Ben Todică - O LACRIMĂ PE SÂNUL MĂRII

 

O LACRIMĂ PE SÂNUL MĂRII

Cuvânt de deschidere

În anul 2813, omenirea nu mai locuia pe planete.

Orașele deveniseră organisme artificiale, capabile să călătorească între lumi. Suspendate în vid, ele traversau sistemul solar asemenea unor continente plutitoare, alimentate de corporații comerciale, ligi industriale și complexe militare care își disputau necontenit controlul rutelor cosmice.

Unele dintre aceste orașe purtau milioane de locuitori. Altele dispăruseră deja dincolo de marginile hărților stelare. Odată accelerate către viteza luminii, nu se mai întorceau niciodată. Plecau în necunoscut, înghițite de jungla galaxiilor.

Omul se schimbase.

Corpul biologic devenise o simplă opțiune. Organele sintetice, memoria augmentată și conștiințele asistate de inteligențe cuantice transformaseră specia într-o formă nouă de existență. Doar puțini mai păstrau ceva din vechiul suflet omenesc. Îi numeau Credincioșii. Ei vorbeau încă despre Forța Supremă. Despre mister. Despre sens.

Sub straturile groase de nori sulfuroși, Terra continua să existe. Sterilă. Strălucitoare. Seducătoare. Planeta albastră devenise o legendă. Ploi acide spălau necontenit continentele pustii, iar oceanele sclipeau în lumina soarelui ca niște oglinzi lichide. Se spunea că, odinioară, aici trăiseră oameni printre păduri, râuri și munți. Se spunea că iubiseră. Cuvântul însuși părea absurd în anul 2813. Iubire. Dor. Dragoste. Termeni arhaici conservați în arhivele lingvistice.

Decebal aterizase forțat pe țărmul unui ocean dispărut din toate hărțile. Plaja era alcătuită din miliarde de pietricele rotunjite de timp. Când coborî din navă, pașii îi afundară cizmele într-un foșnet grav, ca și cum întreaga coastă ar fi respirat sub el.

Nava se contractase deja într-o formă aproape perfect sferică. Nu fusese construită din metal. Nici din materie organică. Era un organism sintetic viu. O gelatină inteligentă programată să răspundă emoțiilor pilotului. Își modifica structura moleculară după gândurile sale și anticipa deciziile înainte ca acestea să devină conștiente.

Aterizase pe plajă asemenea unei picături de rouă. Se lipise de pietre și rămăsese nemișcată.

Așteptând.

Decebal simțea de ani întregi o atracție inexplicabilă pentru Terra. Își repetase de nenumărate ori aceeași propoziție:

- Toată viața am urmărit o iluzie.

Poate tocmai de aceea venise. Să afle dacă iluzia exista. Sau dacă el însuși era doar produsul ei.

În depărtare observă fascicule colorate ridicându-se din nisip către cer. Păreau coloane de lumină care perforau atmosfera. Curios, se apropie. Printre pietre descoperi o sferă perfectă. Semăna cu o minge de golf din epocile primitive ale umanității. În interiorul fiecărei cavități erau montate micro-lentile de cristal necunoscut. Lumina soarelui pătrundea printr-una dintre ele și era multiplicată de mii de ori, proiectând imagini holografice în toate direcțiile. Un dispozitiv de memorie. O capsulă temporală. Poate veche de opt sute de ani. Poate de două mii. Poate mai mult.

Când orientă fasciculul către peretele unei grote, imaginile începură să prindă contur. Text. Fotografii. Chipuri. Poezii. Povești. Istorie.

Pe vizorul căștii apăru primul titlu: Făt-Frumos din Lacrimă. Apoi: El Zorab, Doina, Albinuțele Sarei - Și, în cele din urmă, imaginea unui om. Profesorul Artur Silvestri.

Înregistrarea se activă automat. Vocea era veche, dar surprinzător de clară. „La propunerea românului australian Ben Todică, am creat această capsulă pentru cei care vor veni după noi. Am adunat în ea ceea ce am considerat mai sincer și mai autentic din lupta pentru păstrarea memoriei românești...”

Decebal asculta fascinat. Pentru prima dată în viață descoperea ceva ce arhivele galactice nu puteau reproduce. Nu era informație. Nu era istorie. Nu era propagandă. Era memorie vie. Emoție conservată. Suflet.

Pe măsură ce imaginile se succedau, detectoarele neuronale din costum înregistrau modificări neașteptate. Nivelul empatiei creștea. Activitatea centrilor afectivi se intensifica. Sistemul interpreta fenomenul ca pe o anomalie. Decebal îl percepea ca pe o revelație. Simțea că se completează. Ca și cum o parte lipsă din el ar fi fost ascunsă aici, pe această planetă moartă. Într-o limbă. Într-o poveste. Într-un dor.

Apoi vocea navei îi vorbi direct în minte. Rece. Limpede. Instinctuală.

- Toate acestea sunt iluzii, Decebal.

El privi oceanul. Lumina serii curgea peste valuri asemenea unei lacrimi uriașe.

- Poate, răspunse. - Atunci de ce contează atât de mult?

Pentru prima dată, inteligența navei nu găsi răspuns. Iar Decebal înțelese că ceea ce descoperise nu era trecutul. Era ceea ce omenirea pierduse pe drum. Și ceea ce venise să caute.