Despre noua robie
Jurnalistică
Ben Todică,
Producător Radio tv, Melbourne, Australia
Art-emis
09 Iunie 2026
Ceea ce se petrece sub ochii
noștri nu este o simplă criză și nici o întâmplare trecătoare a istoriei. Este
una dintre acele răscruci rare în care o specie întreagă este obligată să
decidă dacă dorește să rămână liberă sau dacă preferă confortul lanțurilor.
Omul modern se află în fața unei alegeri mai importante decât toate alegerile
politice ale ultimului secol. Va deveni conștient de propria sa condiție sau va
accepta să fie administrat asemenea unei turme? Va redescoperi sensul
libertății sau va intra, cu entuziasm și recunoștință, într-o nouă formă de
sclavie, una digitală, invizibilă și aproape perfectă?
Tiranii trecutului erau
primitivi. Ei ridicau ziduri, construiau închisori și trimiteau soldați.
Tiranul viitorului nu va avea nevoie de nimic din toate acestea. El va locui în
rețele, în statistici, în algoritmi și în fluxuri financiare. Nu va ordona; va
sugera. Nu va amenința; va condiționa. Nu va închide porțile; va face
imposibilă ieșirea. Visul oricărui despot a fost întotdeauna același: să spună
oamenilor ce să mănânce, ce să gândească, de cine să se teamă și pe cine să
urască. Diferența este că, astăzi, pentru prima dată în istorie, există
instrumentele necesare pentru realizarea acestui vis la scară planetară.
Frica a fost întotdeauna moneda
de schimb a puterii. Un om speriat renunță la drepturi pe care, în vremuri
normale, le-ar apăra cu propria viață. Un popor speriat cere singur lanțurile.
Le cere în numele siguranței. Istoria nu duce lipsă de exemple. De fiecare dată
când cineva a îndrăznit să spună că omul este mai mult decât o piesă într-un
mecanism, a fost ridiculizat, discreditat sau eliminat. L-au întrebat și pe
Isus cine este el ca să vorbească despre adevăr. Un tâmplar dintr-un sat
obscur. Puterea a râs întotdeauna de adevăr înainte de a-l condamna. Adevărul
are însă o particularitate ciudată: nu poate fi ucis. Pot fi uciși oamenii care
îl rostesc, dar nu și adevărul însuși. Omul educat știe acest lucru. El poate
asculta două voci și poate judeca singur. Poate cântări argumente. Poate spune
„nu”. Omul needucat, în schimb, trăiește într-o panică permanentă. Aleargă de
la o sperietoare la alta, de la un slogan la altul, de la un stăpân la altul.
El nu mai caută adevărul; caută doar adăpost. Poate că acesta este motivul
pentru care educația a devenit primul sacrificiu al epocii noastre.
Timp de decenii, școala a fost
golită de sens, cultura a fost transformată în divertisment, iar cunoașterea în
informație de consum rapid. Civilizația nu a mai produs cetățeni, ci
consumatori. Nu oameni care să înțeleagă lumea, ci oameni care să cumpere produse.
Rezultatul îl vedem astăzi. Instituții incapabile să gândească independent.
Guverne care reacționează, dar nu mai conduc. Specialiști care se tem să
vorbească. Funcționari care execută fără să înțeleagă. O lume întreagă în care
responsabilitatea a fost înlocuită de procedură. Într-un asemenea sistem,
adevărul devine incomod. Întrebările devin periculoase. Îndoiala devine
suspectă. Și totuși, civilizația a progresat tocmai datorită celor care au pus
întrebări.
Dacă omenirea este într-adevăr
amenințată, atunci de ce concurența este mai puternică decât cooperarea? De ce
profitul învinge adesea binele comun? De ce instituțiile care ar trebui să
protejeze viața sunt obligate să gândească în termeni de rentabilitate? De ce
oamenii care ridică probleme legitime sunt atât de des transformați în inamici?
Aceste întrebări nu sunt periculoase. Dimpotrivă. Ele sunt semnul unei
societăți sănătoase. O civilizație începe să moară atunci când încetează să mai
pună întrebări.
Există astăzi o iluzie răspândită
printre cei puternici: aceea că pot prospera într-o lume pe care o sărăcesc. Că
își pot construi palate într-un deșert uman. Că pot acumula bogății nelimitate
fără să distrugă chiar temelia care le-a făcut posibile. Dar nimeni nu se
îmbogățește singur. Fiecare mare avere este rezultatul muncii a milioane de
oameni, vii și morți. Drumurile, școlile, fabricile, limbile, tradițiile,
descoperirile, sacrificiile generațiilor trecute, toate acestea se află în
spatele fiecărui succes individual. Când o elită uită acest lucru, începe să
creadă că este auto-creată. Atunci apare boala veche a tuturor imperiilor:
megalomania. Megalomanul nu mai vede oameni. Vede cifre. Nu mai vede
comunități. Vede piețe. Nu mai vede cetățeni. Vede resurse. Nu mai vede
viitorul. Vede doar propriul său reflex în oglindă. Iar istoria este
necruțătoare cu asemenea oameni. Imperiile au căzut. Regii au dispărut.
Dictatorii au devenit note de subsol în manuale. Numai omul a rămas. Omul
simplu, anonim, acela care seamănă grâul, construiește casele, crește copiii și
îngroapă morții. El este adevărata civilizație.
Poate că marile pericole ale
secolului nostru nu sunt virusurile, nici crizele economice și nici tehnologia.
Poate că adevăratul pericol este uitarea. Uitarea faptului că libertatea este
fragilă. Uitarea faptului că demnitatea umană nu poate fi măsurată în bani.
Uitarea faptului că niciun sistem nu valorează mai mult decât omul pe care
pretinde că îl servește. Când o societate ajunge să considere omul un mijloc și
nu un scop, ea începe deja să decadă, iar atunci când libertatea este
sacrificată pentru promisiunea siguranței absolute, rezultatul nu este nici
libertate, nici siguranță. Rezultatul este robia. O robie atât de subtilă,
încât cei care o poartă ajung să o numească libertate. O robie atât de
perfectă, încât lanțurile ei nu mai sunt văzute. Și poate că aceasta este cea
mai mare tragedie a epocii noastre. Nu că există oameni care vor să conducă
lumea, ci că există milioane de oameni dispuși să renunțe la propria judecată
pentru a fi conduși.
Despre manipulare, frică și
pierderea libertății
Noii manipulatori, formați din
unirea celor două puteri ale Războiului Rece, având la dispoziție toate
informațiile despre comportamentul și psihologia omului în diverse orânduiri și
cunoscându-i bine slăbiciunile și punctele forte, le folosesc pentru a-l aduce
pe om în starea de disperare și tăcere, de impotență mentală și fizică,
subjugându-l. În loc să ducă specia spre evoluție și înălțare intelectuală, să
o facă să se bucure de beneficiile conștiinței superioare, un „mușchi” greu de
întreținut pentru cei avuți, care nu vor accepta niciodată devansarea. Aceștia
preferă să plătească prețul stagnării evoluției umane pentru a-și păstra
supremația. Ei vin cu tot felul de distracții menite să abată atenția de la
problema reală, inventând permanent alte pericole. Să te orbească, să-ți arunce
praf în ochi ca să nu vezi când ești lovit. „Uite, vine Bau-Bau. Culcat!”
