Ce înseamnă Mihai Eminescu pentru mine?
Eminescu nu este un poet, și
totuși numai prin poezie îl putem atinge. Nu este o figură a istoriei, și
totuși istoria noastră îl poartă ca pe o rană deschisă și ca pe o lumină care
nu se stinge.
Îl simt ca pe o prezență dublă:
lumină și abis în același timp. O lumină care nu mângâie, ci arde ușor,
interior. Un abis care nu înghite, ci revelează. Ca și cum acest neam ar fi
fost obligat, prin el, să se privească până la capăt.
Eminescu este în aerul pe care îl
respirăm, dar nu ca o liniște, ci ca o tensiune. Este în apele care curg, dar
nu ca o curgere, ci ca o memorie care nu se lasă uitată. Este în zâmbetul
copiilor, dar și în melancolia lor inexplicabilă, ca și cum ar purta ceva ce nu
le aparține încă.
În el, limba română nu mai este
instrument, ci destin. Nu mai este comunicare, ci conștiință care se privește
pe sine până la durere. De aceea, când îl citim, nu descoperim un autor, ci o
neliniște care ne aparține dintotdeauna.
Se spune „poet național”, ca și
cum am putea închide un incendiu într-o formulă. Dar Eminescu scapă oricărei
încadrări. El este ceea ce rămâne atunci când etichetele cad: o întrebare fără
somn, o luciditate care refuză împăcarea.
Și totuși, în aceeași clipă, este
și altceva: o formă de mântuire. Nu una liniștitoare, ci una care doare. Nu una
care absolvă, ci una care trezește. O salvare care nu vine din afară, ci din
adâncul unei limbi care încă mai poartă urmele absolutului.
Poate de aceea ne întoarcem la
el: pentru că în Eminescu nu ne regăsim odihna, ci neliniștea originară. Și
această neliniște are ceva sacru în ea, de parcă ar fi prețul trezirii.
Între lumină și abis, între vis
și luciditate, Eminescu rămâne ceea ce nu putem rezolva, ci doar trăi.
Ce înseamnă Mihai
Eminescu pentru mine?
O salvare care arde.
O lumină care rănește.
Un abis care ne ține treji.
Ben Todică
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu