GHELASIE
De fiecare dată când intru desculț în
pădurea copilăriei mele și mă întorc la umbrele ei întunecoase, mă cuprinde un
fior existențial, de parcă m-aș rătăci iarăși într-un necunoscut de care m-am
temut întotdeauna.
Pătrund, fără protecție, într-un loc plin
de hățișuri, pericole la tot pasul, nepregătit pentru viața în care am plonjat
fără pregătire, înarmat doar cu o veșnică și neliniștită curiozitate.
Acum, de pildă mă văd înconjurat de niște
copii puțin mai mari ca vârstă, gălăgioși, zânatici și plini de o vioiciune pe
care mi-o transmiteau și mie, cel mai mic și mai speriat dintre ei.
Printre ei îmi apare unul nestașnic, cap
al tuturor drăcoveniilor copilărești de care eram noi capabili pe atunci. Îl
chema Doru, era cel mai mare dintre verișorii mei și era permanent inițiator al
năstrușniciilor nevinovate din acel loc și din acel timp.
Trăiam la țară, printre livezi, printre
animale, stupi sau grădini, de care se ocupau părinții noștri cei de toate
zilele. În toate serile noastre, adică după ce eram eliberați de corvezile la
care ne puneau mai ales bunicii, ne adunam în fața caselor și ne jucam cu o
energie care nu avea nevoie de vreun obiect special. Aveam bețe, pietricele,
gloduri de pământ, praf și concuram cu liliecii de seară care, de fiecare dată,
zburau în jurul nostru atât de aproape de pământ, încât ne temeam permanent că
ni se vor încurca în vâlvoiul de păr netuns prea des, pe care-l aveam pe cap.
Primeam diferite roluri din poveștile
citite, eram ba Greuceanu, ba Făt Frumos, ba Mucea Făr-de Moarte, rol pe care
mi-l rezervau mie, ca cel mai mic și mai ușor de învins.
Prăștii, arcuri, săgeți, săbii de lemn, ce
mai, arme din cele mai sofisticate, se înfruntau pe șoseaua noastră plină de
praf, până ce noaptea ne îndemna să continuăm urmărirea fără saț a lunii care,
de fiecare dată se afla în altă parte decât o arătau ceilalți cu mâna, ca și
când ar fi fost pe cer tot atâtea luni câți privitori erau. Să nu mai amintesc
de jocul acela cu învârtitul până amețeam și care ne trântea la pământ,
făcându-ne să privim un cer rotativ, cu stele care se mișcau într-un cerc
fantastic, în timp ce aburii calzi din bucătăria bunicilor ne ademeneau să ne
strângem în jurul unor mese scunde și cu scăunele cu trei picioare, unde mâncam
cu mâna, sau cu linguri totdeauna de lemn, bucate care azi i-ar face invidioși
pe cei mai teribili gurmanzi.
Aș putea să descriu jocuri nevinovate ale
unor prichindei care deschideau împreună și diferit, ochii spre viață, fiindcă
fiecare an, fiecare vară, schimba câte ceva din obiceiurile noastre de atunci.
Descopeream alte distracții, cum ar fi scăldatul în gâldăul de pe un râu de
munte din apropiere, care avea o apă atât de rece încât nu pot să înțeleg cum de o puteam suporta. Am
mai scris că făceam un zid de pietre din râu, pe care îl tapetam cu frunze și
crengi de arin, și în care, după ce se umplea cu apa râului, ne bălăceam la
nesfârșit, până ce zidul se prăbușea, astfel încât a doua zi, ajunși pe islaz,
o luam de la capăt cu construcția și scăldatul... Mai aveam atunci bucuria de a
căuta fragi pe râpele din jurul islazului, fragi care înroșeau râpa, de ajungeam
să le mâncăm cu pământ cu tot, fără să avem răbdare să le culegem cum făceau
mămicile noastre. La fel procedam când dădeam de afine, prin pădurile de sub
munte, pe care le cam băgam în gură fără să avem răbdare să le separăm de
frunze. Nu mai spun de fructele verzi de prin livezi – mere, corcodușe sau
prune, mai ales gurlupi. De multe ori nici nu mai mâncam nimic pe la masa
bunicilor din cauză că ne umpleam burțile cu fructe necoapte, care însă nu ne
făceau nici un rău. Nu știu dacă verișorii procedau ca și mine care, în timpul
posturilor interminabile de Crăciun sau de Paște, mă strecuram în podul cu
afumături al bunicilor, de unde tăiam cu o custură specială bucăți de carne
afumată de porc pe care o mâncam repede, din necesitatea de proteine, deduc eu
acum...
