DOSTOIEVSKI și EMINESCU – GENII ale ORTODOXIEI universale
(partea I-a)
„DOSTOIEVSKI
– este geniul literar prin excelență
al Ortodoxiei
moderne!” (Nichifor Crainic)
„EMINESCU – acest interesat de totalitatea
cunoașterii
umane este, în
același timp, un fanatic al perfecțiunii literare!”
(MIRCEA ELIADE)
Feodor
Mihailovici Dostoievski s-a născut la Moscova, în 30 Octombrie 1821, ca fiu al
unui medic militar din clasa burghezilor de mijloc, dar care „trăia în cultul credinței religioase și al
tradițiilor.” Tatăl credincios, dar extrem de sever cu copii și servitorii
lui, iar mama Maria Feodorova era evlavioasă,
blândă și milostivă. La vâsta de 4 ani, micul Fedia era dus, alături de părinți și întreaga familie, să rostească
prima rugăciune în fața icoanei Maicii
Domnului. Către amurgul vieții amintindu-și acel episod de la vârsta de 4
ani, l-a însemnat ca o pildă de urmat:
„Domnilor,
e foarte important pentru dezvoltarea de mai târziu a omului, ce sâmbure se
îngroapă în prima frăgezime a sufletului său. Sunt elemente, aș putea zice,
aproape determinante, care asimilate în copilărie, chiar dacă o vreme au fost
uitate, cu vremea însă, atunci când evenimentele le dezgroapă din suflet, apar
la lumină sub forma unor forțe într-adevăr creatoare.” (Nichifor Crainic, Dostoievski și creștinismul rus,
Arhidiecezana Cluj, Ed. Anastasia, București, 1998)
Episodul din Biserică l-a marcat pentru
toată viața pe marele scriitor ortodox, dovedindu-se că Maica Domnului i-a ocrotit viața chiar când se afla în cămașa albă
sub eșafod, în vremea gulagului siberian, în timpul creației lui spirituale și
ca acoperământ al familiei sale ortodoxe.
Dostoievski a fost un student eminent
în cadrul Școlii militare de geniu, urmând să devină inginer militar. În locul
carierei militare care îi surâdea, a ales publicistica substituind astfel
milităria cu literatura. Nu a ajuns general,
dar a ajuns un mare geniu.
A început să scrie pe când era student sub razele luminătorului poet Pușkin, dăruind lumii romanul Sărmanii
oameni, pe care poetul Nekrasov
care conducea revista „Contemporanul”, cu numele căreia se va boteza și
„Contemporanul” de Iași, l-a considerat „al doilea Gogol.” În câteva luni
romanul l-a făcut pe tânărul Dostoievski
celebru stârnind pururea antipatia aristocratică a lui Ivan Turgheniev.
Pe cale literară a intrat în legătură cu
cenaclul socialist al lui Petrașevski și Durorv, atingere care îi va fi fatală
sub domnia absolutismului țarist. Astfel, în Aprilie 1849, Dostoievski va fi arestat alături de alți 34 de „tovarăși”. Vina
lui, era că, citind odată din mentorul său Pușkin, o poezie împotriva robiei –
unul dintre auditori a făcut următoarea remarcă: „robia nu poate cădea decât
printr-o revoluție!” La care Dostoievski
a spus: „Fie și revoluție!”
Îndemnul
său militant l-a încremenit cu un deceniu de închisoare siberiană de ocnaș, cât
pe ce să-l coste viața. Întregul lot de „tovarăși” a fost condamnat la moarte. Dostoievski făcea parte din prima grupă
de câte 3 duși la eșafod îmbrăcați în cămașă albă, de moarte. Înainte de a fi
executați Mâna lui Dumnezeu ori mai
sigur a Maicii Sale Maria, i-a adus grațierea țarului.
Dincolo de tezaurul Patrologiei ori al
Scolasticii, s-a ridicat incomparabil și mai complex,o Istorie a literaturii bisericești și religioase moderne în operele
unor mari scriitori creștini: Jacques Maritain, Jean Segond, Charles du Bos,
Josef Marechal, Otto Karrer, Walther Lehmann, Paul Natorp, Andre Gide, Dostoievski; abatele P. Pourrat,
„Istoria Spiritualității creștine ” în 2 vol.; Henri Bremond, „Histoire
litteraire du sentiment religieux” cuprinzând epoca veacului al XVII-lea și al
XIX-lea; Henri Bergson, „Les deux sources
de la morale et de la religion”; Ștefan Zweig, Dostoievski; Hans Prager, „Die
Weltanschauung Dostojewskis; Teophile von Bodisco, Dostojewski als religiose Erscheinung; Eduard Thurnayeen, Dostojewski.
Vladimir
Sergheevici Soloviov (1853-1900), Drei
Reden zum Andeken Dostojewskis; Sergiu Perski, La vie et l-oeuvre de Dostoievsky;
Meyer Graffe, Dostojewski als Dichter;
Th.G. Masaryk – „Russland und Europa” a dedicat în introducerea acestei cărți
două volume de 800 de pagini lui Dostoievski
– Dante al Răsăritului, Nicolae Berdiaev iar, Die Weltanschauung Dostojewskis;
Antonie, Mitropolitul Kievului și
Galiției, Glose la opera lui Dostoievski; iar marele teolog, scriitor,
poet Nichifor Crainic i-a dedicat
monumentala lucrare: Dostoievski și
creștinismul rus, devenit curs
de Ortodoxie în cadrul Facultăților de Teologie din Chișinău și București.
De ce s-a ales subiectul Dostoievski și creștinismul rus și nu
pur și simplu Creștinismul rus?
Pentru că, argumentează ilustrul gânditor al Gândirii daco-române Nichifor
Crainic: - „Dostoievski e unul dintre cele mai mari genii literare pe care le-a dat
omenirea!”
Feodor
Mihailovici Dostoievski a urcat
piscul spiritual himalaian pe care s-au încumetat doar Everesturile culturii
universale: Homer, Arhimede, Confucius,
Solomon, Ovidius, Vergilius, Dante, Leonardo Da Vinci, Petrarca, Goethe,
Shakespeare, Milton, Hugo, Esenin, Pușkin, Camoes, Rabindranath Tagore și
Eminescu.
Înainte de primul război mondial Rusia era
onorată de mari scriitori, mari gânditori, mari creatori de artă, dar „Dostoievski ajunsese să fie venerat ca un
părinte al poporului rus, așezat fără sfială alături de marii părinți ai
Bisericii.” (Nichifor Crainic, Dostoievski
și creștinismul rus)
În acel Gulag al infernului, el condamnatul
politic împărtășea același regim de exterminare cu cel al criminalilor. Între
zidurile reci, întunecate, el, raționalul, indiferentul religios devine un
suflet filocalic, simțind lumea rusească, poporul rus în ipostaza lor fidelă,
moment determinant pentru concepția lui totală, care e aprofundarea creștin-ortodoxă a propriului său suflet.
Nimeni n-a pătruns ca el psihologia „umiliților și obidiților”, gemând sub apăsarea țaristă. Nimeni n-a scotocit cu atâta luciditate
și cu atâta putere de revelație labirintul conștiinței. Nimeni nu a oglindit ca el suferințele oamenilor simpli amenințați
de vâltoarea teroarei. Nimeni
în mijlocul ocnașilor camarazi – „Amintiri
din Casa morților”, nici măcar Jean Valjean al celebrului Victor Hugo, nu a descoperit psihologia
ocnașului în genere în ipostaza lui morală.
În Calvarul terorii siberiene, Dostoievski
nu mai este înconjurat de lumea ocnașilor propriu-ziși, de oamenii cei mai
fioroși, fiindcă primește suferința prin dreapta credință ca o binecuvântare,
revelând întâlnirea cu poporul său, redescoperind astfel frumusețea morală a poporului rus.
„Astfel,
în temnița noastră, erau oameni pe care îi cunoșteam de ani de zile, dar pe
care îi socoteam între fiare și-i disprețuiam ca atare; deodată însă, cu totul
pe neașteptate, se întâmplă nu știu cum că printr-o izbucnire spontană de o
clipă, sufletele lor să se dezvăluie și, fără să-și dea ei seama, să reverse
atâta bogăție de simțire și umanitate, o atât de adâncă înțelegere a
suferințelor altora, pe lângă conștiința propriei lor suferințe, încât aveai
senzația că ți s-a smuls o pânză de pe ochi și la început nici nu-ți venea să
crezi tot ce ai văzut și auzit.” (Dostoievski, Amintiri din Casa Morților, trad. Nicolae D.Gane, Ed. Literatura
Universală,1963)
„Dacă
aceste ființe hăituite, silite să viețuiască într-un cadru de primitivitate
fizică și spirituală, denotă atâtea calități, ce zăcăminte uriașe rămân necunoscute în poporul liber, și totuși
încătușat, de-a lungul marii sale patrii! Cum pier suflete alese din pricina
unui regim barbar? Este tragică reprimarea talentelor unui popor înzestrat. Cu
nici un fel de stigmate, cu nici un fel de cătușe nu poți să-l faci pe ocnaș să
uite că este om.” (ibid.)
„Trăsătura
cea mai de seamă și cea mai pronunțată a firii poporului nostru este un
puternic simț al dreptății și o nestinsă sete de dreptate... E destul să
înlături crusta, învelișul, și să cercetezi miezul cu mai multă luare-aminte,
mai îndeaproape, fără idei preconcepute și prejudecăți, și vei găsi în popor
însușiri pe care nu le-ai bănuit niciodată. Poporul nu prea are ce învăța de la
înțelepții noștri, dimpotrivă, aceștia ar avea încă multe de învățat de la
popor... Câte forțe și talente se irosesc zadarnic la noi în Rusia, prin
temnițe, într-o viață de mizerie! Câtă tinerețe, câtă putere irosită se
înmormânta, istovindu-se între aceste ziduri, căci trebuie să o spun deschis:
toți acești oameni erau poate cei mai înzestrați și cei mai puternici din sânul
poporului nostru. Mă întrebam și mă
întreb și acum: cine, cine-i de vină?” (ibid.)
„Amintiri din Casa Morților” nu e o
viziune dantească. Infernul din Casa Morților are privilegiul unei depline
veridicități. Dostoievski a admirat profund conștiința libertății în om.
LUI
PUȘKIN
„Gândind la harul
celui care/ E soarta rusă pentru noi,/ Vorbesc cu mine însumi tare,/ Pe vechiul
bulevard Tverscoi.// Tu în legendă pari o ceață,/ Aproape alb ești de bălan.../
O, Alexandru! Fuși în viață/ Ștrengar, ca eu sunt huligan.// Dar dragi
petreceri cu zăbavă,/ Să-ți șteargă chipul nu se-ncap,/ Și azi turnat în bronz
de slavă/ Îți scuturi maiestosul cap.// În fața-mi ca la-mpărtășire,/ Eu unul
îți răspund solemn - / Că aș muri de fericire/ De-așa destin dac-aș fi demn.//
Dar prigonit de sorți sirepe,/ Mult timp voi rătăci cântând,/ Ca și cântarea
mea din stepe/ Ca bronzul s-o aud sunând.” (Serghei Esenin,
Scrieri Alese Versuri, Ediție bilingvă, Chișinău – Hyperion 1990)
MIHAIL
Eminescu s-a ancorat Pantheonului nostru spiritual cu toată simțirea sa, cu
toată forța cugetului său, cu toată adâncimea cunoașterii sale, cu întreaga sa
religiozitate ortodoxă, cu toată iubirea sa de Neam, alături de binecuvântata
dragoste de Dumnezeu, de Crăiasa Maria, reușind genial îngemănarea dintre
specificul național și universal, continuitatea filonului daco-român de-a
lungul veacurilor, însetat de creația populară-permanentul izvor al culturii
noastre în artă plastică, muzică, cultul ortodox, literatura aleasă-dominantele
spiritualității dacoromâne.
Așa se face că mai toți CORIFEII
spiritualității noastre între care: Iosif
Vulcan, Hașdeu, Iorga, Goga, G. Călinescu, Perpesiciu, T. Vianu, Rosa del
Conte, Constantin Botez, Noica, Eliade, Antonie Plămădeală, Constantin Galeriu,
Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Zoe Dumitrecu-Bușulenga, Theodor Codreanu, Mircea
Popa, Gică Manole, Constantin Moșincat și alții i-au consacrat biografii
alese, subtile analize, rafinate sinteze, recenzii și articole comemorative
toate înfrumusețate apologetic, dovedind o profundă cunoaștere a marelui GENIU
universal, așezat pe soclul structurii sale enciclopedice. „Eminescu n-a avut timp să-și definească toate contururile
personalității sale. A vădit totuși o
structură enciclopedică și tendințe către poligrafie.” (Mircea Eliade,
Hașdeu, în „Cuvântul”, an III (1926), noiembrie 4,p.2)
Toate geniile geto-daco-române care, au avut
filonul monoteist și creștin ortodox au avut o structură polivalentă
îmbrățișând mai multe domenii și îmbogățindu-și spiritul din Comoara culturii
și spiritualității universale fără să atenteze la originalitatea noastră
strămoșească.
„Un
Mihai Eminescu verifică rezistența celulei românești tot atât de sigur ca o
luptă istorică împotriva unei cotropiri străine. Oare s-a temut Eminescu de
vreo cultură, de vreo filosofie sau poezie străină? Oare n-a fost el românul
care a pătruns pretutindeni în cultura universală fără să-i pese de primejdii,
fără să se teamă de influențe și sterilitate?...De la buddhism și Schopenhauer
până la romanticii francezi și poezia clasică – a rămas ceva pe care să nu-l fi
gustat Eminescu, a rămas vreun teritoriu spiritual pe care să nu fi pătruns
măcar provizoriu și în pripă?” (Mircea Eliade, Restaurarea demnității românești, în „Vremea”,an IX(1935),sept.1,p.3)
La Geniul Mihail EMINESCU – Luceafărul
spiritualității național-universale, clarvăzător întru NEMĂRGINIREA spiritului,
detractorii, calomniatorii sau alte categorii de epigoni nu pot ajunge fiindcă
n-au aripi, n-au avânt, n-au lumină-gândire și zac în pâcla întunericului
mărginirii lor...
În vremea când eruditul filosof Mircea
Eliade a fost atașat cultural la Lisabona i-a închinat Luceafărului EMIN câteva
eseuri în revistele portugheze și spaniole. Camoes și Eminescu în „Accao”(Lisabona) și „El Espanol”(Madrid). Eliade
este primul vizionar care vede „pesimismul” lui Eminescu ca pe un optimism strămoșesc
dacic. „Pesimismul lui Eminescu își are
originea într-o viziune tragică a existenței, dar această viziune e sobră, demnă, virilă și se recunoaște
într-însa resemnarea calmă a dacilor și disprețul lor pentru moarte și pentru
suferințele fizice.” (Images et symboles, Ed. Gallimard, 1952)
„Poate
că în această „coexistență a contrariilor” stă cheia cu care am putea descifra „enigma” lui Eminescu: faptul că acest „pesimist” în filosofia lui teoretică, era atât de „optimist” când interpreta istoria și
politica românească; faptul că acest „tradiționalist”
era însetat de culturile occidentale și extrem-orientale; faptul că acest „conservator” a înfăptuit cea mai
radicală „revoluție” lingvistică, fundând în bună parte poetica română modernă și contribuind, ca nimeni altul, la purificarea,
însănătoșirea și îmbogățirea prozei literare și didactice. Poate că această
„coexistență a contrariilor” era cerută chiar de structura „omului universal” așa cum tindea să-l
întrupeze geniul lui Eminescu.” (Mircea Eliade, recenzie la monografia
admirabilei profesoarei de la Universitatea din Roma, Rosa del Conte, Mihai
Eminescu – o del Assoluto)
Reflectând asupra strălucirii și potenței DORULUI din poezia „Mai am un singur dor”, Mircea Eliade – savantul religiilor credea că e vorba de
dorința de reintegrare în Cosmos. „Încep
să cred însă că e altceva, dorința de
a-și regăsi, prin moarte, adevărata sa familie cosmică (apele, munții,
astrele, pădurile). Nu reintegrarea – ci REÎNTOARCEREA ACASĂ „ LA AI SĂI!” (Mircea
Eliade, Os romenos latinos do oriente,
Livraria Clasico editora A.M.Teixeira, Lisboa, 1943)
„Noi,
cei de aici (din afara granițelor daco-române stămoșești), rupți de pământ și de neam, regăsim în el
tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munților noștri și de la melancolia
mării noastre, până la cerul nopții românești și teiul înflorit al copilăriei
noastre. Recitându-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi
acasă.” ( „Fragments d-un Journal”, Ed. Gallimard, Paris, 1973)
Mihail
Eminescu – poetul, filosoful, teologul, istoricul, literatul, dramaturgul, rămâne
în Pantheonul Culturii Duhului, a COMORII noastre traco-geto-daco-române o
COLOANĂ a INFINITULUI spiritualității! El nu are nevoie în afară de harul pe
care i l-a dăruit Mântuitorul HRISTOS și de ocrotirea Maicii Domnului, nici de
exagerări, nici legende, dispensându-se de orice superstiție, de orice mit. „Eminescu
rezistă vremii, opera lui crește cu cât trec anii, viața lui ne ajunge mai
scumpă cu cât se împuținează amănuntele inedite.” (Mircea Eliade,
Momentul Eminescu, în „Viața literară”, an X(1935), august-septembrie, nr.3)
Mihail Eminescu nu
rezistă vremii, fiindcă Luceafărul EMINESCU e DEASUPRA VREMURILOR! În
Icoana sufletului nostru al ortodocșilor daco-români și a Filosofului Mircea
Eliade, simțim că :
„EMINESCU e creatorul naționalismului poetic
românesc”; „cel mai cultivat poet al secolului”; „o minte enciclopedică înclinată spre sinteze
personale”; „o sinteză genială în care
s-au contopit numeroase curente, dar adesea s-a trecut cu vederea bogăția
„humusului natal”; „un filosof original
și unul dintre cei mai erudiți printre contemporani”; „Eminescu se identifică cu esența
spiritualității daco-române, e alfa și omega”; „e cel dintâi artist și
tehnician al versului românesc”; Eminescu nu a fost numai creatorul limbii
române literare moderne și al mișcării eminesciene care a schimbat orientarea
noii poezii în țara sa, dar a devenit și teoreticianul prin excelență al
naționalismului daco-român!” (Mircea Eliade, Despre Eminescu și Hașdeu,
Ed. Junimea – Iași,1987)
Vorba lui Octavian Goga – Eminescul Ardealului: „Eminescu este și rămâne cea mai
strălucită încarnație a geniului românesc!” (Octavian Goga, Precursori,
Ed. Minerva, București-1989)
Dimitrie Sfura ne dă sfoară în țară despre o părticică
din tezaurul cântecelor populare care îl încântau pe genialul nostru poet, filosof,
istoric, teolog, publicist, nelipsindu-i din repertoriul de pahar când își
distila amarul pelin al sufletului... „Cântecul al patrulea îl impresiona deosebit de mult;
parcă-l văd, când l-a cântat întâiași dată în prezența mea: cu capul ridicat, cu ochii scânteietori în
atitudine dramatică și cuprins de un adânc sentiment, el intona cântecul:
„Mai turnați-mi în
pahare,/ Voiu să beau, căci sunt setos,/ Dară nu-mi umpleți paharul/ Decât de
la miez în jos.// Ca să-l umplu înc-odată/ Cu-apă rece de la râu,/ Dela râu ce
izvorește/ Din adânc din pieptul meu.// Și să-l beau să sfârâiască,/ Pân-ce-a fi
din vin venin,/ C-așa, să-l beau mai cu dulce,/ Să-mi alin durere-an sân.// Și
de n-a pieri durerea, Piară simțul, pier și eu,/ C-a trăi, jălind poporul/ Îmi
ajute Dumnezeu!” (Dr. Ionel Novac, Dimitrie Sfura – poetul și poezia care l-au
impresionat pe Eminescu, în EMINESCU File Rupte din Revista CETATEA
CAVALERILOR 2024, „GALA EMINESCU” – Ediția a II-a Antologie îngrijită de col. dr.
CONSTANTIN Moșincat)
Cei doi Corifei ai Ortodoxiei universale DOSTOIEVSKI și EMINESCU au propăvăduit prin operele lor magnifice o FILOSOFIE
creștin-ortodoxă grație filonului sfințeniei naționale, redescoperind percepția
sau gândirea organică patristică prin deschideri enciclopedice interdisciplinare,
printr-o fascinantă capacitate dialogică, printr-o viziune integrală, nuanțată
și multiplă, asupra credinței, asupra creației erudite, asupra artei spiritual-religioase,
asupra dragostei dreptei credințe ca pe o teologie hristoforă, misionară și în
același timp ecumenică.
Tuturor
fiilor/ fiicelor Arborelui ortodox al Daco-României Tainice!
+ 14 Iunie 2026 Sf. Proroc Elisei, ajunul
urcării la ceruri a lui Bădița Eminescu
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu