A aparut revista - SURÂSUL BUCOVINEI - REVISTĂ DE ISTORIE, LITERATURĂ ŞI UMOR (spicuim)

 

Mihai Caba - Trei buni prieteni nedespărţiţi nici în moarte

 

Trei buni prieteni nedespărţiţi nici în moarte

Mihai Caba

29 Decembrie 2024

 

În scurgerea imperturbabilă a timpului, anul 2024 începe să-şi cam facă bagajele pentru încheierea definitivă a călătoriei sale pe Planeta Albastră, îngrămădind în ele ajunsuri şi neajunsuri ale fiecăreia dintre cele 366 de zile trăitoare, însă, milostiv, ca şi precedenţii săi „fraţi calendaristici”, ne lasă ca „dar de suflet” perpetuu clopoţeii copiilor din mahalaua ieşeană a Ţicăului, care n-au mai sunat zglobiu la fereastra bojdeucii lui „moş Ionică”, acompaniindu-le cu nevinovata lor urătură, vestitoare  de „mâine anul se-nnoieşte”, aşa cum obişnuiau ani de-a rându-l să i-o spună la trecerea dintre ani. Nici el n-a mai ieşit să-i „omenească” cu plăcinte, mere şi nuci, aşa cum îi plăcea s-o facă dintotdeauna. A ieşit doar Tinca Vartic spunându-le cu durere că... „moş Ionică a lor nu mai este”.  Flacăra lumânării ce pâlpâia în fereastra bojdeucii îi întărea spusele grele. Era ultima seară a anului fatidic 1889; anul în care Domnul i-a chemat pe rând la EL, nedespărţindu-i nici în moarte, pe cei trei buni prieteni, aşa cum erau ei legaţi şi în viaţă: Mihai Eminescu, Veronica Micle şi Ion Creangă, că despre ei şi prietenia lor este vorba în cele ce urmează.

 

Se împlinesc 135 de ani de atunci, de la acel 31 decembrie 1889, de când Ion Creangă i-a urmat în moarte pe nedespărţiţii şi bunii săi prieteni, „fratele” Mihai Eminescu şi „sărmana” Veronica Micle, fără de care n-ar mai fi  putut să trăiască.

 

Despre prietenia celor trei „corifei” literaţi s-a tot scris şi se va mai scrie şi de aici încolo, fiind considerată, fără tăgadă, cea mai expresivă din literatura română. Fie că ating doar câteva „secvenţe” ale prieteniei dintre Eminescu şi Creangă, fie că abordează doar „crâmpeie” ale iubirii pătimaşe dintre „Emin„ şi „dulcea Veronică”, exegeţii vieţilor şi creaţiilor literare ale acestora (şi nu numai ei!) au văzut în împreunata legătură a trăirii lor pământene o „Trinitate a iubirii şi prieteniei”, devenită după moartea lor o „constelaţie” veşnică şi strălucitoare pe bolta luminoasă a întregului neam românesc şi (de ce nu?) pe cerul înalt al culturii universale.

 

Numitorul comun al prieteniei „celor trei” este fără niciun dubiu oraşul Iaşi, urbea cultural junimistă, acolo unde, începând cu luna noiembrie a anului 1874 şi până la 1 octombrie 1877, când Poetul a părăsit „dulcele Târg” în favoarea Bucureştilor, prietenia celor „trei iezi cucuieţi” (vorba hâtrului Ion Creangă) avea să prindă rădăcini puternice, să crească viguros şi să înflorească în toată splendoarea ei umană.

 

După doi ani de la momentul fericit al primei cunoştinţe (ca student la Viena) cu Veronica Micle, „o doamnă de aceeaşi vârstă cu el, cu păr bălai bogat şi ochi albaştri, căsătorită de 8 ani cu Ştefan Micle, rectorul Universităţii ieşene”, de care s-a îndrăgostit „la prima vedere”, în toamna lui 1874 Mihai Eminescu răspunde pozitiv chemării junimiste şi vine la Iaşi, mânat aici şi de dorinţa revederii „îngerului blond”. Reluarea legăturii lor s-a făcut în mod „epistolic – protocolar”, ca apoi, în urma frecventării seratelor literare ale Veronicăi, ale altor numeroase manifestări culturale ieşene, „a început între cei doi o poveste tumultoasă de dragoste, care avea să continue, cu toate meandrele ei până la sfârşitul vieţii” , confirmată şi de George Călinescu în ampla sa lucrare monografică „Viaţa lui Mihai Eminescu”.

 

Împlinirea acestei „tainice şi pătimaşe iubiri” este destăinuită de poetul însuşi: „Ziua de 4/16 Febr. 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut-o pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ţine toată viaţa mea.”  Dar, aidoma scrierii biblice a Vechiului Testament, în urma răuvoitoarelor clevetiri mediatice ale protipendadei vremii şi a nelipsitelor bârfe academice despre ispita „fructului oprit”, Mihai Eminescu a fost „izgonit” în cele din urmă, în toamna lui 1877, din „Edenul ieşean”, spre disperarea „scumpei sale Veronicuţe” şi dezolarea prietenului său „Ionică” , rămas de pripas la bojdeuca lui din Ţicău.

 

Prietenia dintre Mihai Eminescu şi Ion Creangă, consemnată în Istoria literaturii, a început în iulie 1875, mai întâi, la o conferinţă cu învăţătorii, urmată apoi de „o inspecţie la clasă” la Şcoala din Păcurari, unde Eminescu, în calitate de revizor şcolar, îi remarcă „institutorului Ion Creangă modul fericit în care ştia să predea lecţiile copiilor.” De aici mai departe între ei s-a înfiripat o trainică prietenie, care avea să uimească prin stranietatea celor două firi diametral opuse: Eminescu, „fire romantică şi visătoare, introvertită, melancolică şi însingurată”, iar Creangă, „fire jovială, extrovertită, mereu zâmbitoare şi glumeaţă, gata oricând să-ţi spună o snoavă, o vorbă de duh”. Diferiţi şi în cultură, la Eminescu fiind una vastă, cunoscătoare a filozofiei şi limbilor străine, la Creangă fiind una restrânsă, atâta cât a primit-o la şcolile de la Humuleşti, Broşteni, Tg. Neamţ, la Şcoala de Catiheţi de la Fălticeni şi la Seminarul de la Socola, apropierea strânsă dintre ei avea la bază o expresie pronunţată a inteligenţei, a agerimii minţii şi a harului inspirator al vorbirii populare, cum şi o perfectă comuniune de concepţii şi idei, care puneau mai presus de toate folclorul şi înţelepciunea populară. Influenţa acestei prietenii s-a văzut de îndată ce Eminescu, în toamna lui 1875, l-a introdus pe Creangă la Junimea, unde acesta a citit „Soacra cu trei nurori”, povestire publicată imediat în revista Junimii „Convorbiri literare”. După cum scria şi A. Panu în „Amintiri de la Junimea”, de atunci „mai nimenea nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu; amândoi intrau la Junimea, amândoi ieşeau de la Junimea”.

 

Prietenia lor „nedespărţitoare” cunoaşte o trăire intensă, după 3 iunie 1876, odată cu găzduirea lui Eminescu la Bojdeucă, acolo unde a stat aproape o jumătate de an. Hălăduind împreună pe dealul Şorogarilor, pe la Aroneanu şi Sculeni, pe alte coclauri  de pe colinele ieşene ale Tătăraşilor, Cetăţuii şi Gălăţii, amândoi sporovăiau până la ore târzii din noapte în ceardacul din spatele bojdeucii, „fiind cei mai fericiţi oameni din lume”. Atunci, în acea perioadă fertilă, uneori, li se alătura în vorbirea lor însufleţitoare de la bojdeucă şi Veronica Micle, găsind aici un loc mai „ferit” pentru poezia iubirii. Iar, după cum afirmă şi scriitorul C-tin Parascan, „doctor” în Creangă şi custode al Bojdeucii ani îndelumgaţi: „aici şi atunci au fost scrise de Poet cele mai frumoase poeme şi poezii de dragoste închinate Veronicăi Micle, muza lui inspiratoare, iar Povestitorul abia prididea cu zor să-şi aşternă scrierile sale de duh pe teancuri de hârtie”.

 

În scurtă vreme, însă, la sfârşit de septembrie 1877, asupra „trioului prietenesc” s-a pogorât ca un trăsnet nenorocul plecării „precipitate” a lui Eminescu la Bucureşti, lăsându-i amărâţi şi pustiiţi sufleteşte pe cei doi dragi şi buni prieteni ai lui.

 

Iată ce-i scria Creangă „fratelui Mihai” în dec. 1877: „Ai plecat și mata din Iași lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală. [...] Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric și Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieșul nostru uitat și părăsit de toți. [...] Vino, frate Mihai, vino , căci fără tine sunt străin”.  Dar, cu munca lui de „sisif” la redacţia ziarului „Timpul”, nu se vedea revenirea.

 

Legătura întreruptă cu Veronica a fost reluată mult mai târziu, dar imediat după decesul soţului ei, Şt. Micle (8 aug. 1879), atunci când „Eminul ei iubit” a văzut posibilitatea „oficializării” iubirii lor. La îndemnul lui, ea vine la Bucureşti în sept. 1879 şi petrec împreună „o lună de miere”, după cum consemnează şi Ioan Slavici în „Amintiri”. Dar perspectiva sumbră a posibilei pierderi a „pensiei de urmaş” a Veronicăi şi precaritatea situaţiei financiare a lui Eminescu pentru un trai comun fac imposibilă căsătoria visată şi cei doi îndrăgostiţi deprimaţi au păstrat de aici încolo iubirea lor printr-o corespondenţă plină de patetism şi desnădejde, aşa cum apare aceasta şi în volumul inedit, editat în 2000 de către prestigioasa editură ieşeană Polirom. Deprimarea Veronicăi a fost şi mai accentuată când, în 1883, la Iaşi, la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare, apar primele semne ale bolii Poetului, care aveau să-i curme treptat şi creaţia şi viaţa. O ultimă încercare disperată de a-şi salva iubitul o face în 1888 când merge să-l vadă la Botoşani şi de acolo reuşeşte cu greu să-l ia de lângă sora lui Harieta şi să-l interneze la Bucureşti, la sanatoriul doctorului Şuţu. Mutându-se la Bucureşti pentru a-i alina suferinţa, la ultima ei vizită dinaintea morţii Poetului, Veronica răpusă de jale la vederea lui, compune (în 20 de minute!) tulburătoarea poezie, Raze de lună: „Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună! [...] Noi visam eternitate în durata unei clipe.”

 

Dar, „clipa cea repede/ avea să se lepede ..” la ora 4 a dimineţii de 15 iunie 1889, aşa cum fusese anticipată de Poet în ultima sa poezie „Stelele-n cer”.  Mare păcat!

 

Consemnând înhumarea Poetului „sub un tei” din Cimitirul Bellu, presa vremii a înserat şi o notiţă: ... „o doamnă din Moldova, îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de flori de Nu mă uita”, concluzionând: „Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle”.

 

Şi chiar ea a fost! Înveşmântată în înegurata-i imensă durere, părăseşte Bucureştiul şi îşi caută leac de alinare la Mănăstirea Văratec. Suferinţa fiindu-i copleşită de pierderea „dragului ei Emin”, aici începe să fie stăpânită de gândul necurat al suicidului, pe care-l exprimă şi poetic, la 1 aug. 1889: „O! Moarte vin de treci /.../ Mi-e dor de-un lung repaos...Să dorm,/ Să dorm pe veci”. Şi, astfel, după ce a înghiţit voit „un flacon de arsenic”, fără să mai poată fi salvată, pe 4 august 1889, „la fix 50 de zile de la sfârşitul lui”, Veronica Micle pleacă în Veşnicie spre a-l întâlni şi a fi iarăşi împreună. A fost înhumată creştineşte în cimitirul Mănăstirii Văratec, alegându-se din ea „pulbere ţărână”, după cum i s-a încrustat şi pe placa de mormânt.

 

Revenind la Ion Creangă, însingurarea care-l măcina sufleteşte după plecarea „Bădiţei Mihai” devine şi mai apăsătoare, iar la aflarea din presă a îmbolnăvirii Poetului face prima criză de epilepsie în şcoală, „chiar în faţa şcolarilor, care ţipau înspăimântaţi”. Aceste crize s-au iscat tot mai des, oricând şi oriunde şi s-au agravat îngrijorător după moartea dragului său prieten, despre care a luat cunoştinţă tot din ziare. Mărturiile strânse de biografii săi sunt unanime: „era văzut plângând ca un copil, îi pronunţa numele cu glas stins. Nu mai mânca, nu mai comunica, în schimb îi citea poeziile cu glas tare şi adormea cu cartea sub cap”.  Boala şi durerea încercată aveau să atingă o culme tulburătoare de îndată ce i-a parvenit şi vestea morţii cumplite şi a Veronicăi, după cum a şi notat: „După câteva săptămâni aflu că la începutul lui august sărmana Veronica Micle, cea care venea uneori pe la bojdeucă, s-a sinucis”.  Era prea multă durere pentru sufletul său.

 

De aici mai departe se lasă şi el stăpânit de gândul morţii prin care voia să-şi regăsească iubiţii săi prieteni. Şi-a împlinit acest gând morbid în ziua de 31 decembrie 1889, când, aşa după cum relatează fratele său Zahei (cu care avea o tutungerie pe Sărărie la vale): „într-o zi friguroasă din cale afară, scriitorul a ieşit după tutun şi întâlnind un prieten au trecut pe la brutăria Szzakmary, unde a înfulecat – la foc automat – câteva crafle calde cu dulceaţă, apoi pe la băcănia lui Şoituz, unde a băut câteva coniace şi a continuat, neînsoţit, să facă - o staţie - la Bolta Rece, ajungând într-un târziu la bojdeucă şi s-a trântit pe pat”. 

 

Înserându-se, înainte de sosirea copiilor din mahalaua Ţicăului la urat, Tinca Vartic l-a aflat fără suflare şi i-a aprins înfiorată o lumânare la căpătâi. Sufletul lui Nică a Petrei, humuleşteanul, luase  drumul Cerului, în căutarea bunilor şi nedespărţiţilor săi prieteni.

 

A fost înmormântat pe 2 ian. 1890 în cimitirul Eternitatea din Iaşi. Au trecut de atunci 135 de ani şi câţi vor mai trece în veacul de acum şi în toate veacurile care vor veni în cadenţarea infinită a Timpului, amintirea celor trei buni prieteni nedespărţiţi nici în moarte va rămâne de-a pururi o strălucitoare Trinitate a culturii române şi universale, că nu se va putea vorbi vreodată de Mihai Eminescu - Omul total al Culturii Române - fără să i-o alăturăm pe Veronica Micle, muza lui inspiratoare şi nu se va vorbi nicicând de Ion Creangă - Marele Povestitor al Neamului - fără să nu fie pomenit Mihai Eminescu, prietenul care i-a înrâurit harul scriitoricesc.

Corvin Lupu - Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale. Eseu (17)

 

Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale. Eseu (17)

Prof. univ. dr. Corvin Lupu

29 Decembrie 2024

 

Evaluările greșite ale guvernului S.U.A. privitoare la România Socialistă

 

Istoricul american Larry L. Watts este autorul unor lucrări monumentale despre România contemporană și recentă. Dintre toate lucrările sale, menționez: „Ferește-mă doamne de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România”, Editura RAO, București, 2011, „Cei dintâi vor fi cei din urmă”, Editura RAO, București, 2013, „Aliați incompatibili”, Editura RAO, București, 2014, sau „Oaia albă în turma neagră”, Editura RAO, București, 2018.

 

Larry L. Watts a făcut studii și în România, pentru a învăța mai bine realitățile țării și mentalitățile de la noi. A fost ocrotit de instituțiile de forță ale statului, fiind în legătura viitorului general, director al S.I.E. și consilier prezidențial Ioan Talpeș. S-a căsătorit cu o româncă din Bistrița. În preajma loviturii de stat din decembrie 1989 a revenit în România și a rămas până în anul 2009, când s-a pensionat. Din 1992 în 2009 a fost consilier/consultant pentru reformarea serviciilor secrete și pentru pregătirea armatei române pentru aderarea la N.A.T.O.

 

În cărțile sale a folosit o gamă foarte largă de documente din arhivele americane, germane, române, ale Organizației Tratatului de la Varșovia etc. S-a dovedit un cunoscător profund și fin al adâncurilor istoriei și politicii estului Europei, în general și al României în special. Abordarea sa este una strict științifică, fără politizare, fără atașamente sau resentimente față de unul sau altul dintre regimurile politice ale Războiului rece. Obiectivitatea sa este una remarcabilă, având în vedere că el a fost totuși un om al serviciilor secrete ale S.U.A., care au fost angajate în lupta de pe frontul invizibil, unde nu există, de regulă, obiectivitate/imparțialitatea necesară istoricului, prietenie, recunoștință și milă.

 

Printre numeroase subiecte foarte importante pe care le-a clarificat, în cartea Cei dintâi vor fi cei din urmă, în chiar primul capitol, intitulat Perceperea greșită a României, Larry L. Watts a abordat problema modului în care a fost receptată politica României și personalitatea președintelui Nicolae Ceaușescu la nivelul Casei Albe.

 

Istoricul pornește de la faptul că unii analiști oficiali americani au insistat asupra faptului că România lui Ceaușescu nu ar fi fost de fapt „copilul rebel” al Blocului Sovietic, ci un „cal troian” secret al Moscovei, menit să mimeze independența pentru a crea falsa imagine de democrație în interiorul sistemului socialist de stat. În același timp, susținuseră acei analiști americani care contestau realitatea independenței României, comportamentul Bucureștiului era parte a unui complot sofisticat împotriva intereselor S.U.A. și ale Occidentului. România ar fi urmărit să obțină o încredere nemeritată din partea S.U.A. și a Occidentului, pe de o parte și o înșelare a poporului român, care agrea independența și o relație cât mai strânsă cu Occidentul.

 

Aceeași analiști americani care influențau decidenții politici de la Casa Albă, susțineau în mod fals că România și Ceaușescu ar fi fost responsabili de crearea intenționată de tensiuni internaționale de pe urma cărora să tragă foloase și că ar fi conspirat împotriva SUA cu „state-paria”, ca Libia și Coreea de Nord. De asemenea, România era învinuită că dezvolta programe nucleare și bacteriologice. Este cunoscut faptul că aceste programe, chiar dacă interesau și România, erau dezvoltate prioritar de marile puteri ale Lumii, în frunte cu S.U.A. și U.R.S.S.-Rusia, dar și altele.

 

Mai mult decât atâta, după cum arată Larry L. Watts, acești „analiști” au afirmat că guvernul României ar fi dezvoltat un program de „genocid cultural” împotriva minorităților naționale, ceea ce a fost o adevărată blasfemie. Discuția este foarte importantă, este de regulă manipulată de acaparatorii României de astăzi și de supușii lor slujbași și ocolită de istorici, datorită riscurilor la care s-ar supune și a poliției politice represive foarte subtilă care se practică împotriva celor care susțin românismul și care sunt vânați pentru a fi „asasinați” social. Dar această chestiune trebuie abordată de către istoricii români onești, în sensul ei real.

 

Acuzația de „genocid cultural” împotriva minorităților naționale, vehiculată cu insistență după decembrie 1989, nu vizează doar regimul politic ceaușist, ci românii în general și naționalismul românesc, în special, în sensul său general pozitiv. În întreaga istorie a statului național român, naționalismul românesc nu a fost orientat împotriva vreunei minorități, sau a tuturor deopotrivă, ci în favoarea îndreptățită a drepturilor românilor autohtoni, mereu afectate de diverșii lor stăpânitori. Nici în perioada în care Mișcarea Legionară a fost foarte influentă în societatea românească, sau a fost la putere (1940), măsurile propuse sau luate de români au fost pentru a se autoproteja de minoritățile care acaparaseră o mult prea mare parte a influenței asupra societății românești și a instituțiilor statului, inclusiv asupra Casei Regale și a principalelor decizii ale guvernelor și ale monarhului.

 

În timpul primei perioade a regimului socialist de stat, sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, minoritățile naționale au reprezentat majoritatea absolută în conducerea aparatului de securitate și o foarte mare influență în conducerea superioară și locală de partid și de stat, la nivelul secretariatului C.C. al P.C.R., al Biroului Politic al partidului unic, la nivelul conducerii regionale și raionale de partid și în punctele „cheie” din ministere și alte autorități ale statului. De asemenea, spre deosebire de etnicii români, minoritățile naționale, mai ales evreii, germanii și ungurii au primit dreptul să emigreze, inclusiv în masă, ceea ce a fost o favoare pe care românii o aveau în număr scăzut, majoritatea etnicilor români cărora li se permitea să emigreze fiind agenți ai Securității, sau aveau rolul de acoperire (cu sau fără știința lor) pentru alți agenți care urmau să emigreze în urma lor. Dreptul lor de a emigra a fost acordat din rațiuni superioare ale statului, respectiv pentru întreținerea relațiilor foarte bune ale României cu Israelul, cu SUA și cu Germania Federală, care au permis transferuri de tehnologii către România, schimburi mari de mărfuri și numeroase avantaje cu caracter politic. În raport cu aceste interese, sumele încasate de statul român ca despăgubiri pentru cheltuielile de școlarizare, care s-au achitat pentru minoritarii emigrați, sunt nesemnificative.

 

Și în justiție, minoritarii etnici erau protejați. De exemplu, în arhive există dosare penale de viol în grup, în care făptuitorii au săvârșit fapte similare, dar etnicii români au fost condamnați la șapte ani de închisoare, iar ungurul și sasul au primit pentru aceeași faptă, doar doi sau trei ani de condamnare…

 

Numărul publicațiilor în limbile minorităților era impresionant, iar mass-media le-a fost pusă la dispoziție, desigur, cu restricțiile ideologice ale vremurilor, care nu au fost cu nimic mai aspre pentru minoritari. Teatre, opere, grădinițe, școli, facultăți, centre culturale, edituri erau finanțate în limbile minorităților naționale. Faptul că astăzi minoritățile acceptă fără să protesteze aceste acuzații care ni se aduc nouă, este o impietate, o gravă lipsă de recunoștință și ne dovedește nouă românilor că nu ne putem baza deloc pe atașamentul minorităților naționale față de etnicii români, iar faptul că foarte mulți români au votat minoritari în alegeri locale și centrale, este un semn de neatenție, de ignoranță și de lipsă de patriotism național.

 

În timpul epocii Ceaușescu, conducătorul țării a introdus reprezentarea proporțională a minorităților, în funcție de numărul lor. Pierderea preponderenței de către minorități în cadrul aparatului central de partid și în Securitate a fost receptată negativ de către acestea, ca pe o persecuție cu caracter național, ele fiind obișnuite să dețină controlul asupra societății. Mă refer la unguri și sași în Transilvania și la evrei în Moldova Muntenia, Oltenia și Dobrogea.

 

Eu susțin cu tărie că nu a existat nici un fel de „genocid cultural” în România, nici măcar persecuții etnice, nici în perioada ceaușistă, nici în altă epocă a istoriei statului național român. Suferințele evreilor din anumite perioade, care au existat într-adevăr, au fost mult exagerate și nu au fost abordate comparativ cu suferințele românilor din aceleași perioade. După părerea mea de cercetător, suferințele românilor au fost mai mari decât ale evreilor.

 

Cât despre „genocidul cultural” „aplicat” țiganilor și acesta comportă precizări. Este evident că un procent impresionant de țigani nu au putut fi integrați în societatea românească în mileniul de când au fost aduși pe teritoriul României. În ciuda eforturilor îndelungate, această încercare de civilizare a multor țigani nu a reușit, motiv pentru care etnicii români, dar și alte etnii, s-au protejat de țigani prin izolare a lor, sau de ei. Această autoprotejare a românilor a fost mereu condamnată de comisarii corectitudinii politice a internaționaliștilor proletari, în perioada comunistă și de continuatorii lor de astăzi, iudeo-globaliștii, cei care susțin acest regim ideologic, despre care președintele Donald Trump a declarat în mod repetat că este „gogorița băgată forțat pe gâtul popoarelor”, declarație însoțită și de convingerea președintelui Trump într-un viitor al „Europei națiunilor” și nu al Uniunii Europene, S.U.A. susținând și salutând Brexit-ul, ca și mișcările naționaliste europene, care se opun modului oligarhic de organizare și conducere a Uniunii Europene globaliste.

 

Larry L. Watts arată faptul că unii analiști au susținut un presupus „șovinism extrem” al militarilor români împotriva ungurilor, ceea ce nu este decât o minciună pornită din cele mai urâte sentimente și interese antiromânești. În acest sens, acei falși analiști prevedeau că în cazul unei destabilizări a situației din România vor avea loc pogromuri împotriva populației maghiare și se va ajunge la anarhie generalizată.

 

Falsitatea acestor analize este evidentă. Dar, marea problemă a României Socialiste a fost că aceste analize se adresau decidenților politici de la Washington și afectau grav raporturile României cu Lumea Occidentală. Politica occidentală față de România se baza pe aceste analize false. Bazându-se pe analize false, politica Occidentului față de România nu avea cum să fie una corectă. De altfel, Larry L. Watts a subliniat falsitatea unor concluzii importante ale Departamentului de Stat și ale CIA privitoare la România și politica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, care au influențat negativ raporturile dintre România și S.U.A. și Occidentul supus S.U.A., în ansamblul său.

 

Este evident că în timpul evenimentelor din decembrie 1989, românii nu au acționat împotriva ungurilor. În schimb, ungurii au acționat împotriva autorităților române și a unor cetățeni de etnie română, unii dintre aceștia fiind uciși, chiar cu bestialitate. Este cunoscut astăzi că dintre cei o mie de arestați la Timișoara și închiși în Penitenciarul „Popa Șapcă”, din zilele revoltei populare, peste opt sute erau cetățeni de etnie maghiară din județul Mureș! Ce căutau ungurii în acest număr atât de mare în Timișoara, în timp ce aveau loc provocările de acolo, care erau de dimensiuni tot mai mari și erau rostogolite către București, către sediul puterii, pe care așteptau să o preia puciștii și stăpânii lor din serviciile secrete străine? Din loialitate față de statul național unitar român au plecat ungurii la Timișoara?

 

Ca argument al acestei situații, arată Larry L. Watts, unii analiști au argumentat șovinismul românilor prin prisma evenimentelor din martie 1990 de la Târgu-Mureș, în zilele următoare sărbătoririi pe teritoriul României a revoluției de la 1848 din Ungaria, revoluție care a militat și împotriva românilor, inclusiv pentru alipirea Transilvaniei la Ungaria. Falșii analiști americani și unguri, ca și alții, din alte state, au asemănat conflictul interetnic de la Târgu-Mureș cu ceea ce ei numeau „pogromurile antisemite din România din perioada Holocaustului”. Această comparație dovedește identitatea comună a celor care formulează acuzații false împotriva românilor. Pentru a-și impune falsele puncte de vedere, stăpânitorii evrei ai României au determinat pe unii politicieni români iresponsabili să accepte Ordonanța 31/2002 și Legea 217/2015, acte normative antiromânești și anticonstituționale, care fac parte din ansamblul de măsuri de poliție politică represivă din România, prevăzând pedepse privative de libertate de până la trei ani de închisoare pentru cei care exprimă alte convingeri despre realitatea istorică românească, decât cele impuse prin legi aberante, cum spuneam, antiromânești și antioccidentale. Astfel, s-a ajuns ca Istoria să fie stabilită de instanțe de judecată, nu de istorici.

 

Doresc să menționez că acele evenimente de la Târgu-Mureș, din martie 1990, nu au fost rodul „șovinismului românilor”, ci momente operative ale unor servicii secrete (maghiare, sovietice, românești, germane etc), fiecare dintre ele cu interese diferite, pe care nu le abordăm în aceste rânduri. Etnicii români și unguri au fost victimele diversiunilor și interesului de a declanșa un conflict interetnic în Transilvania.

 

Acuzațiile împotriva României, le care ne-am referit în rândurile de mai sus, arată Larry L. Watts, au fost demontate de investigațiile întreprinse de organisme internaționale și americane de monitorizare. Istoricul american arată ferm că evenimentele de la Târgu-Mureș au fost provocate de maghiari. Pentru demontarea tezelor false privitoare la România ceaușistă, lansate de falși analiști americani, au fost de utilitate și documentele secrete din Arhiva Tratatului de la Varșovia, ajunse în posesia S.U.A., oferite de Polonia, drept recompensă pentru faptul că, după Acordul din Malta, pentru a cataliza trecerea Poloniei în sfera occidentală de influență, țara a fost scutită de datoria de zeci de miliarde de dolari către organismele financiare internaționale, datorie care, împreună cu dobânzile neplătite și cu penalitățile de întârziere ar fi ajuns la cifre amețitoare.

 

În ultima vreme, pe măsura acutizării confruntării ideologice internaționale dintre globaliști și național-protecționiștii din S.U.A. și naționaliștii din statele U.E., lucrările lui Larry L. Watts sunt puse într-un con de umbră de către cei care asigură corectitudinea politică globalistă, întrucât ele nu se înscriu pe această linie, ci reușesc o abordare cât mai obiectivă posibil, care evidențiază rolul pozitiv al naționalismului românesc al epocii lui Nicolae Ceaușescu și recunoaște erorile occidentale privitoare la percepția asupra României.

 

În ce măsură, însă, acest naționalism românesc din perioada socialistă a României a ajuns la un moment dat să fie factor de risc pentru securitatea națională a țării, mai este de discutat și de cercetat.

 

- Va urma -

 

Aranjament grafic – I.M.