Relațiile cu verișorii se opreau atunci
când intram în case, seara, dar se refăceau imediat a doua zi de dimineață. Țin
minte că, deși era vară și umblam în pantaloni scurți, eu mă trezeam devreme,
odată cu răsăritul, așteptând înfrigurat să dea soarele ca să mă încălzească și
să vină la joacă unul din verișorii mei, dar mai ales Doru, cu care, nu știu de
ce aveam o comunicare mai bună decât cu Ștefan. Doru era mai mare cu vreo cinci
ani decât mine, Ștefan doar cu trei, dar cu Doru mă înțelegeam mai bine. Și el
se înțelegea cu mine mai bine decât cu toți ceilalți, fiindcă erau mai mulți în
jurul nostru. Tandemul format de mine și Doru însă, devenise mai strâns... nu
știu de ce. Dispăruseră jocurile din șosea, apăruseră însă altele, trasul cu
arcul la țintă, prăștiile după păsări. Țin minte că odată eram într-o grădină a
bunicilor numită la Cuprian, habar nu am de ce, eu și Doru, trăgând cu arcurile
prin pruni. Săgețile le făceam din fire de papură de pe baltă, cărora le
înfigeam în vârf câte un cui din care tăiam măciulia. Nu vă închipuiți ce
departe se duceau acele săgeți și ce bine se înfigeau în țintă! Cum zic, eram
în grădină și, după ce m-am dus să-mi ridic o săgeată ajunsă mai departe, m-am
întors către Doru și l-am pus să tragă înspre mine, ca să prind acea săgeată cu
mâna. De curând citisem în FRAM URSUL POLAR, cum acel urs, foarte inteligent,
prindea săgețile braconierilor direct cu laba lui. Doru nu a așteptat să-l
invit a doua oară, a tras înspre mine săgeata aceea cu cui în vârf, pe care eu
ziceam că o voi prinde ca Fram. Nu am văzut nimic, doar am simțit o lovitură în
tâmpla dreapta și am mai simțit cum săgeata, după ce s-a înfipt perfect în
tâmpla mea, ricoșând pe lângă os, a căzut pe lângă obraz, inertă. N-a trebuit
decât s-o smulg din pielea capului, fără prea multă durere.
Asta a fost tot. Abia pe urmă am înțeles ce
bun fusese Dumnezeu cu mine de nu m-a nimerit săgeata aceea direct în ochiul
drept, exact cu un centimetru mai în centru, unde putea să-mi distrugă nu doar
ochiul, ci putea pătrunde chiar în creier.. Ce bun a fost de asemeni cu nu mi-a
intrat direct în cap, cu un cui destul de lung care putea sparge coaja fragilă
a craniului...
Am mai avut cumpene din care am tras mai
târziu concluzii cu privire la destin, dar aș dori să trec mai departe, fiindcă
abia acum voi intra în miezul povestirii mele
Prietenia, tandemul creat între mine și
verișorul meu Doru a continuat până la maturitate. A fost o perioadă când el
era foarte preocupat de munca unui bijutier, sau de munca de făurar. Mă chema
deseori la gardul care ne despărțea, ca să-mi ofere câte un cuțâtaș, cum
pronunța el, făcut din te miri ce metal. Doage de butoi, de obicei, șlefuite
până la strălucire, cu plăsele nituite și ascuțite ca la carte, obiect care
păstrat astăzi ar putea fi socotit o bijuterie, dar care ruginea a doua zi, și
devenea inutil după ce îl foloseai puțin, fiind confecționat din fier mort...
Altă preocupare, în jocurile noastre din
ce în ce mai singuratice, a fost aceea de a construi adăposturi în care să ne
putem feri de intemperii, sau unde să putem să ne ascundem... Rezemam de vreun
gard câteva uluci, pardoseam locul cu alte scânduri mai mici și, acolo la
umbră, ne simțeam ocrotiți de toate relele.
Timpul a trecut și, pe lângă aceste
preocupări copilărești au apărut lecturile... Bunicii noștri comuni aveau o
povarnă părăsită, unde Doru dispăruse aproape toată vara care a urmat, (era
deja în liceu) în al cărei pod își organizase un fel de birou, destul de
suspendat, destul de incomod, unde se refugia ca să citească tot felul de cărți
găsite în biblioteca de familie. Și tatăl său, popa din Șerbănești, și bunicul
nostru țineau în bibliotecă multe cărți, nu numai bisericești, ci cărți
filozofice sau chiar literatură laică de valoare. Am beneficiat și eu de
asemenea cărți, semănând cu mama mea, care devora orice carte îi cădea în mână.
Doru era atras de cărțile filozofice. Unele erau de-a dreptul în germană, așa
încât am început să-l bănuiesc că făcea eforturi de a citi în germană. Deja
relațiile dintre noi se schimbaseră, nu mă mai căuta să-mi spună orice, se
maturiza și chiar se închidea în el. Am găsit printre manuscrisele sale și
niște poezii de dragoste, care m-au făcut să înțeleg că se îndrăgostise de o
fată din vecini, pe care o vedea mai des când trecea prin fața casei ei, cărând
gălețile cu apă de la puț... Nu am nici o dovadă că fata aceea ar fi știut
ceva, doar vreau să spun că i-am descoperit și asemenea sentimente.
Când bunica noastră, a descoperit refugiul
de o vară întreagă al lui Doru, din podul povernei părăsite, a fost un fel de
cutremur în familie, fiindcă s-a descoperit, acolo, pe scândurile improvizate
ale biroului, o tăviță cu scrum cam de la o sută de țigări fumate. Dar un scrum
(am văzut și eu asta) de la țigară nu scuturată treptat, ci așezat cu grijă ca
să nu se sfărâme, unul peste altul, într-o cantitate impresionantă. O pală de
vânt l-ar fi împrăștiat imediat, dar acolo în pod, în mod inexplicabil, scrumul
era clădit cu grijă ca într-o piramidă... Nu țin minte să fi dat cineva vreo
explicație. La noi în familie nu se obișnuia să se facă tam-tam, se discuta în
șoaptă, iar eu am aflat mai mult pe furiș, cum că Doru ar fi încercat și acest
fel de atracție, la care deja renunțase, iar grămăjoara de scrum rămăsese acolo
doar ca o ofrandă a renunțării...
Doru a fumat o vară întreagă, dar asta nu
s-a mai comentat, totul a trecut la repezeală, iar refugiul din povarnă s-a
mutat, în vara următoare într-o altă clădire a noastră, acolo unde se extrăgea
mierea cu centrifuga, și unde existau niște buți mari de pus prune la fiert...
Este nevoie cred, să explic, dacă tot m-am
apucat, că mama lui Doru suferise, sărmana, un mare șoc post partum, la una din
nașteri și devenise iresponsabilă definitiv. Fratele mamei, tatăl lui Doru, nu
avea ce să facă decât să încerce fel de fel de tratamente, fără nici un
rezultat. Fiind preot trebuia să rabde ca un sfânt tot coșmarul conviețuirii,
fiindcă zicând coșmar, știu ce vorbesc. Casele noastre erau una lângă alta, iar
de dincolo de gard, de dimineața până seara se auzea un urlet continuu, cu invective
din cele mai teribile la adresa popii, a copiilor, a bunicilor mei și a noastră
în general. Singura intervenție a bietului popă era mai taci mă proteasă mă!
Spus din când în când. Atât. Familia
mea, mama, tata sau soră-mea veneam în etape la bunici, dar bunicii mei, bieții
de ei, erau obligați să asculte asta în fiecare zi. Desigur copiii au fost
afectați, iar dintre ei, Doru cel mai mult. Ștefan era mai puțin sensibil,
Meri, sora cea mare la fel, Doru însă nu știa ce să mai facă pentru a se feri
de această veșnică tortură. Cred că acesta este motivul pentru care se refugia
tot timpul. O singură dată mi-a spus că el nu va avea de-a face niciodată cu
vreo femeie. Acesta este motivul pentru care a început să dorească să stea cât
mai departe de femeie... Mai pot spune că, făcând liceul la Vâlcea, a nimerit
într-o clasă numai de fete, el fiind singurul băiat, astfel încât asta a fost
pentru el capac peste pupăză, cum se spune.
Acolo, în Iatac, fiindcă așa se
numea în familie această clădire, deja adolescentul nostru începuse să învețe
germană. Singur. Se hotărâse să dea examen la medicină, fiindcă îmi spunea că
vrea să devină doctor fără arginți, adică să meargă prin sate și să vindece
fără bani pe cei bolnavi. Eram prea mic atunci, nu intrasem nici la liceu încă,
pentru a-l putea contrazice cumva.
Important este că dând examen de admitere
la medicină, Doru a picat. Desigur că avea nevoie de o pregătire mai serioasă
pentru acest examen, nu știu ce să zic, important este că acest eșec i-a tăiat
tot elenul tineresc care-l ținuse în activitate permanent.
..................................................................................................
Nu știe nimeni ce s-a petrecut cu el după
eșec. Pot spune doar că în anul următor a fost admis la o școală de doctori
laboranți la Cluj și că apoi a lucrat ca laborant timp de un an, la Abrud.
Acolo nu s-a putut adapta, drept care a venit și s-a angajat în stațiune, la
Călimănești. În acea perioadă apăruse la Mânăstirea Cozia, sus în munte, un
călugăr care fusese socotit schismatic, nu știu de ce, care ocupase pe ascuns
un adăpost din stâncă al unui pustnic de demult, de lângă mânăstire. Doru a
ajuns la el și s-a călugărit pe ascuns. A locuit câtva timp cu acest bătrân
călugăr care, fiind reclamat, a fost ridicat de securitate și scos din acel
refugiu. Doru, călugărit deja, a fost trimis ... la serviciu. Odată, în
Călimănești a fost însă apostrofat de un alt călugăr care i-a atras atenția că
locul său este la o mânăstire, după ce a trecut în partea călugărească, chiar
dacă a fost uns de un călugăr proscris. Și așa a ajuns Doru, vărul nostru, să
se numească Ghelasie, așa a început să aparțină de Sf. Mânăstire Frăsinei. Și-a
luat de bună-voie canoanele Sf. Calinic, de la Cernica, cel care fusese înainte
stareț la Frăsinei. În toată perioada călugăriei sale nu a mâncat decât ce
dă pământul, fără să fie trecut prin foc și nu a dormit în pat niciodată... Medicina poate nega posibilitatea de a nu
dormi vreme de 25 de ani, dar eu am fost martor la asta și pot s-o susțin Pot
să susțin și alte fenomene incredibile petrecute în preajma lui Ghelasie. Am
scris despre astea în cartea mea AM FOST ACTOR și nu vreau să repet!
La rândul său, Ghelasie a scris multe,
foarte multe cărți importante, începând cu Medicina Isihastă, a devenit
un călugăr la care se perindau persoane disperate și care își găseau liniștea
urmând sfaturile sale. Au fost persoane
care-i sunt și azi recunoscătoare pentru vindecări miraculoase, altele care au
trecut la ortodoxism după ce au avut contact cu el. Ghelasie continuă și azi să
acționeze, prin sine însuși și prin discipolii pe care i-a avut.
Vreau să închei amintind doar cuvintele
unui alt călugăr, foarte bătrân, atunci când am stat câteva zile la Frăsinei și
a aflat că sunt văr cu el. A spus că șapte generații înainte și șapte
generații după, veți fi scutiți de păcat toți cei care faceți parte din familia
părintelui Ghelasie...
Capitol din cartea: INSECTAR Mileniul
III, de Florin Zamfirescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu