Mihai Caba - Neînfrântul poet al închisorilor - Radu Gyr

 

Neînfrântul poet al închisorilor - Radu Gyr

Mihai Caba

04 Mai 2025

 

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrângeri/ sunt renunţările la vis. (Radu Gyr, Cântec de luptă)

 

Când vine vorba despre Radu Gyr, reprezentând în fapt pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu, căruia istoriografia românească îi atribuie postura de poet, dramaturg, eseist, traducător şi ziarist, vrând, nevrând, în conversaţia  interlocutorilor se interpune şi un noian de etichetări, una mai deocheată ca alta, între care: poet al pătimirilor, poet al închisorilor, poetul care l-a adus pe Iisus în celulă, poetul legionar şi fascist, poetul antisemit, poetul condamnat la moarte şi efluviul acestora ar mai putea fi continuat în aceleaşi vălurite opinii exprimate, similare titulaturii romanului lui Irving Stone, „Agonie şi extaz”.

 

Dar, iată, chiar acum avem două bune motive  ale „vorbirii” despre Radu Demetrescu - Gyr: primul, - la 2 martie 2025 s-au împlinit 120 de ani de la naşterea sa din 2 martie 1905, la Câmpulung-Muscel, ca fiu al cunoscutului actor craiovean Coco Demetrescu şi al doilea,  - la 29 aprilie 2025, când s-au împlinit 50 de ani de la adormirea sa întru Domnul, la 29 aprilie 1975, în chiar Săptămâna Mare a Paştelui ortodox. Între cele două limite existenţiale se înscrie viaţa de 70 de ani a celui ce a fost literatul Radu Demetrescu - Gyr.

 

O incursiune, fie aceasta şi fugară în viaţa deja întrezărită tumultoasă a poetului Radu Gyr, devine, pe cât de necesară, pe atât de aşteptată sub aspectul ei dezvăluitor.

 

Să o întreprindem, dară, urmărind cu atenţie, atât „reperele” biografilor şi exegeţilor săi, cât mai ales propriile sale destăinuiri, aşa puţine câte au fost acestea. Şi cum pentru partea de început a vieţii poetului, biografii săi au fost destul de „zgârciţi” în adnotări, spre o mai corectă receptare a acestei prime perioade a copilăriei sale, vom apela la chiar jurnalul poetului, intitulat „Calendarul meu, întocmit cu lucidă viziune în ultimii ani ai vieţii sale şi publicat în 1973, cu doi ani înainte de sfârşitul vieţii sale, din care extragem: „M-am născut în Câmpulungul Muscelului, la 2 martie 1905. Mama mea, Eugenia Gherghel, cobora, după tată, dintr-o veche familie botoşăneană, având câteva picături de sânge german, moştenit de la bunica mea, Mina von Gelch. Tatăl meu, Ştefan Demetrescu, era originar din Scheii Braşovului, ardelean după ramura ţărănească a mamei sale şi pesemne, macedonean după tatăl lui care, iniţial, s-a numit Demetru Muşică”.

 

La trei ani, părinţii săi „s-au strămutat în Cetatea Banilor”, acolo unde tatăl său, Ştefan Coco Demetrescu, îşi va etala pe scena Teatrului Naţional al Craiovei, „frumosul său talent de actor de comedie subţire, cum şi o ascendentă carieră glorioasă, până la 1931, data pensionării sale voluntare”.

 

Mama sa iubitoare i-a trezit şi cultivat micului Radu gustul pentru lectură, „pentru poveste şi poezie”, citindu-i „basmele fraţilor Grimm şi baladele poeţilor germani Burger, Lenau şi Schiller”, iar tatăl său i-a trezit de timpuriu „gustul şi simpatia pentru arta dramatică.” Nu-i de mirare, precum şi mărturiseşte: „odată stârnită apetenţa lecturilor, am izbutit să citesc singur, fără vreo călăuză didactică...”  Şi lecturile sale, începute cu Robinson Crusoe şi tot continuate cu Călătoriile lui Guliver,  Don Quijote de la Mancha, Isprăvile lui Păcală, balada lui Gruia Novac, poeziile Elenei Farago ş.m.a., aveau să-i întipărească pasiunea pentru lectură, „ce l-a stăpânit întrega sa viaţă”.

 

Cu siguranţă, „Calendarul meu” s-a constituit într-un „pios omagiu” adus părinţilor săi: mamei, „minunata Jenny, muziciana îndrăgostită de poezie”  şi tatălui, „lui Coco, pătimaş cititor şi, până la adânci bătrâneţi, slujitor al artei sale”, amândoi, „înţelepte îndreptatre pe drumul incipientei mele culturi literare.”  

 

La vremea învăţăturii, în toamna lui 1912, merge la şcoală, având avantajul „cititului şi scrisului” de acasă, fapt ce-l propulsează printre „fruntaşii claselor primare”, la toate „materiile”, mai puţin la ...matematică. Tot atunci, în ultimile clase primare, începe „să însăileze” primele sale poezii, pe care le semnează Radu Grui, împrumutând denumirea muntelui din localitatea natală.  În 1916, la intrarea României în război, ca absolvent al şcolii primare, este acceptat să fie „cercetaş de război” al Spitalului de campanie de la Craiova şi, astfel, în 7 noiembrie 1916, pe „când avea unsprezece ani şi jumătate”, ca brancardier al unei ambulanţe militare, va fi rănit în „luptele încleştate” date la  Târgu Jiu împotriva forţelor inamice invadatoare. De atunci, din acele scene dramatice, micul Radu îşi va cultiva „simţul jertfei şi al onoarei, care-l va însoţi până la sfârşitul vieţii”, cum a notat unul dintre biografii săi.

 

În anul 1917 devine elev al renumitului liceu craiovean „Carol I”, înfiinţat în 1885. Aici va primi o învăţătură solidă din partea unor mari profesori ai vremii şi tot aici, „purtându-şi cu mândrie uniforma liceului”, va frecventa Salonul literar, îndrumat de poeta Elena Farago, „meşteră în versul ei bine cizelat”, aşa cum era ea apreciată. Publică în revista liceului „Tinerimea şcolară” mai multe poezii, dar şi poemul dramatic „În munţi”, care, prefaţat de profesorul de franceză, C.D.Fortunescu, animator al vieţii culturale craiovene,  „a văzut lumina rampei” în cadrul unei serbări şcolare.

 

De îndată ce a înregistrat acest „prim succes poetic”, liceanul Radu Demetrescu  se avântă şi mai compune alte câteva piese de teatru versificate, între care: Sineul zmeilor – dramă în 7 tablouri, Pentru ţară, Eroii şi un... Basm, ce „l-au deranjat şi înfuriat” pe directorul liceului, Nicolae Balaban, „excelent geometru, dar şi un tip obtuz şi refractar oricărui impuls artistic”, potrivit caracterizării acestuia în „Calendar”. Drept consecinţă nedreaptă, aflat elev în clasa a IV-a de liceu, a fost eliminat, pentru „vina” de a fi scos, împreună cu un coleg, revista satirică Cariopsa, trasă „la şapirograf”.

 

Pentru terminarea liceului se pregăteşte „în particular”, dar îşi şi lărgeşte colaborarea sa literară cu mai multe reviste şi publicaţii ale vremii, dintre care reţinem: Adevărul literar şi artistic, Năzuinţa, Gândul nostru, Flamura, Rampa, Ramuri, Falanga, Universul literar, Suflet românesc, Revista Fundaţiilor Regale, Gândirea; de aceasta din urmă simţindu-se legat prin ideologia „gândiristă” şi programul ei „avangardist”.

 

Un important moment al biografiei lui Radu Gyr (pseudonim deja consacrat) este anul 1924, de acesta legându-se  „un triplu succes”:  absolvirea  bacalaureatului „cu brio”, debutul literar cu primul său volum de versuri, Linişti de schituri. Poeme., bine primit de critica literară şi debutul său ca student la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii bucureştene. Va menţiona în „Calendarul meu” faptul de a fi avut ăn studenţie „şansa de a se afla în preajma unor profesori eminenţi, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Nicolae Cartojan, P.P.Negulescu, Constantin Rădulescu-Motru, Tudor Vianu, Nae Ionescu”, pe care-i portretizează, întru fire şi strălucire şi „cărora le-a fost recunoscător, pentru tot ce i-au dăruit în întreaga viaţă.”

 

În timpul studenţiei frecventează cu regularitate Cenaclul literar condus admirabil de profesorul universitar Mihai Dragomirescu, la care „i se iveşte fericit prilejul de a-i cunoaşte pe scriitorii Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Victor Eftimiu, Ion Pillat.”  Remarcat de profesorul Dragomirescu, la sfârşitul studenţiei, Radu Gyr devine asistent, şi apoi,  cu doctoratul luat excelent, devine conferenţiar.la Catedra de Critică şi Estetică literară, fiindu-i încredinţată susţinerea cursului: Evoluţia criticii estetice şi aspecte literare contemporane, la care îşi dovedeşte din plin strălucitoarea sa elocinţă.

 

Remarcându-se pentru fecunda sa lirică publicată în revistele literare româneşt, în 1926, student fiind, Societatea Scriitorilor Români (S.S..R.) îi acordă Premiul pentru sonet. Continuă să scrie şi să editeze noi volume de poezie: Plânge Strâmbă-Lemne  (Craiova, 1927) şi Cerbul de lumină (Bucureşti, 1928); pentru fiecare volum în parte devine laureat al Societăţii Scriitorilor Români, Chiar şi fără a edita un nou volum, în 1929, S.S.R. îi acordă un nou premiu, al scriitorilor tineri, pentru poeziiile sale publicate în reviste, recunoscându-i-se astfel locul ce-l ocupă în avangarda poeziei româneşti.

 

În plin succes literar, în 1927, se căsătoreşte „cu frumoasa Flora, ce avea să-i fie reazem moral şi duhovnicesc până la sfărşitul vieţii, alături de singura lor fiică, Simona Luminiţa (după cum se va vedea), cea care, la rându-i avea să-i lumineze tunelul întunecat de cumplitele orori prin care a trecut tatăl său, poetul martir Radu Gyr”.

 

Atent la suferinţele ţării, pândite de pericolul roşu - bolşevic, dar şi de cel verde – nazist, în perioada 1930 – 1933, Radu Gyr ia contact direct „cu suferinţele românilor care încercau cu greu să menţină integritatea naţională şi economia ţării în faţa acestor mari pericole, dar şi periclitată de conducătorii compromişi ai României, care încercau s-o scoată la mezat” şi, alături de alte tinere elite culturale, se înscrie în Mişcarea Legionară, pe care o consideră „singura mişcare politică a vremii, capabilă de jertfă şi sacrificiu pentru reînvierea spirituală a neamului românesc”. La această Mişcare, „nici politică şi nici pe departe criminală”, a aderat şi a colaborat „aproape toată elita neconpromisă a Românie”: Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Petre Ţuţea, Nae Ionescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Radu Budişteanu, Horia Vintilă, George Manu, Mihail Manoilescu, Simion Mehedinţi, P. P. Panaitescu, Mihail Polihroniade şi mulţi alţii, stăpâniţi de dorinţa „formării şi educării culturale a poporului român, îndemnându-l să cultive idealurile creştine şi patriotice, nu în duh şovin, ci în duhul evlaviei şi respectului pentru înaintaşii acestui neam”.

 

Poetul Radu Gyr, „prin tăria cuvântului scris şi prin crezul său înalt, cu dragoste nestrămutată de ţară, pătruns de fiorul patriotismului şi al credinţei strămoşeşti”, devine membru de seamă al Mişcării Legionare şi este numit şef al regiunii Oltenia. A fost recunoscut şi ca „poet al mişcării”, versurile sale, puse pe muzica  compozitorului Ion Mânzatu, au devenit repede „sloganuri imnice ale «Gărzii de fier»” dar, cum va afirma mai târziu onestul critic literar, Ov.S.Crohmălniceanu, „trebue să deosebim poezia autentică a lui Radu Gyr de metamorfismul prăpăstios, care a rezultat din altoirea imagisticii pădureţe pe mistica <gărzii de fier>.” La rândul său şi exegetul Adrian Popescu notează cu luare aminte: „Poetul (Radu Gyr - n.n.) îl surclasează pe ideolog.”

 

În 1939, poetul Radu Gyr, „cel chemat să slujească unui ideal mai nobil şi mai înalt decăt cel al înălţării prin poezie”, cade pradă criminalului regim „carlist” , cel care, în noaptea de 16-17 aprilie, „a încarcerat toată intelectualitatea de dreapta a României”, mai întâi, în închisoarea de la mănăstirea Tismana şi apoi, în lagărul de la Miercurea Ciuc”, „în condiţii grele de detenţie, între ziiduri reci, fără asistenţă sanitară şi un sever regim alimentar, cu interdicţia  corespondenţei cu familia” şi alte cumplite privaţiuni.

 

Aşa a început pentru Radu Gyr, precum şi pentru ceilalţi colegi de breaslă culturală, „calvarul şi suferinţele inimaginabile la care au fost supuşi.cu toţii.” În faţa acestora, singura alinare a suferinţelor a fost şi de această dată tot înaltul spirit cultural; lagărul transformându-se imediat într-o „academie ideatică”, de prelegeri, „la care a excelat Nae Ionescu”, de poezie, „la care a excelat Radu Gyr”, cu vestitul său Cântec de leagăn: „Dormi copilul mamii, nani, nani,/ a plecat şi ultimul lăstun./ Ruginiră plopii şi tufanii/ şi din temniţa ce-i surpă anii/ nu s-a mai întors tăticul bun.”

 

Condamnaţi, în baza unui rechizitoriu aberant, la ani grei de puşcărie de către Tribunalul Poporului, în urma biruinţei Mişcării din septembrie 1940, cum relatează exegetul C-tin. Budescu: „toţi deţinuţii arestaţi sub Carol al II-lea sunt eliberaţi şi puşi în funcţii înalte de conducere”. Aşa a ajuns Radu Gyr director general  al teatrelor din România. Era perioada aprigă a celui de-Al Doilea Război, declanşatoare  a antisemitismului nazist, potrivit căreia toţi actorii evrei trebuiau „daţi jos de pe scena oricărui teatru”. Obligat să se supună acestei „dezlănţuiri antisemite”, Radu Gyr, în acelaşi spirit de frondă împotriva oricărei nedreptăţi, înfiinţează în Bucureşti, cu de la sine putere, Teatrul evreiesc „Baraşeum”, în care adună toţi actorii evrei din România, acesta fiind „singurul teatru evreiesc din toate ţările Europei”, al cărui prim spectacol  de revistă „Ce faci astă seară”  avut loc pe 1 martie 1941. Unde-i antisemitismul lui Radu Gyr?

 

În acelaşi mod de simţire curată, stupefiat de mârşava asasinare, din noiembrie 1940, a marelui savant Nicolae Iorga, care i-a fost eminent dascăl în anii de liceu, pusă pe seama „gărzii”,  Radu Gyr şi-a făcut publică indignarea: „Nu găsesc, nici azi, vreo justificare a sălbaticului act de violenţă, unele ranchiune politice autohtone neîndreptăţind, în nici un caz, o asemenea cruzime.”

 

După îndepărtarea „mişcării”, noul guvern antonescian îl condamnă pe Radu Gyr la 12 ani de detenţie „pentru incitarea mulţimii la ocuparea Palatului Telefoanelor”, acuzaţie nefondată; aceasta fiind „rezultatul unor puternice resentimente pe care regimul antonescian le avea contra mea”, conform  propriei sale declaraţii, neluate în seamă. În consecinţă, alături de alţi intelectuali români, este trimis în lagărul de la Sărata din Basarabia, iar de acolo, pentru „reabilitare”, a fost „expediat” pe  frontul din Rusia „direct în linia întâi”, unde a şi fost grav rănit în primele lupte de la Vigada – Vinogradov. În spitalul de campanie continuă să scrie poezii: „Departe, în vis, e o casă / din geamuri clipind somnoroasă/ şi două mânuţe mirate/ cucernic pe piept închinate/ în mica lor rugă sfioasă./ Să vină tăticu acasă”. După doi ani de chin şi dureri, înspre sfârşitul lui 1944, „escortat” fiind,  ajunge cu bine acasă la soţia sa, Flora şi la iubita lui fiică, Simona;  asta deoarece ostaşul ce-l însoţea  nu şi-a îndeplinit ordinul de a-l „lichida”. În răstimpul anilor de război scrie şi editează două volume de versuri: Poeme de război (1942) şi Balade (1944), ultimul fiind „cel mai profund volum de poezie a poetului”, apreciat astfel de critica literară şi exegeţi.

 

 

 

Întoarcerea armelor din 23 august 1944, îl găseşte pe Radu Gyr în convalescenţă, dar asta nu împiedecă noile autorităţi să-l includă în lotul „scriitorilor şi ziariştilor” ostili comunismului şi să-l condamne la 12 ani de muncă silnică. Ca rănit de război va fi pentru o scurtă vreme internat în spitalul închisorii de la Braşov, după care este încarcerat în închisoarea de la Aiud, acolo unde, după plecarea regelui Mihai din ţară, „comuniştii au făcut din temniţă un loc de exterminare a deţinuţilor politici”, teroarea, bestialitatea şi privaţiunile îndurate aici însemnau în fapt ...iadul pe pământ. Regimul sever al închisorii „a golit celulele de orice urmă de creion şi de hârtie şi a ridicat un zid impenetrabil între deţinuţi şi familiile lor”. Însă, nici carcera, „fără pat şi cu apă pe jos”, nici interogatoriile, „cu bătăi şi schingiuiri crunte”, n-au putut înfrânge  rezistenţa intelectualilor - deţinuţi,  Tăria lor neînfrântă, fizică şi morală, le era susţinută curajos de predicile de duminică ale lui Nichifor Crainic şi de versurile lui Radu Gyr, care treceau necontenit zidul celulei, fie „din gură în gură”, fie, înscrise „cu bucăţi de săpun”, fie prin „înnodarea aţei” smulsă din zeghe sau din paturi, fie, „transmise prin alfabetul Morse” şi câte alte „invenţii” năstruşnice. Dar, după cum se va destăinui mai târziu însuşi poetul: „memorarea versurilor mele era cea mai bună metodă pentru a putea fi scoase afară, pe care o foloseau cei cu o memorie bună, între care Relu Stratan, Gili Ioanid şi Dumitru Cristea”, acesta din urmă memorând peste 200 de poezii, pe care , la ieşirea din închisoare,, „le va aşterne pe hârtie în trei caiete, în octombrie 1956.”

 

În toamna anului 1946 , aflat grav bolnav în spitatul închisorii Văcăreşti, „cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC şi  hemofilic”, i s-a refuzat orice ajutor medical. Chiar şi aşa fiind „numai piele şi os” , dar nepierzându-şi credinţa, Radu Gyr compune poezia „Az´noapte Iisus”, care a devenit repede singurul sprijin moral şi spiritual al miilor de deţinuţi, „prin care au biruit moartea şi temniţa”. „Az´noapte Iisus a intrat la mine-n celulă/       A stat lângă mine pe rogpjină/ O, ce trist, ce înalt era Christ!/ - Pune-mi pe răni mâna ta./ Luna a intrat după El în celulă/ Pe glezne-avea urme de răni şi rugină,/ Şi-l făcea mai înalt şi mai trist.// Parcă purtase lanţuri, cândva./ Când m-am trezit din grozava genună/ - Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele./ Miroseau paiele a trandafiri./ Din lună venea fum de căţui./ Eram în celulă şi era lună,/            M-am pipăit şi pe mâinile mele/ Numai Iisus nu era nicăiri.// Am găsit urmele cuielor Lui.

 

Cu poeziile lui Radu Gyr pe  buze, deţinuţii temniţelor comuniste au îndurat terori şi cruzimi inimaginabile fără să renunţe vreodată la visele lor şi, astfel, cum spun şi versurile sale din „motto”, aceştia n-au putut fi înfrânţi niciodată.

 

Spre sfârşitul anului 1955, cu puţin timp înainte de sfârşitul celor 12 ani de condamnare, Radu Gyr este eliberat, în urma intervenţiei „de afară” a lui Mircea Eliade. Din nefericire, libertatea căpătată avea să-i fie scurtă, până la 1958, când i se înscenează, lui şi altor 25 de intelectuali creştini, un „simulacru de proces” prin care toţi inculpaţii sunt condamnaţi la moarte. Lui Radu Gyr i se reţine ca vinovăţie poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, considerată a fi un nijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist, a cărei ultimă strofă este incendiară în patosul ei: „Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!/ Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”

 

La recursul procesului, sentinţa de condamnare la moarte a fost comutată în muncă silnică pe viaţă, dar rezultatul acestuia a fost comunicat deţinuţilor abia peste un an, timp în care aceştia au continuat să fie „legaţi în lanţuri grele de picioare şi supuşi unui crunt regim ce alterna între viaţă şi moarte”. În 1962, Radu Gyr primeşte şi ultima cruntă lovitură, bine calculată în ameninţarea acesteia: „Dacă nu cedezi şi nu te lepezi de trecutul tău legionar îţi vom aresta soţia şi fiica.” Într-adevăr, cum soţia sa, Flora şi fiica, Simona, erau singura raţiune de a trăi a poetului, mişeleasca ameninţare a avut efectul maxim, aşa cum singur se va explica mai târziu: „Torturat sufleteşte, am acceptat să dau o declaraţie publică prin care să-mi reneg trecutul şi opera, în termenii dictaţi de securişti. Îmi rupeam din suflet. Sufletul a fost salvat, dar chnul meu nu a încetat. (...) Compromisul nu a alungat dragostea de curăţie şi de adevăr.”

 

Fără să fi fost înfrânt, compune poezia Voi n-aţi fost cu noi în celule, în al cărei final nu-şi pierde fiorul credinţei: „Când porţile sparge-se-or toate / şi morţii vor prinde să urle, / când lanţuri şi ziduri cadea-vor sfărmate, / voi nu ştiţi ce-nseamnă învierea din moarte, / căci n-aţi fost cu noi în celule.”

 

Cu nestrîmutatul gând al intoarcerii, exprimat cu duioşie şi speranţă în poezia „Ne vom întoarce într-o zi”, din care redau doar o singură strofă: „Ne vom întoarce ca un fum, / Uşor, ţinându-ne de mâini, / Toţi cei de ieri în cei de-acum, / Cum trec fântânile-n fântâni.”, la eliberarea sa din 1963, Radu Gyr, neînfrântul poet al închisorilor, având nevoie de o reabilitare, „nu găseşte sprijin şi recunoştinţă, nici din partea Bisericii Mamă şi nici din partea literaţilor vremii, care nu ştiau cum să-i ascundă  mai bine opera sa genială, plămădită în lacrimi şi suferinţe greu de imaginat.”

 

Întremat cu greu într-un sanatoriu, fără o locuinţă decentă pentru familie, fără o pensie sau oarece venit din scris, Radu Gyr, „cu tristeţea amintirilor închisă în inimă”, începuse  să fie cuprins de imensa durere, aceea că „rodul muncii şi operei sale de o viaţă nu putea fi fructificat.” Conştient de pericol, singura sa preocupare este: „aşternerea pe hârtie a întregii sale opere poetice, compusă şi memorată între zidurile celulelor din închisori.” Despre acest episod îşi va aminti mai târziu fiica sa, Simona Popa-Gyr:  „Lucra intens, aşezându-se la masa de scris de la ora opt dimineaţa până seara târziu, cu mici intermitenţe, vrând parcă să cuprindă într-un timp scurt tot ceea ce nu putuse realiza în cei douăzeci de ani de lipsă.”

 

Chiar şi în condiţiile urmăririi sale permanente şi a numeroaselor percheziţii efectuate de către copoii Securităţii, Radu Gyr iese biruitor şi de data aceasta, izbutind să-şi termine de scris toată opera sa poetică, creată mental în închisoare, „mulţumindu-i Maicii Domnului pentru acest timp binecuvântat”. Dar despre scoaterea acesteia „la lumina tiparului”  nici măcar nu se putea vorbi. În răstimp, începe să-şi redacteze Jurnalul său memorial despre prieteni, momente şi atitudini literare, fără a-l termina, fiind editat postum, în 1996, sub titlul deja amintit „Calendarul meu”. Ultima sa lucrare încheiată a fost traducerea baladei populare germane, editată sub un alt nume.

 

Neputându-l înfrânge nici în libertate, vigilenta Securitate, spre a-l discredita, începe să-i publice sub numele său mai multe articole în revista comunistă Glasul Patriei, aşa cum a făcut şi pentru Nichifor Crainic, Constantin Noica şi Vladimir Streinu.

 

În 23 aprilie 1975, în Săptămâna Mare a Paştelui ortodox şi în chiar Ziua Marelui Mucenic Gheorghe, simţindu-şi sfârşitul aproape, Radu Gyr compune premoniţialul său sonet, Piramida, din care reţinem terţina profetică: „Solemn şi hâd şi rece monument, / claustru templu dur de lespezi terne, / eu dorm adânc acestei lumi absent.”

 

Peste 6 zile, în dimineaţa zilei de 29 aprilie 1975, „în chiar Marţea Patimilor, în vârstă de 70 de ani, poetul Radu Gyr ( Bubu, cum îi spunea nepoţelul Radu) nu s-a mai sculat, plecând spre a se întâlni cu Cel pe care L-a văzut în celulă şi i-a şters rănile.”

 

Din nefericire, ca o ultimă lovitură a sorţii, Radu Gyr, poetul martir al închisorilor, ortodox „până-n măduva oaselor”, a fost înmormântat în Cimitirul Bellu catolic (!).

 

Abia în 2012, ca o binevenită „reparaţie”, prin grija preacucernicului părinte stareţ, Iustin Pârvu, martir şi el al închisorii comuniste, osemintele poetului martir  şi ale soţiei Flora au fost strîmutate întru veşnică cinstire la Mănăstirea Petru Vodă, jud.Neamţ. După sfârşitul lui neaşteptat, opera poetului Radu Gyr devenise pentru regimul comunist un subiect „tabu”, astfel că singura preocupare pentru soţia sa, Flora, cât şi pentru fiica sa, Simona, a fost  „dosirea” acesteia,  abia  retranscrisă cu greu şi pusă în ordine în manuscrise. Căutate cu insistenţă de Securitate, timp de mai bine de 20 de ani, dosarele cu manuscrise au fost bine „tăinuite” până după prăbuşirea din ´89 a comunismului din România.

 

Până atunci, poetul Radu Gyr rămăsese „în picioare”, doar în monumentala „Istorie a literaturii române de la origini şi pânî în prezent”, editată de George Călinescu, în 1941, fiind aşezat în capitolul „Tradiționaliștii”, cu o nuanţată apreciere critică: „Sînt foarte multe versuri frumoase în poezia lui Radu Gyr, care e un medelenizant al Oltului sgomotos vitalist și cu peisagiu propriu.” Era lirica lui de început.

 

Încetul cu încetul, începând din 1992, aveau să fie editate rând pe rând volumele postume ale lui Radu Gyr, îngrijite îndeosebi de către fiica sa, Simona Popa-Gyr, dar şi de către apreciaţi critici şi exegeţi, precum Barbu Cioculescu, Ioan Popişteanu ş.a., intitulate: Poezii (1992), Anotimpul umbrelor (1993), Ultimile poeme (1994), Calendarul meu (1996), Pragul de piatră (1998), Balade (1999), Era o casă albă (2000), Sângele temniţei (2003).

 

Fără a avea, însă, şi o reabilitare propriu-zisă, treptat, în numeroase reviste literare au  apărut şi tot mai apar articole, eseuri şi exegeze despre  poetul martir Radu Gyr, subliniindu-i, atât puternica sa personalitate „înlănţuită de mai multe ori în temniţe grele”, cât şi poezia lui „profund creştină, naţională şi umană în care se regăsea întreaga suflare românească”.

 

În 26 aprilie 2005, premergător împlinirii celor 30 de ani de la sfârşitul lui Radu Gyr, în mândra Cetate a Băniei, maestrul Tudor Gheorghe a prezentat pe scena Teatrului Naţional spectacolul–eveniment Cu Iisus în celulă - poezia în închisori 1941-1964, pe versurile lui Radu Gyr,  în memoria deţiniţilor politici de la Aiud, Gherla şi Canal, între care şi tatăl său, Ilie Tudor, deţinut 22 de ani în închisorile comuniste.

 

„Frumoasă poezie, dar necunoscută şi e mare păcat...”, aprecia maestrul artist. Şi, totuşi, ca o binemeritată recunoştinţă adusă memoriei miilor de tineri intelectuali, teologi, literaţi şi de alte clase sociale care au avut de suferit în închisorile comuniste, în 2017, a fost promulgată Legea 127 prin care ziua de 14 mai a fost instituită drept Ziua Naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste. Şi deloc întâmplător a fost aleasă ziua de 14 mai – aceasta fiind noaptea de 14/15 mai 1948, când au fost întemniţaţi legionarii, între care şi poetul Radu Gyr. De menţionat că nu a fost nicio obiecţie  din partea Comisiei pentru studierea Holocaustului Elie Wiesel.

 

A sosit, iată, profetica „zi a întoarcerii”, visată şi sperată în şirul lung al anilor  petrecuţi în bezna temniţelor:  Aşadar, bine ai revenit acasă, în România, pe care ai iubit-o cu poezia şi sfânta ta credinţă, neînfrântule poet al închisorilor, Radu Gyr!