Vasile Alexandri:

”Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice,

Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice,

Ce cu basmul povestește – veselul Alecsandri,

Ce-nșirând mărgăritare pe a razei blondă rază,

Acum secolii străbate, o minune luminoasă,

Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

 

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,

Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,

Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,

El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,

O așează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,

Și iubind-o fără margini, scrie ”visul de poet”.

 

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,

Visul apelor adânce și a stâncilor cărunte,

Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,

El deșteaptă-n sânul nostru dorul țării cei străbune,

El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,

Vremea lui Ștefan cel Mare, zimbru, sombru și regal”.

 

 

Vasile Alecsandri: UNOR CRITICI

Redau ultimele 10 versuri din poezie:

”Am scris eu multe versuri și poate chiar prea multe,

Dar n-am cerut la nime cu drag să le asculte

Nici mi-a trecut prin minte trufaș ca să pășesc

În fruntea tuturora ce-ntr-una viersuiesc.

E unul care cântă mai dulce decât mine?

Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine.

Apuce înainte ș-ajungă cât de sus.

La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.

Iar voi, care asupră-mi săgeți tocite trageți,

Cântați, dacă se poate, fiți buni și nu mai rageți!”

 

Frământările scriitorilor se întensifică odată cu reglementările ministrului culturii. Poetul Al.Vlahuță se revoltă vehement pentru nedreptatea făcută poetului Mihai Eminescu îndreptățitul a fi pus cap al scriitorimii române, declarând astfel: Când, ”viclenia, lingușirea, binecunoscuta elasticitate a șirei spinării – tactul vieții, în înțelesul negustoresc al cuvântului – toate aceste daruri prețioase, care scot din întuneric și asigură succesul atâtor mediocrități”.

E ușor a scrie versuri? Nu-i prea ușor însă, cînd vrei să fii poetul adevărului. Versurile deplin convingătoare ni le-a scris Poetul nostru național Mihai Eminescu:

”E ușor a scrie versuri,

Când nimic nu ai a spune,

Înșirând cuvinte goale,

Ce din coadă au să sune”.

 

Câteva cuvinte despre ARTE

Omul, el însuși o operă a creației universale, iată-l acum devenit creator de opere proprii. Scriam nu de mult printre proverbele mele, despre acea reprocitate dintre artă și știință, despre acea unitate care le face inseparabile, fiindcă prin munca sa omul își dezvăluie știința sa.

Volumul și varietatea acestor creații sunt imense și sunt în continuă creștere. Pentru utilitățile sale omul își crează valorile necesare vieții sale, spre a fi tot mai civilizat.

Adevărul e că din acest imens volum de opere utilitare, prea puține ajung a fi și valori specifice artei. Deci se înțelege că e nevoie de o îndemânare, de o măiestrie și talent în prelucrarea unui obiect spre a-și câștiga acea valoare artistică necesară alegerii a fi obiect de artă.

 

ARTELE STĂPÂNESC TIMPUL

 

În arte descifrăm un drum,

Pe-unde tiranul curgător,

Tot ia pe val ne-ntorcător

O lume de pripas!

Cum timpu-i vis nesimțitor

El duce-n cârcă buni și răi,

Și înțelepți și nătărăi

Și leneș ca și truditor.

În Arte, însă, stă un sfânt,

Un duh de adevăr,

Ce ia din timp, cum ia un măr

Copilu-n joc și cânt,

Din mărul cel încrengurat.

Vezi? Artele au spirit pur,

Culeg dreptatea dimprejur,

O scot din timp și-o țin curat.

Ioan Miclău-Gepianu

 

~*~

Restituiri 2026

Ioan Miclău Gepianu