O civilizație care ar putea fi
onestă este forțată să se transforme peste noapte într-una a escrocilor și a
înșelăciunii. Oameni care lovesc fără milă, frate contra frate, soră contra
soră, dezbinați sistematic. Se organizează tot felul de atacuri teroriste
pentru a menține populația în panică, dezorientată. O populație needucată nu
are resursele necesare pentru a se apăra împotriva acestui tip de terorism. Iar
cei care știu și ar putea ajuta sunt adesea arestați sau reduși la tăcere sub
diverse pretexte. Cu ocazia acestei pandemii, populația fiind închisă în case,
profitorii au manipulat și monetizat, prin tot felul de noi șiretlicuri, viața
oamenilor până la epuizare psihologică. Au apărut noi forme de violență și
crimă în societăți și națiuni: țări bombardate, conducători executați, familii
întregi de refugiați rătăcind printre străini, toate acestea pentru a obține
puterea, de către o mână de oameni bolnavi și paranoici. Ce folos să deții
puterea dacă nu mai rămâne nimeni care să te admire?
Au infestat internetul cu sute de
canale de informare care emit știri confuze, doar pentru a genera profit. Mulți
au devenit milionari din acest haos informațional. Internetul ar fi trebuit să
rămână un spațiu liber, un bun public, precum aerul sau pământul. Altfel, riscă
să alunece spre irelevanță. Dacă nu se va găsi un „vaccin” împotriva acestor
apucături distructive care acționează asupra speciei și conștiinței umane, ne
îndreptăm cu siguranță spre pierzanie. Viața nu merită trăită fără libertatea
gândirii și a visării. Este una dintre cele mai mari crime ale acestui secol:
invadarea și încâlcirea minții umane, amorțirea ei prin tot felul de unde,
radiații, microunde și alte tehnologii invizibile. Scriitorii au datoria de a
vindeca starea umanității, însă majoritatea sunt înfricoșați și dezorientați de
posibilele pedepse și acuzații, mai ales de teama de a-și pierde poziția
socială. În majoritate, „cosesc iarba la rădăcină”.
Puțini mai au săbii ascuțite
împotriva confuziei și a dezinformării. Sunt promovați cei obedienți; iar dacă
vrei să fii acceptat, trebuie și, te aliniază la „minciuna acceptabilă”.
Mari scriitori ai lumii au plătit
cu libertatea sau viața pentru adevărul lor: Eminescu, Fiodor Dostoievski,
Ernest Hemingway și mulți alții au trăit sau au scris sub presiune, exil sau
detenție. Scriitorii trebuie să găsească moduri de a-i ajuta pe oameni să-și
regăsească fericirea chiar și în aceste timpuri tulburi, produse de pandemie
și, mai ales, de noua formă a civilizației în care am intrat. Întoarcerea la
lumea de dinainte nu mai este posibilă. Ar necesita prăbușirea a prea multor
structuri. Nu putem fi pasivi, pentru că și viața noastră este implicată. A
scrie doar „pe plac” nu mai înseamnă scriitură, ci servitute. Întreaga
conștiință și sufletul omului sunt astăzi umilite, injosite, terfelite în
voința și demnitatea lor profundă.
Nu pot înțelege acest tip de
cruzime: cum poți ajunge să răpești omului chiar și sensul cuvintelor „mamă” și
„tată”, al familiei, al apropierii, al îmbrățișării? Cât dispreț trebuie să
existe pentru a te crede aproape dumnezeu, când ai fost doar investit temporar
cu o funcție de servire și conducere a unei națiuni? Adevăratul rol este acela
de a sluji poporul, nu de a-l umili. Avea dreptate președintele Donald Trump la
Națiunile Unite când recomanda fiecărei națiuni să-și păstreze identitatea și
să o pună pe primul loc. Populația a fost atât de sărăcită de educație și atât
de înfricoșată, încât uneori nici măcar nu mai recunoaște momentul în care este
umilită sau disprețuită de propriii guvernanți, iar cei aflați la putere, chiar
și atunci când primesc ajutoare externe pentru țările lor, sunt adesea atât de
lacomi încât le împart între ei.
Această lăcomie și vanitate
devin, în cele din urmă, de neînțeles.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu