CORESPONDENȚĂ ÎNTRE PR. BENEDICT GHIUȘ ȘI IOAN IANOLIDE
Trezirea din buimăceala vremurilor
Părinte,
După căutările unei vieţi
întregi, aşezată la răscruce de ere, doresc să nu termin alergarea fără a
mărturisi concluziile la care am ajuns, deşi prilejul de a o face public îmi
este interzis. Sunt însă convins că va veni o zi în care oamenii, treziţi din
buimăceala acestor vremuri, aflându-ne şi pe noi sub ele, se vor dovedi
interesaţi să afle ceva despre experienţa noastră. Deci, întrucât cred că ne
aflăm în durerile facerii unui nou ev creştin – unica salvare pentru lume –
încerc să sintetizez câteva aspecte ale lui.
Există un singur principiu unic
(idee, forţă, punct, putere) şi acesta este Hristos. El este originea, vârful
piramidei şi finalitatea sufletului şi existenţei umane, cât şi a naturii şi
creaţiei întregi. Condiţia umană este complexă şi organizată pe principii duale
(contrarii, bipolice, contradictorii), dar toate converg în principiul unic:
Hristos. Alţii au luat alte principii unice, dar nici unul nu este încărcat cu
adevărul revelat despre Dumnezeu, cum este creştinismul şi, în consecinţă,
aceia conduc la erori de viziune şi de trăire umană.
Gândirea în Hristos
Fără Hristos, gândirea oamenilor
este eronată, poate fi degradantă, iar dacă este împotriva lui Hristos, ea
ajunge satanică. Dar, nu numai cei ce sunt în afara lui Hristos pot greşi, ci
şi creştinii înşişi. Dacă mântuirea lumii este scopul Bisericii, dacă
îndumnezeirea oamenilor este metoda Bisericii, suntem obligaţi să observăm că
în faţa creştinătăţii stă un imperativ imediat: reîncreştinarea creştinilor şi
a creştinismului.
Căci ne aflăm într-o profundă
criză religioasă, spirituală, morală, culturală, politică, socială,
ştiinţifică, tehnică, economică şi militară – deci generală. Deci coordonata
superioară a unui nou ev este religiozitatea! Tocmai religiozitatea trebuieşte definită,
pentru a nu repeta erorile trecutului, ci pentru a realiza o formulă de viaţă
umană ideală. Ideală, dar reală.
Religiozitatea trebuie să fie
atotcuprinzătoare, într-o orânduire deplină, în care spiritul şi materia, viaţa
şi moartea, idealul şi realul, misterul şi concretul, ideea şi actul,
eternitatea şi vremelnicia, sacrul şi profanul, în fine, Dumnezeu şi omul – să
formeze un tot unic şi armonios, apt să dea toate răspunsurile şi să rezolve
toate problemele umane. Pentru a realiza această stare, concentraţi şi uniţi în
Hristos, având conştiinţa ştiinţifică şi obiectivă a realităţii, să cerem să ni
se descopere adevărul. Cu alte cuvinte, la adevărurile descoperite de om, să
cerem adevărul revelat de Dumnezeu.
Principii ale unei
societăți creștine
Hristos este necesar şi într-un
caz, şi în altul. Omul trebuie să vâslească permanent între vis şi realitate.
Pentru a nu greşi, trebuie să începem aşa:
1) Integritate în spirit, în
principii, în învăţătura dată de Hristos – fără a evita ori a răstălmăci nicio
iotă. Or, se pare că oamenii, fie din neputinţă, fie din decadenţă, şi-au croit
o viziune convenabilă lor şi vremurilor. Este foarte greu a lupta cu formele
degradate ale valorilor creştine, izvorâte din păcatele conştiente ale
oamenilor, dar este mai greu a lupta cu incapacitatea oamenilor de a se
dezvolta în mod unitar şi armonios, ei alunecând mereu spre o extremă.
Deci trebuiesc înlăturate
compromisurile morale, cât şi unilateralitatea de viziune. De exemplu, este
greu a lupta cu egoismul individualist al unei lumi burgheze, pretins creştine
– dar este şi mai greu de a nu aluneca în nici o extremă principială: autoritate
– libertate, individ – colectivitate, tradiţie – inovaţie, pace – război etc.
2) Integralitatea existenţială,
adică rezolvarea tuturor problemelor umane într-o perfectă armonie şi fără
exagerare. Aici funcţionează calea împărătească, ori a dreptei socoteli. Ea se
realizează în toate planurile şi toate domeniile vieţii. În acest sens,
creştinătatea trebuie să-şi asume depline răspunderi, dar să o facă cu adâncă
iscusinţă şi înţelepciune.
Datoria clerului și a
creștinilor în general
Biserica, prin cler, îşi rezervă
domeniul sacrului şi al cuvântului, dar observăm că nici sfânt nu a fost, iar
cuvântul a fost adaptat vremurilor şi nu vremurile au fost modelate de cuvânt.
Deci clerul trebuie să dovedească sfinţenie în trăire şi integritate în
mărturisire – ceea ce nu s-a prea întâmplat în realitate. Dar Biserica nu se
reduce la cler, ci se cuprinde în laici; deci nu se rezumă nici la sacru şi la
cuvânt, ci cuprinde toate domeniile existenţei umane.
Pentru aceasta, creştinii laici
trebuie să formeze organisme specializate pe probleme, care să conlucreze la
mântuirea oamenilor – căci aşa au procedat şi apostolii când au creat
diaconatul.
Lumea, viaţa, istoria,
societatea, trebuiesc abordate cu îndrăzneală şi răspundere. Biserica trebuie
să slujească pentru a mântui oamenii. Dar pentru asta e nevoie de credinţă,
iubire, jertfă, nebunie, putere, iscusinţă, luptă şi speranţă. Aşa vede un om a
cărui viaţă e făcută scrum, dar al cărui suflet e viu.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 32)
TAMAIA
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
Tamâia în biserica este un semn
material al sfinteniei fiintei lui Dumnezeu si a sfintilor Lui, precum si un
mod de a ne aduce aminte ca si noi trebuie sa vietuim în sfintenie. Sfintenia e
o însusire vesnica a lui Dumnezeu si a sfintilor Sai dupa harul si dupa darul
Lui. Sfintenia trebuie sa fie întotdeauna si o însusire a noastra iar duhoarea
pacatului ce ne este proprie trebuie respinsa în tot chipul: prin pocainta,
prin munca, prin post, rugaciune, milostenie.
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Liturghia: Cerul pe pamant, traducere de Boris Buzila, Ed. Deisis,
Sibiu, 1996, p. 191
BRODERIA
- Maica Gavrilia Papayannis -
Cineva se plângea ca este tratat
nedrept si se întreba de ce trebuie ca saracii sa fie saraci, de ce unii erau
asa si altii nu, de ce unii oameni trebuie sa aiba totul si altii nimic...
Într-o zi, el a avut o vedenie:
L-a vazut pe Dumnezeu, sus în cer, cu o broderie pe care El broda vietile
noastre, ale tuturor. Ne-a vazut, de asemenea, si pe noi, oamenii, jos pe
pamânt, privind doar firele libere care atârnau pe dosul broderiei, neputând
întelege lucrul de mâna minunat al lui Dumnezeu...
Ce vedenie superba!... Asa este.
Numai când ne vom duce acolo sus, vom putea admira planul lui Dumnezeu pentru
viata noastra! Acum ne facem griji, pentru ca vedem doar partea din dos a
broderiei...
Maica Gavrilia
Papayannis, Asceta Iubirii, traducere de Medana Oltean, Ed. Episcopiei
Giurgiului, Giurgiu, 2014, p. 450-451
POMUL INCARCAT DE ROADE
- Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi un pom cu frunzisul verde, covârsit de roade, a carui înfatisare bucura pe
orisicine. De la aceasta întâmplare întoarce-ti gândul catre starea launtrica a
omului iubitor de bine, al carui suflet este împodobit întocmai sau poate chiar
mai mult decât atât, fiind îmbelsugat cu roadele Sfântului Duh. Un asemenea om
„ca finicul va înflori si ca cedrul cel din Liban se va înmulti” (Psalmul 91,
12). Întâmplarea aceasta te învata sa râvnesti la podoaba cea launtrica, nu la
cea din afara.
Sfantul Tihon din
Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 74.
STAND LANGA MORMANT
- Sfantul Teofan Zavoratul -
Stând lânga mormânt, am patruns în el cu privirea mintii, si am vazut trup
stricat, care s-a facut dezgustator în mormânt. Unde a pierit chipul atragator?
Se vad doar oasele risipite, uscate si acoperite de putrejune. Am plecat de la
mormânt cu necaz si amaraciune, mutându-ma cu gândul la vremea aceea când vom
învia la glasul trâmbitei si Te vom proslavi pentru învierea cea gatita fiilor
lui Adam, si am zis: „Lauda Tie, Doamne al tuturor!”
Sfantul Teofan
Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian
Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 206.
Mihai Eminescu
Mihai Eminescu s-a născut la
cumpăna veacului al nouăsprezecelea nu ca un accident, ca o întâmplare, ci ca
o necesitate. Sute de ani înainte prooroci știuți și neștiuți
îl vestiseră, nu cu îndoiala speranței, ci cu tăria certitudinii. Atunci,
în orice așezare românească, ori chiar în pulberea pământului, Eminescu trebuia să
se nască. Întâmplător a fost numai faptul că s-a numit Eminescu, că
s-a numit Mihai. Tot așa de bine putea să-l cheme Ion,
Gheorghe, Nicolae, Manole…
El a fost binevestit dintru început din încleștarea
tulburătoare a primului sărut dat de acel arhanghel al sufletului
românesc, pe care l-am numit doar simplu, Doină, munților,
câmpiilor și apelor noastre.
Anonimi fără număr, ctitori ai
acestei limbi, acei ce-au pus drept piatră de temelie cel dintâi cuvânt îl vor
fi văzut pe El ca o stea polară călăuzitoare prin veacuri,
sau, poate, de ce nu, ca un izbăvitor. Și dacă nu mai rămâne loc îndoielii că
marea ștafetă a plecat de la acel ,,torna, torna, fratre, torna!” cu
nimic n-ar fi păcătuit, dacă l-ar fi numit pe el frate, căci, așa
cum avea s-o dovedească, a fost frate bun, dintru începuturi, pentru cei
trecuți și pentru cei viitori.
Eminescu s-a înrădăcinat
continuu, ca un mesaj mesianic, în sufletul și conștiința milioanelor de
obidiți, care, trăitori pe aceste locuri, își clădeau o țară. Dar ei, mari în
cuget și în fapte, înmulțindu-se ca frunza și ca iarba, haturile le-au devenit
prea neîncăpătoare. Erau prea mândri însă ca să cerșească, ori ca să răpească
vreo bucată de glie altora. Atunci au pornit spre ceruri, căci văzduhul era al
lor, iar meșterii au zidit fără încetare, zi și noapte, măreață catedrală. Așa
au vrut s-o facă dintru început, iar acolo sus, pe vârf de turlă, în loc de
cruce sau de steag, să-i așeze leagăn lui Eminescu.
Năruirea acoperea izbânda
strădaniilor, când ,,Hoarde negre, hoarde mari,/Când de
turci, când de tătari”, făceau ca să rămână în urmă pământul
presărat cu ,,scrum, tăciuni în loc de case,/Iar în loc de vite – oase”.
Atunci, călăuziți de stelele
cerului, căutat-au oamenii duhurile pământului și ale pădurilor și, ca la un
străvechi oracol, cerutu-le-au sfat.
Din genunea adâncurilor mării,
din creierul munților, ori din înălțimile văzduhului, - nu știu -, s-a auzit un
glas care a zis: ,,-Binecuvântată ești tu, seminție, între toate semințiile
pământului și binecuvântarea nu se va lua de la tine! Prin fiii tăi, care se
vor înmulți ca nisipul mării și ca stelele cerului, vei dăinui din veac în veac
pe acest pământ al laptelui, al vinului, al mierii și al făgăduinței, iar
numele tău nu va avea sfârșit. Căci fiecare sfârșit va fi la tine un nou
început și astfel plămădi-vei coloana ce va străbate eternitatea!” ,,
,,- Spune-ne nouă
când se va naște El?” au întrebat oamenii
aceia și se gândeau la Eminescu.
,,- La plinirea vremii!” le-a
răspuns glasul. ,,Și El se va naște ori va renaște din îngemănarea unui
sfârșit cu un nou început, spre a vă povesti trecutul și a vă arăta
viitorul!”
Glasul a tăcut, iar oamenii s-au
apucat de lucru mai dârzi și mai hotărâți. Din când în când venea câte un
profet și le vorbea oamenilor despre Eminescu. Iar mărturiile lor se scriau pe
cronici și letopiseți, pe pieile de bour, pe coajă de mesteacăn, sau, de multe
ori, spre a nu fi ușor date uitării, pe piepturile oamenilor. Profeții au fost
mulți, dar pulberea vremii a acoperit numele unora dintre ei. Citim ca-ntr-un
pomelnic din vechi așezăminte: Basarab Voievod, Mircea Voievod, Ștefan Voievod,
Coresi ierodiacon, Mihai Voievod, Antim Mitropolitul, Constantin Voievod,
Varlaam Mitropolitul, Dosoftei Mitropolitul, Antim Mitropolitul, Gheorghe,
Horea, Crișan, Tudor, Nicolae cu tot neamul lor.
Oamenii aceia, cu inimile pline
de necazuri, au început să pregătească, în sărăcia lor, leagăn pentru împăratul
împăraților, ce avea să se nască. Din zdrențele trupului lor i-au croit scutece
și în bordeiul luminat de feștile pâlpâitoare i-au pregătit sălaș. Neamurile
din jur știau și așteptau și ele să vadă minunea.
Și, iată, că marea zi sosi!
Eminescu putea să nu se nască din
femeie, ci din fior de cântec, din suspin, din țărnă, din ape ori văzduh, din
orice, fiindcă el, mai întâi de toate, era suflet; sufletul cel mai curat
zămislit de veacuri din milioane de suflete. Se supunea însă legilor nescrise
ale firii, pentru a le înțelege mai bine și, când zodia Capricornului încă mai
umbrea pe lume, iată că pe pământul nostru a văzut lumina zilei Eminescu.
Trupul lui fremăta de vârtutea
oaselor ce ninseseră câmpurile, ochii ca noaptea scânteiau aidoma focurilor de
pe înălțimi la ceasuri de primejdii, suflarea îi era ca viforul mistuitor de
vrăjmași, iar glasul… devenea când urlet de durere pe câmpul de bătaie, când
șoaptă de dragoste și dor.
Oamenii s-au adunat în jurul lui,
iubindu-l ca pe un copil, ca pe un frate, ca pe un părinte al lor!
Eminescu le-a vorbit despre
începuturile, luptele, durerile și bucuriile lor. Le-a povestit despre faptele
lor de vitejie, despre truda muncii lor nedreptățite, despre dragostea și
gândurile lor.
Frații îl ascultau vorbindu-le
frumos despre lucruri pe care și ei le știau, dar, spuse de gura lui Eminescu,
ele păreau altfel. Atunci a luat Eminescu un brăzdar de plug și a scris pe
mantia pământului țării sale speranțele neamului. Și ele se întruchipau într-un
tot unic, ca un fascicul de lumină. Acel ceva începea să
capete contururi tot mai precise prin propria devenire. Un edificiu grandios,
ce străpungea cerul cu măreția sa creștea văzând cu ochii și neamurile
pământului priveau înmărmurite, neînțelegând minunea. Eminescu lucra de zor și
ceea ce făcea el părea că seamănă cu ce făcuseră frații lui, deși, scriind cu
inima slovele, un nou fior se-ntrezărea. Oamenii îl înțelegeau și-l iubeau,
fiindcă el făcea tocmai ceea ce ar fi vrut ei să facă.
Oamenii așteptară cât așteptară,
dar Eminescu lucra mai departe și atunci ei, ca unul singur, i se alăturară. Se
urcară pe schele tot mai sus și lucrul creștea.
Târziu, când au băgat de seamă,
Eminescu dispăruse. Deasupra zidirii lor scria însă cu litere de foc ce se
zăreau până la capătul pământului: ,,ROMÂNIA!”[1]
[1] Mihai Eminescu, în vol. Urme, Bârda,
Ed. ,,Cuget Românesc”, 2011, pp. 139 – 142; pe blogul Ben Todică, Sydney, 16
nov. 2022(http://
bentodica.blogspot. com); în vol. Aleea cu statui, Bârda, Ed.
,,Cuget Românesc”, vol. I, 2023 pp. 251-255.
ROLUL OAMENILOR RĂI E ALTUL DECÂT CREZI
- SF. ILARION FELEA -
Năvodul și pescarii, Apostolii
Năvodul este împărăţia lui
Dumnezeu pe pământ. Marea este omenirea şi pescarii sunt apostolii, trimişii
lui Iisus Hristos în lume, să cheme oamenii la Evanghelia mântuirii.
Peştii cei buni sunt drepţii,
creştinii cei buni; peştii cei răi sunt păcătoşii, „creştinii” numai cu numele.
Alegerea celor drepţi dintre cei răi o vor face îngerii, la sfârşitul
veacurilor. Nu pescarii, ci îngerii; nu acum, ci la judecata din urmă, nu după
voia sau porunca omului, ci după voia şi porunca Domnului.
Aşadar, în societatea creştină,
oamenii sunt amestecaţi; cei buni cu cei răi, cei drepţi cu cei nedrepţi. Cei
buni ca să arate pilde bune celor răi, iar cei răi ca să învedereze pe cei
buni. Dacă n-ar fi aşa, „judecata” nu şi-ar mai avea niciun rost şi nici n-ar
fi cu putinţă.
Rolul răului în lume
Întunericul arată preţul luminii,
răul învederează preţul şi puterea binelui. Aşa încât putem spune că şi răul
are un rost în lume: ca să ne înveţe binele, să ne pregătească de judecată şi
să ne facă vrednici de răsplata fericirii de veci.
Cine trăieşte numai la bine,
turbă. Binele primit fără lupta cu răul, face pe om semeţ, moale şi slab. Din
lupta
cu răul se naşte virtutea,
meritul, vrednicia omului, fără de care viaţa nu are niciun drept la răsplată.
Fără lupta cu răul, omul slăbeşte şi putrezeşte, ca un nemernic şi netrebnic.
Iată deci, că înţelepciunea lui
Dumnezeu bine a rânduit, când a oprit pe „servitori” să smulgă neghina din grâu
şi să dea afară din societatea creştină pe cei răi, adică membri cei „bolnavi”.
Judecata aceasta nu aparţine oamenilor, chiar buni fiind. Ea se face de către
Dumnezeu, prin îngerii şi sfinţii Săi, la sfârşitul lumii.
Până atunci, suntem îndatoraţi să
fim iubitori, îngăduitori şi iertători unii faţă de alţii. Iubirea, toleranţa
(îngăduinţa) şi iertarea păcătoşilor sunt virtuţi fără de care nu suntem şi nu
ne putem numi creştini.
Creștinul nu se răzbună
Suntem datori să avem răbdare,
îndelungă răbdare, ca şi Iisus Hristos Mântuitorul, care nu numai că a părăsit
slava cerului pentru mântuirea păcătoşilor, dar şi când a fost răstignit de ei
pe cruce, ne-a dat cea mai frumoasă pildă de iubire şi iertare, când S-a rugat
pentru iertarea lor: «Doamne, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac» (Lc. 23:34).
Evanghelia creştină opreşte
violenţa, răzbunarea, prigoana şi intoleranţa (neîngăduinţa) chiar şi împotriva
celor răi. Ea ne învaţă să fim buni cu cei răi. Să fim îngăduitori cu cei
vinovaţi, să iertăm pe cei ce ne greşesc şi să iubim pe cei ce ne urăsc.
«Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine
celor ce vă urăsc pe voi şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc.
Ca să fiţi fiii Tatălui vostru cel din ceruri; căci El răsare soarele şi peste
cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei
nedrepţi. Că de iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce plată veţi avea? Au nu şi
vameşii (păcătoşii) aceeaşi fac? Şi de veţi îmbrăţişa cu dragoste numai pe
prietenii voştri, ce lucru mare faceţi? Au nu şi păgânii fac aşa?» (Mt. :44-4
).
«Nu vă răzbunaţi singuri,
iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei lui Dumnezeu, căci scris este: a Mea este
răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul. Drept aceea, dacă flămânzeşte
vrăjmaşul tău, dă-i de mâncare, dă-i să bea, dacă însetează, căci făcând
aceasta, cărbuni de foc vei grămădi pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci
biruieşte răul cu binele» (Rom. 12:29-21).
(Extras din „Pildele
Mântuitorului”, Sf. Ilarion Felea
RUGACIUNEA DOMNEASCA
- Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Aceasta rugaciune este temelia cultului Bisericii lui Hristos. Numai un
Dumnezeu putea sa-i învete pe oameni o rugaciune atât de desavârsita si
atotputernica: de o simplitate cutremuratoare, dar si de o adâncime si
perfectiune ametitoare… ca într-un dumnezeiesc strop de lumina, în rugaciunea
„Tatal nostru” se cuprinde întreg universul spiritual si material al omului.
Aceasta rugaciune a aprins sufletele tuturor Sfintilor, a dat tarie tuturor
crestinilor, a luminat viata stramosilor, a mângâiat suferintele asupritilor, a
fost temelia vietii oamenilor desavârsiti…
Arhiepiscopul
Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed.
Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 113-114
FLORILE UMILINTEI
- Sfantul Teofan Zavoratul -
Iata, ploaia hraneste verdeata si
pomii se încununeaza cu flori de tot felul: si roua harului Tau sa lumineze
mintea mea si sa împodobeasca inima mea cu florile umilintei, smereniei,
dragostei si rabdarii.
Sa ajunga rugaciunea mea înaintea
Ta, Doamne! Daruieste-mi sfânta samânta Ta, ca sa-Ti pot aduce mladite bune, si
sa zic: „Slava Celui care a dat ce sa-I aduc prinos!”, si sa ma închin Tatalui,
si Fiului, si Duhului Celui Sfânt.
Sfantul Teofan
Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian
Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 35
ÎN APĂRAREA LUI RADU GYR ȘI OCTAVIAN GOGA
- ACAD. IOAN-AUREL POP -
Cultura românească în fața legii
Vexler
„Am primit recent un mesaj din
care am înțeles că o autoritate a statului român este chemată imperios să
pregătească o decizie administrativă prin care să încadreze activitatea a două
personalități, Radu Gyr și Octavian Goga, la „infracțiuni de genocid contra
umanității și de crime de război”, sau să sancționeze faptul că aceste persoane
„au făcut parte din conducerea organizațiilor fasciste, legionare, rasiste sau
xenofobe” și să nu accepte ca ele să dea „nume de străzi, bulevarde, scuaruri,
piețe, parcuri sau alte locuri publice”. Deocamdată, autoritatea somată ne cere
„opinia” despre posibilitatea încadrării celor două „personalități” în
prevederile unei legi adoptate recent de Parlamentul României, încadrare care
să interzică folosirea numelor celor două „persoane” în spațiul public. Între
timp, am aflat că Primăria Cluj-Napoca a fost dată în judecată!
Gyr, condamnat pentru versuri
Aici este vorba despre doi mari
scriitori români și nu de „persoane”. Radu Gyr a fost un propagandist legionar
și un demnitar legionar, condamnat sub trei dictaturi (regală, antonesciană și
comunistă) pentru faptele sale. Dar a fost, pentru posteritate, un mare poet,
dramaturg, eseist și ziarist. El și-a ispășit pedepsele, chiar dacă ultima doar
parțial, fiindcă a acceptat colaborarea cu poliția secretă comunistă
(Securitatea). În apărarea sa, acuzatul Radu (Demetrescu) Gyr nu a negat
existența faptelor ce i se imputau, nici nu a arătat vreun element justificativ
sau scuză, dar a susținut, cerând indulgentă Tribunalului, că a fost un om
cinstit în activitatea sa, care a fost rezultatul convingerilor sale, dovedite
drept greșite.
A avut adesea și atitudini
personale pe linia democratică, evidențiind o manifestare a acestor atitudini
prin crearea teatrului evreiesc „Barașeum” la București (Teatrul „Barașeum” a
fost unul dintre puținele teatre evreiești care au reușit sa funcționeze în
perioada Holocaustului în Europa, păstrând viu spiritul culturii, al
dramaturgiei evreiești pentru public și pentru artiștii înșiși). A invocat
autoritatea lucrului judecat, ca fiind condamnat pentru activitatea sa
legionară, ca și pentru cântecele sale, pentru care a suferit pedepse
administrative prin internarea în lagăr.
Radu Gyr a făcut pușcărie în vreo
4-5 etape. Prin anii 1955-1958 a avut o fereastră de libertate. Era perioada în
care statul comunist se afirma puternic și mai avea un singur salt –
colectivizarea țăranilor – pentru a integra deplin întreaga suflare românească
în regimul de dictatură. Însă, în preajma colectivizării, trebuiau luate măsuri
de intimidare și prevedere, iar Radu Gyr a fost o primă victimă. Și de data
asta, crima lui erau tot versurile lui. Ele deveniseră o forță socială, și asta
supăra pe stăpânii absoluți. Astfel că, pentru poezia sa „Ridică-te, Gheorghe,
ridică-te, Ioane!”, socotită „manifest legionar anticomunist” (și pentru alte
vini de opinie, reluate), a fost condamnat la moarte.
Luptător anti-comunist prin
poezie
...Poezia amintită „(Ridică-te,
Gheorghe, ridică-te, Ioane!”) nu are în ea nimic xenofob și nimic șovin:
„Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!/ nu pentru-o lopată de rumenă pâine,/
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ ci pentru văzduhul tău liber de mâine,/
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Pentru sângele neamului tău curs prin
șanțuri,/ pentru cântecul tău țintuit în piroane,/ pentru lacrima soarelui tău
pus în lanțuri,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Nu pentru mânia
scrâșnită-n măsele,/ ci ca să aduni chiuind pe tăpșane/ o claie de zări și-o
căciulă de stele,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Așa, ca să bei
libertatea din ciuturi/ și-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane/ și zarzării
ei peste tine să-i scuturi,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Și ca să
pui tot sărutul fierbinte/ pe praguri, pe prispe, pe uși, pe icoane,/ pe toate
ce slobode-ți ies înainte/, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Ridică-te,
Gheorghe, pe lanțuri, pe funii!/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!/ Și sus,
spre lumina din urmă-a furtunii,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”.
Poezia este pur și simplu un
îndemn contra tendinței de înrobire comunistă, stalinistă, bolșevică a
poporului român. Să ne amintim că atunci când a scris Radu Gyr poezia, țara era
înțesată de trupe trimise de la Moscova. Trupele au plecat în 1958, dar propagandiștii
sovietici și ciracii lor au rămas și i-au despuiat pe români de bunurile lor,
mai ales de pământul lor. Mii de țărani și de intelectuali români au fost
bătuți, închiși și strămutați în Bărăgan ori la Canal, ca să simtă
„binefacerile” regimului comunist. Oare cei care s-au opus comunismului,
indiferent de păcatele lor din tinerețe, nu merită niciun fel de recunoaștere
post mortem? Nu neapărat iertare, ci înțelegere și acceptare a sacrificiului
lor.
În apărarea lui Octavian Goga
Octavian Goga (1881-1938) nu a
trăit, din fericire, sub comunism, fiindcă ar fi murit pe la Sighet ori pe la
Canal. El este considerat un poeta vates, un bard care a cântat toată pătimirea
românilor din Transilvania, care a scris versuri patriotice de o simțire
autentică românească și care a pregătit astfel Marea Unire. A suferit, ca român
considerat minoritar, de pe urma regimului asupritor austro-ungar. După unirea
din 1918, a ocupat diferite funcții de demnitate publică. A fost invitat ca
profesor la Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj și a devenit membru de
onoare al Academiei Române.
În anii 1920, Goga a fost
partizanul democrației parlamentare, însă după 1930 vederile sale se schimbă
radical, simpatizând cu fascismul italian și cu nazismul german. Prim-ministrul
Goga (a condus guvernul 44 de zile!) a dus o politică pronazistă intenționând
să se alieze și să adopte politica Axei și a dus o politică antisemită, prin
care a negat drepturile populației evreiești, inclusiv cetățenia română a unei
părți a evreilor români. Octavian Goga nu a fost condamnat niciodată în timpul
vieții, dar a fost aspru criticat și respins de regimul comunist, cu opera
marginalizată, scoasă din manuale etc. Nu a suferit nicio condamnare juridică
vreodată, spre deosebire de Radu Gyr. În o luna și jumătate cât a guvernat, nu
a apucat să ia măsuri radicale, de viață și de moarte și nici nu cred că le-ar
fi luat.
Cei care nu au luat vieți
omenești în mod direct, cu mâna lor sau din ordinul lor, nu sunt criminali.
Sunt absolut de acord că crimele, adică luarea vieții oamenilor, nu se pot
prescrie, dar nici ideile, într-o societate democratică, nu pot să fie pedepsite.
Sancționarea vorbelor sau a scrierilor cuiva se cheamă delict de opinie.
Delictul de opinie reprezintă incriminarea și pedepsirea exprimării unor idei,
convingeri sau atitudini considerate inacceptabile, subversive sau contrare
ideologiei oficiale de către stat sau o autoritate. De obicei, statele care
condamnă oamenii pentru opiniile lor sunt dictatoriale (totalitare). Într-o
democrație, acest concept intră în conflict direct cu libertatea de exprimare
și nu poate să fie acceptat. Libertatea exprimării prin cuvântul scris și
vorbit este considerată un drept fundamental al omului, a fost o cerință a
revoluțiilor democratice din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea și a fost
trecută în toate constituțiile țărilor democratice de atunci încoace.
Delictul de opinie
Socrate a fost condamnat în anul
399 î. Hr. la pedeapsa cu moartea prin otrăvire, fiind obligat să bea un
amestec mortal de cucută (o plantă toxică). A fost acuzat, după cum scrie
Platon, de necredință în zeii cetății (impietate) și de coruperea tinerilor
prin învățăturile sale. Aceasta a fost o condamnare pentru idei, pentru
convingeri, pentru opinii. Este primul delict de opinie celebru, pentru care,
acum aproape două milenii și jumătate, s-a aplicat pedeapsa capitală. Toată
omenirea democrată a veștejit această condamnare, iar Socrate este considerat
azi unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii.
Regimurile care aplică legile
retroactiv sau care conțin prevederi care sancționează vini din trecut sunt
regimuri nedemocratice. Eu înțeleg foarte bine să se pedepsească încălcări de
legi ale oamenilor care trăiesc în momentul emiterii acelor legi. Dacă, în
statul român, Constituția condamnă propaganda de extremă dreaptă și pe cea de
extremă stângă, dacă sunt interzise în România organizații care propagă idei de
extremă dreaptă sau de extremă stângă este foarte bine, dar aceste interdicții
trebuie să se răsfrângă asupra oamenilor care trăiesc acum. Cei care au trăit
în trecut nu au avut, poate, astfel de interdicții, iar dacă le-au avut, poate
că au plătit atunci.
De ce să plătească din nou acum?
Între legea juridică și legea morală sunt mari deosebiri. Opinia publică nu
judecă precum juriștii și nu dă sentințe ca ei, ci constată și acceptă binele
și respinge răul. Iar istoricul nu condamnă, ci explică. Crimele reale – adică
luările de vieți omenești – nu se pot prescrie, dar ideile? Cine suntem noi să
judecăm ideile și să condamnăm oamenii pentru ideile lor? Dacă Paulescu a lăsat
o descoperire medicală deosebită, dacă Radu Gyr a scris o poezie bună, dacă
Octavian Goga a îndemnat la egalitatea românilor din Ardeal cu ungurii și sașii
din Ardeal, cine suntem noi să repudiem în întregime aceste personalități? Oare
să fi devenit noi, generația noastră, Parlamentul nostru, magistrații noștri,
judecătorii oamenilor care au trăit în trecut? Să ne arogăm atribute de
Dumnezei?
Să acceptăm ceea ce au făcut bine
De ce să nu repudiem ceea ce a
fost rău – și există rău în fiecare om – și să acceptăm ceea ce a fost bine?
Firește că există oameni malefici și regimuri politice condamnabile (aproape)
în întregimea lor, dar de cele mai multe ori oamenii, chiar și personalitățile
au părți bune și părți rele. De ce să respingem oamenii în bloc? Lucrul acesta,
al acceptării binelui și al iertării (atunci când nu s-au produs fapte
capitale), l-am învățat în tinerețe de la academicianul român-evreu Nicolae
Cajal. Acest om, de o generozitate rară și de o căldură sufletească ca un
balsam, m-a învățat să caut în fiecare om și în fiecare realitate (entitate)
de-acum sau de demult mai întâi partea bună, să nu obturez niciodată partea
bună. Răul este, firește, de condamnat, dar, câteodată, de ignorat. Crede
cineva că dacă elevii sau tinerii ascultă sau citesc poezii de Octavian Goga și
de Radu Gyr aceștia devin numaidecât antisemiți? Ar fi o copilărie și o utopie
să credem așa ceva.
Ce să facem de-acum înainte? Să
căutăm ce au zis sau scris Iorga, Noica, Cioran, Eliade și să pândim idei
neconforme? Să căutăm în spațiul public și cultural din Israel, în universul
cultural ebraic cine și de câte ori a folosit cuvântul „goim”/„goimi” cu sens
peiorativ față de străini? Am găsit astfel de exemple și nu m-am revoltat, nici
nu am reclamat pe nimeni. A greși este omenesc. Am căutat în Pușkin, Petőfi,
Sevcenko, Eminescu, Shakespeare și alții și am găsit o grămadă de versuri
xenofobe. Ce facem cu ele și cu ei? Interzicem versurile și pe ei îi scoatem
din epoca lor și îi judecăm ca odinioară – „cu mânie proletară” – după legile
epocii noastre? Ce greșeală enormă am face! Impulsul există și a existat de-a
lungul timpului. El aparține dictaturilor, regimurilor totalitare. Acestea fac
indexuri ale cărților interzise și ale autorilor prohibiți, acestea pun autori
și cărți la „secret”, acestea distrug statui, busturi, schimbă nume de străzi,
purifică programe școlare.
Să nu recurgem la metode
inchizitoriale!
Oare la acest stadiu să fi ajuns
cu democrația noastră? Ca să facem o societate mai bună, democratică, tolerantă
și dreaptă nu trebuie să recurgem la metode inchizitoriale. Pe timpul
Inchiziției, cu cât se condamnau mai multe „vrăjitoare” în piața publică, cu
atât apăreau mai mulți delatori care demascau „vrăjitoare”. De ce să exhibăm
mereu în societate relele de altădată. Sigur, istoricii spun că o facem ca să
nu uităm și să repetăm răul. Este adevărat, dar în toate e nevoie de un
echilibru. „De la sublim până la ridicol nu este decât un pas”. Tot repetând
relele și tot condamnând răul, s-ar putea să trezim (să retrezim) gustul pentru
rău, adică să dobândim un rezultat contrar nevoii de bine public.
Tribunalul de la Nürnberg,
Tribunalul poporului din România și alte instanțe i-au pedepsit aspru pe cei
vinovați. De ce să continuăm să pedepsim? Cui folosește vrajba aceasta? Ce mai
speră legiuitorul, magistratul, ONG-urile dacă pedepsesc memoria unora dintre
vinovații care au plătit deja? Oare prin aceasta se poate câștiga bunăvoința
poporului român! Va urma doar îndârjire și se va naște ură.
Eu sunt convins că inițiatorii
legii aflate aici în discuție s-au gândit la prezent și la viitor, nu la
trecut. Este absolut firesc ca oricine manifestă de-acum încolo atitudini
naziste, fasciste, legionare, rasiste, xenofobe, antisemite să fie tras la răspundere
în justiție și pedepsit. Nu-i vorbă, și legislația anterioară pedepsea astfel
de manifestări. Dar înverșunarea nu are rost și nici lupta cu istoria nu are
rost. Cuiva i-ar putea trece prin cap să-l scoată pe Goga din istoria
literaturii române, altuia să-l chestioneze pe Alecsandri pentru o scenă
dintr-o piesă a sa, altul pe Kogălniceanu fiindcă a folosit cuvântul „țigan”
sau altul pe Eminescu pentru că nu a respectat drepturile omului și ale
minorităților (adoptate, de altfel, la zeci de ani de la moarte sa). Nu
exagerez deloc, din moment ce în unele locuri „civilizate” și „democrate” de pe
Terra sunt acuzați Shakespeare și Cervantes, Dante și Goethe, fiindcă nu au
gândit ca noi, după legile noastre și după principiile noastre.
Oare câți au nedreptățit românii?
Dar cine îi condamnă pe
atacatorii românilor? Și românii, nu numai vecinii sau conlocuitorii lor au
fost atacați de-a lungul timpului. Nu vă pot reproduce aici – și nici nu are
rost să o fac – cum au fost jigniți românii de anumiți autori străini de-a lungul
timpului, ce campanii de distrugere a lor s-au purtat sau cum au fost
condamnați și chiar uciși numai pentru că erau români. Ce-ar fi să ne apucăm
să-i luăm pe toți înjurătorii românilor și să le interzicem numele în spațiul
public de azi din România și, mai ales, din Transilvania? Sunt scriitori,
istorici, oameni politici marcanți ai maghiarilor și ai Ungariei care au dus
propagandă contra românilor și care au luat măsuri contra românilor, uneori
contra românilor și evreilor la un loc. Unii dintre ei fac parte din istoria
literaturii maghiare. Cui ar mai folosi azi să cerem interzicerea numelor lor?
Interzicerea numelor unor oameni
din trecut care au greșit, dar au lăsat și o moștenire culturală (în cazul de
față, literară) valoroasă, apreciată ca atare de criticii și istoricii
literari, este o eroare. Noi nu ne certăm cu trecutul, pe care, oricum nu-l
putem schimba. Datoria noastră este să ferim omenirea de erori astăzi, să
împiedicăm și chiar să pedepsim rasismul, xenofobia, șovinismul,
antisemitismul, ura contra romilor etc. Asta da! Suntem obligați să facem acest
lucru, dacă dorim să asigurăm un viitor copiilor și nepoților noștri.
Suntem obligați să condamnăm și
toate relele din trecut, suntem datori să-i menținem mereu condamnați pe
criminali și pe instigatorii direcți la crime, dar nu oamenii care s-au căit
(cum a făcut Radu Gyr) și nici pe cei care au construit România (cum a făcut
Octavian Goga). Cui folosește epurarea literaturii române și universale de
valori? Cine suntem noi să fim judecători ai unor personalități care nu se mai
pot apăra? Epurările acestea nu preamăresc spiritul de dreptate universală, ci
incită la continuarea sau la trezirea urii. Nu cred că avem nevoie de așa ceva
într-o societate pe care o vrem dreaptă, echitabilă, înțeleaptă. Vinile lui
Radu Gyr și Octavian Goga sunt reale, le-au constatat și condamnat
contemporanii și urmașii lor, dar, în esență, în cazul lor, creația literară a
subsumat greșelile. Ei au rămas în memoria colectivă – cu precădere Octavian
Goga – drept personalități, ei fac parte sin istoria culturii românești și
trebuie păstrați ca atare.
Oricine dorește se poate informa
ușor despre viața lor, despre atitudinile lor și despre creația lor. Dar noi nu
suntem nici zbiri, nici cenzori și nici inchizitori. Consider că poezia lor a
însuflețit viața românilor și nu a jignit sentimentele altora. În cazul lui
Goga, faptul este sigur. Dacă creația lui Radu Gyr a avut și conotații
antisemite, acea parte a poeziilor respective poate să fie ocolită azi. Dar nu
interzisă. Nimic din ceea ce este omenesc nu poate să ne fie străin, fiindcă
avem discernământ și putem decide singuri ceea ce este bine și ceea ce este
rău.
Cred sincer că nu vrajba,
condamnările și interdicțiile personalităților din trecut pot asigura armonia
și pacea socială, ci înțelegerea, clemența și iertarea. Legile trebuie date
pentru prezent și viitor și ele trebuie să aibă putere asupra faptelor petrecute
din momentul adoptării lor înainte și nu efect retroactiv. Dacă încalc vreo
lege prin aceste opinii ale mele, atunci îmi aștept judecarea și condamnarea”.
Sursa: ziarulfăclia.ro
STARUINTA CALATORULUI
- Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca aceia care râvnesc sa ajunga într-un oras sau într-un alt loc oarecare
nu stau, ci merg cu staruinta pe acel drum care îi duce într-acolo. Asemenea si
cei ce se silesc a ajunge în cetatea cereasca, Ierusalimul cel de Sus, nu
zabovesc, ci savârsesc calea ce-i poarta spre acel oras, adica merg pe cararile
evlaviei, unde le este Calauzitor Hristos, pe Care robii Lui cei credinciosi Îl
urmeaza cu dragoste si credinta. Oare de ce tu, pacatosule neîndreptat, de
vreme ce vrei sa te mântuiesti si sa ajungi în Patria cereasca, stai neclintit
si nu mergi dupa El? Ori, mai rau decât atât, odata ce te-ai abatut din calea
cucerniciei si ai apucat drumul celor necredinciosi, îl tii pe-acesta, care te
duce în iadul vesnicei pierzari? Te-ntrebi care-o fi oare calea cucerniciei si
cea a necredintei? Domnul nostru ti le arata în Evanghelia Sa si-ti porunceste
sa te departezi de cea din urma si sa o urmezi pe cea dintâi. „Intrati prin
poarta cea strâmta; ca larga este poarta si lata este calea care duce la pieire
si multi sunt cei care intra prin ea; si strâmta este poarta si îngusta este
calea care duce la viata si putini sunt cei care o afla” (Matei 7, 13-14).
Cararea cea strâmta este calea smereniei, a ascultarii, a blândetii si a
lepadarii de sine, adica a tagaduirii propriei tale vointe. Iar drumul cel larg
este calea mândriei, a neascultarii, a nerabdarii si a iubirii de sine. Aceasta
te duce spre iad, pe când cea dintâi – spre Cer. Alege tu pe ce cale vrei sa
mergi: fie pe cea îngusta si scunda [smerita] – spre Cer, fie pe cea larga si
înalta – spre iad. Iar o a treia cale nu aflam în Sfânta Scriptura, caci pentru
veacul ce va sa vina, spre care ne îndreptam cu totii, vedem ca ne deschide
Dumnezeu doar doua locuri de salasluire: viata vesnica ce se va gasi în Ceruri
si chinul nesfârsit care va fi în iad.
Sfantul Tihon din
Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 125
STATORNICIA CREDINTEI
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
Cum trebuie sa creada în Hristos cel ce nu-si îngaduie nici o clipa sa puna la
îndoiala cele spuse de Domnul în Sfânta Evanghelie si cele cuprinse în
învatatura curatei Sale Mirese – Biserica? Se cuvine sa adune în inima o
credinta atât de puternica, încât, pastrându-si libera vointa, sa nu se lase
cuprins nici o clipa de prefacatorie si nici atras de partea potrivnicului.
Crestinul nu trebuie sa fie ca valurile marii, iscate si apoi risipite de vânt.
Credinta noastra sa nu fie „da si nu”, ci numai „da” întru Hristos (cf. 2
Corinteni 1, 19).
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 445
SATANISMUL „UMANIST”
- PR. BORIS RĂDULEANU -
Dilema secolului nostru
Diavolul, deși biruit de Iisus,
Dumnezeu-Omul, în Pustie și în Ghetsimani, totuși a continuat să lucreze și să
acapereze omul, popoare, omenirea, prin cele trei ispite din pustie: pâine,
tehnică și împărăția lumii noastre. Nu se dă bătut… se zvârcolește și ca un leu
caută pe cine să apuce. Duhul satanic este prezent în viața oamenilor, în
istoria popoarelor și a omenirii.
Dacă prezența lui satana se
manifesta mai mult prin indivizi, prin popoare dislocate și împrăștiate, în
secolul nostru prezența lui a acaparat State și imperii, având la dispoziție
armate, presă, justiție și tot arsenalul de intimidare, de seducție, de ucidere,
fără să răspundă și să fie trase la răspundere.
Caracteristicile satanei
Caracteristica satanei este: ura,
viclenia, răzbunarea, exclusivismul, tirania, lăcomia, minciuna, dictatura,
uciderea etc., toate ascunse sub masca umanismului, a libertății, a binefacerii
și refacerii orânduirii universale, sub masca „înțelepciunii” și chiar a
bunăvoinței divine.
Satanismul a fost demascat în
parte și uneltele lui au fost judecate la tribunalele internaționale…, poate
chiar de acei care sunt stăpâniți de același duh diabolic. N-au reușit să-și
dea „mâna”, deși au încercat. Și cel mai iscusit fiu al satanei a judecat și
condamnat pe cel prins în mreajă. S-au luptat diavolii între ei, căci nu mai au
mult timp…
Biserica și Statul
Dacă papocezarismul din Apus duce
o luptă seculară pentru a „remorca” Statul sau regimul la Biserică, uneori
chiar cu forța lumească a Statului, iar „democratismul protestant” stăruie să
identifice ambele părți punând în dependență „religia” de „regiune” sau „Rege”,
prin aceasta se vădește atât în Apus, cât și în Răsărit că nici unii, nici
alții încă nu știu cărui duh aparțin; și ca urmare nu iau atitudinea cu
adevărat creștină față de lume, față de Stat și față de regimuri.
Politica izolaționistă,
exclusivistă de Stat sau de partid, neîncadrată în Politica universală a
omenirii, iar această politică universală neîncadrată în Rațiunea Supremă de a
fi a existenței, este deșertăciune, aberație, adică o politică deșertată de sensul
sublim al vieții umane.
Teologie și Politică
Prin Teologie, oamenii vor lua
cunoștință de principiile imuabile ale vieții, de Rațiunea supremă de a fi a
Existenței, adică de voia Creatorului cea pentru om, pentru fiecare popor ca și
pentru întreaga omenire ca unitate; iar prin Politică oamenii vor lua la
cunoștință de mijloacele adecvate de a se aduce la îndeplinire aceste principii
sublime ale vieții.
Nu vă spăimântați, nu surâdeți,
nici nu batjocoriți, voi, oameni de știință, economiști sau politicieni! Oricum
și oricând, Cuvântul Creatorului, Iisus Hristos rămâne piatra de hotar, dar și
ca piatră de poticnire pentru viața și orânduirea umană. Căci fără Rațiunea
Supremă de a fi a Existenței, fără Cuvântul viu și îndrumător al Creatorului,
fără Iisus Hristos, nu se poate și nici nu se va putea vreodată realiza nimic
bun și până la capăt.
(Extras din Revista
Atitudini Nr. 63)
VASUL SUFLETULUI
- Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca într-un vas umplut sau
într-o cofa plina cu apa nu mai poate sa încapa nimic, însa, dimpotriva,
într-un vas gol încape orisice. Pricepe de aici ca asemenea si sufletul cel
plin de dragostea acestei lumi, adica de iubirea de slava, de mândrie, de argint
si de placeri trupesti, nu mai poate primi în sine nimic ceresc si duhovnicesc:
nu poate sa-L iubeasca pe Dumnezeu si sa doreasca bunatatile ceresti dupa
cuviinta si nici sa aiba în sine bucuria cea duhovniceasca. Din aceasta învata,
crestine, sa alungi dragostea lumeasca, pentru ca iubirea de Dumnezeu sa intre
în inima ta. Cele ce sunt asemenea pot fi asezate împreuna – cum ar fi, de
pilda, apa sa fie pusa cu apa –, iar cele potrivnice, asa cum sunt bunaoara apa
si cu focul, nu ar putea sa încapa în acelasi vas. Nu este dragostea lui
Dumnezeu în inima în care se afla iubire de argint, de slava, de cinste si de
stapânire, precum nici într-o inima iubitoare de cele bune nu se gaseste
dragostea lumii. Caci dragostea de Dumnezeu si cea lumeasca sunt lucruri
potrivnice si de aceea nu pot fi împreuna, ci se izgonesc una pe cealalta.
„Nimeni nu poate sluji la doi stapâni, caci sau pe unul îl va urî si pe
celalalt îl va iubi, sau pentru unul se va stradui iar pentru celalalt va
trândavi; nu puteti sluji lui Dumnezeu si lui Mamona”, graieste Hristos (Matei
6, 24).
Sfantul Tihon din
Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 64.
ILUMINATUL STRADAL
- Sfantul Inochentie al Odessei -
Lumina harului nu se aseamana cu
lumina întelepciunii pamântesti care, ca lumina lampilor de strada, lumineaza
în vremea noptii, dar nu încalzeste deloc, nefiind în stare a da viata nici
macar unui firicel de iarba. Dimpotriva, unde straluceste harul lui Hristos,
acolo întreaga fiinta a omului se schimba si ajunge într-o asa stare, precum
natura în vremea primaverii. Atunci însusi omul simte ca se petrece ceva
neobisnuit cu el, ca se apropie de un fel de înnoire si regenerare.
Sfantul Inochentie al
Odessei, Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de
patriarhul Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 42.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu