Nicolae Balaşa - Despre dor și firea de a fi (a ființei)

 

Despre dor și firea de a fi (a ființei)

Dr. Nicolae Balaşa

07 Mai 2025

 

Fără a face caz de statistici, ca români voluntari/sufletiști din fire, suntem convinși de faptul că termenul „dor”, în varii forme gramaticale, este, probabil, cel mai utilizat de întreaga populație, pe tot parcursul vieții, dar mai ales în adolescență. Alături lui, la fel de greu de explicat, cuvântul „fire”. Ambele cuvinte, ca și Dasein-ul ? lui Martin Heidegger sunt imposibil de tradus în alte limbi vorbite. Din acest motiv, pentru a avea un ceva de la care să pornim în a le înțelege, simt nevoia să precizez că cei doi termeni „fire” și „dor” pot avea și valoare ontologică, adică pot îmbrăca, înainte de orice, haina întrebării privitoare la „ființa unei ființări determinate” într-un acum și aici. Prin urmare, avem, pe de o parte, firea de a fi (de a exista, în virtutea căderii în uitare și a manifestărilor triviale), ființând, caz în care, personal, aș plasa firea în interiorul ființei cu finitudine (în particular, a omului aruncat în lume, cu timp limitat), ca facultate a ființării rațional obiective, pe de altă parte, sesizăm firea de a fi (de a exista cu sens), sub impulsul dorului, situație în care firea devine parte secvențial-emoțională în ființarea temporală. În situația de față, ființa ființează sub imperiul subiectivului, fără însă a părăsi definitiv obiectivul, raționalul. Nu vom insista asupra ontologiei firii de a fi și nici asupra dorului, dar vom reveni.

 

Cele două noțiuni ne sunt cumva specifice și vin dinspre rădăcinile acestui popor mestecat și amestecat între alții, aici, pe linia Orient-Occident, linie pe care am numit-o, cândva, linie a peșcheșului. Cuvântul dor, pus în discuție în termenii ontologiei, trece dincolo de semantica ce îl rostogolește în contingent, făcându-l, uneori, impuls al ființării, alteori, parte din sensul existenței. Data trecută, în capitolul „Despre narcisism...” vă spuneam că o idee din acest ciudat sentiment, stăruie în fiecare din noi și că în limitele normalului, alături altor stări umane, creionează ființa în ansamblul ființării sale. Pentru a înțelege valoarea ontologică a ei, a ființei ce ființează, și relația sa cu termenul „dor”, am să vă povestesc o întâmplare pe care am urmărit-o de-a lungul unei lungi perioade de timp.

 

Prin urmare, un anume vecin al meu, Stan, om, de altfel, ca toți oamenii din sat, trecuse de-a lungul vieții prin mai multe întâmplări, unele din ele la fel de banale sau la fel de importante ca și întâmplările altor oameni. Numai că pentru el au existat și excepții. Stan, purtat de vremuri, ajunsese în România, pe aceste meleaguri, evreu, dintr-o famile de evrei hasidici, așezați, în urma unor migrații, de obicei pe teritoriul Poloniei. În timpul primului Război Mondial, membrii familiei sale, într-o permanentă căutare a binelui promis de după scoaterea lor din Egipt, se „pierduseră” în lume. Odată ce a poposit, ca oricare evreu, s-a apucat de negustoria cu cereale. Cumpăra dintr-un loc, cu un preț, vindea în alt loc, la alt preț, desigur, mai bun, iar câștigul îl punea la chimir. Cumpătat din fire, până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, strânsese ceva avere. Ba mai mult, își făcuse un nume, prin târguri, printre negustorime. Pe meleagurile oltene, cunoscuse aproape toate familiile de boieri, proprietari ai moșiilor din zonă. În vârtejul afacerilor, oarecum concurent lui, îl cunoscuse și pe Barbu Drugă, „un industriaș” proprietar al morilor din Craiova și împrejurimi. După o vreme, prin `39, dintr-un fel de pornire lăuntrică, Stan hotărăște să se întoarcă în Polonia și să rămână alături familiei cu care avea deja gânduri și planuri mari. Zis și făcut, numai că întoarcerea sa a fost să fie într-un moment total nepotrivit, moment în care Hitler și Stalin împărțiseră Polonia ca pe o pâine coaptă, abia scoasă de pe vatră.

 

Nu cred că este cazul să vă reamintesc și nici să descriu cu date exacte când și unde a pornit prigoana împotriva evreilor. Cert e că s-a dezlănțuit cumplit. Mai întâi în Germania, apoi pe teritoriul tuturor statelor ce se alăturaseră, într-un fel sau altul, ei, după care, în tot restul lumii. În acest context, forțat de împrejurări, Stan aruncă în joc tot ce câștigase din negustorie și este „scăpat” din ghearele morții. Când pe jos, când cu trenul, când cu vreo căruță, se reîntoarce în România. Aici, sfătuit de câteva cunoștințe, pentru a nu fi indentificat cu una, cu două, își schimbă numele din Sten` Schnaider în Secu Constantin, nume împrumutat de la o familie mai nevoiașă de români. Mai mult, cu sprijinul acelorași oameni, din teama de moarte în chinuri, prin cine mai știe ce lagăr, se căsătorește cu o româncă, mai tânără cu aproximativ 25 de ani decât el, femeie în casa căreia s-a și așezat un timp.

 

Acolo, la ea acasă, din teama de a nu fi depistat și trimis în vreunul din crematoriile de care, deja, auzise, rămâne locului, însă face cum face și pune, totuși, pe roate o mică băcănie. Într-o „odaie” vindea tot ce putea cumpăra noaptea, din altă parte: măsline, oale, zahăr cubic, halvițe, orez, ouă, linguri de lemn, chiar și petrol lampant, mai ales că în satul în care stătea, o văgăună pierdută între dealuri împădurite, nici măcar nu se auzise de curent electric sau de alt sistem de luminat. În camera alăturată, vindea vin și țuică în oale de pământ, cumpărate de la olarii de pe la Oboga. Prețul băuturii includea și prețul oalei, câtă vreme vecinii săi, din lipsă de altceva, se îmbătau și spărgeau oalele în momentul în care își aduceau aminte de război, de neajunsuri și necazurile ce se țineau șir. Rar se întâmpla să se îmbete careva de bucurie. Totuși erau și ocazii dintr-astea: năștea femeia vreunuia, făta capra mai mulți iezi sau murea soacra altuia etc.

 

 Oamenii satului îl considerau de-al lor, chiar dacă nu știau prea multe despre el. Uneori, la o gură de țuică în plus, puneau și de câte o bârfă pe seama evreului. „Sten”, bă, Sten îl cheamă, am auzit eu..., se contrazicea Lică al Jiței, cu Ghioace ăl bătrăn. „Cum dracu', mă? Nu vezi că zgârie pe creier? Stan, ca pe Stan a lui Prună, ăla care priponea iapa aia vânătă, de prunii din văgăună”.

 

În general, cei ce îi treceau pragul băcăniei, îi evitau numele, iar chestiunea aceasta, pe Stan` îl răvășea. De cele mai multe ori se considera vinovat. I se părea că în fuga din fața pericolului, se ascunsese el de el. Alteori, i se părea că fugise și încă mai fugea de sine. În unele cazuri, când rămânea singur, târziu, în noapte, îi venea să plângă. Fără să vrea, se dedublase ca ființă umană. Nu avea nume, nu avea nimic. În astfel de situații, i se făcea dor nu doar de ai săi, din familie, ci de el, în primul rând. În singurătatea sa, dorul de sine părea a-l aduna mănunchi, apoi snop de grâu, devenind, contextual, tot „el”, Sten` Schnaider.

 

Pe la începutul anului 1943, nevasta îi aduce pe lume o fată. S-a bucurat însă nu pentru mult timp. Autoritățile române l-au găsit cumva rătăcit printre cei încă buni de trimis la război. Jandarmii i-au adus ordinul de încorporare, iar de aici, o altă dramă și mai mare l-a pus la zid. Într-o noapte, înainte de a se prezenta la cazarmă, a strâns toți banii din casă, a luat salba de aur a nevestii și a soacrei, a scos dintr-un cufăr o legătură cu mahmudele și cu monede pe care strălucea chipul lui Franz Iosif  (împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe al Transilvaniei, marchiz al Moraviei și mare voievod al Voievodatului Serbiei între 1848 și 1916) și l-a căutat pe Barbu Drugă. El și alți câțiva boieri, cunoștințe ale sale, i-au deschis ușile către un general care, în schimbul adevăratei comori pe care o avea la el, l-a scăpat de concentrare și, evident, de front.

 

Năuc, fără bani, fără vreo identitate anume, în buzunar cu acte false, s-a întos în satul dintre păduri. Aici, a luat-o de la început. Din nou împrumuturi, din nou trudă, din când în când cu jandarmii pe cap, când cu al de „Jupuitu”, trimis după „foncire”. În cele din urmă a repus prăvălia pe roate. Spre sfărșitul războiului, Sten` revine la comerțul angro cu cereale, apoi la cel cu miere de albine și alte produse. Îi mergea bine. La Galați, în port,  ridicase niște depozite ce îi permiteau vânzarea cerealelor, în Grecia sau alte state din jurul Mediteranei, chiar și iarna, când prețurile erau mai bune. Peste seceta și foametea din `46, trecuse suficient de ușor. Cum prețul la grâu și porumb crescuseră, avusese câștig bun. În astfel de condiții, o vreme s-a simțit în apele sale, chiar și în singurătatea sa, zid de nepătruns. Numai uneori dorul de ai săi și de el, de Sten` Schnaider, parcă îl rodea pe dinăuntru.

 

În 1947, comuniștii „câștigaseră” alegerile așa cum le câștigaseră. Istoria ne-a fluturat pe sub nas, ani la rând, tot felul de parapaslâcuri. Cum rușii uitaseră să se mai întoarcă acasă, un alt tip de prigoană s-a dezlănțuit asupra sa și asupra celor asemenea. Toate încercările de mituire a unuia sau altuia din samsarii vremurilor, pungași fără scrupule, l-au sărăcit, înainte de vreme. Ce câștiga astăzi, îi luau pușlamalele seara, încât el și familia abia aveau ce mânca mâine.

 

Ca drept mulțumire, în `49, abonații la peșcheș i-au naționalizat proprietățile. Câteva luni mai târziu, „autoritățile” i-au închis și băcănia din sat. Devalorizarea a pus la toate capac. Chiar dacă mai rămăsese cu câteva hectare de pădure și alte câteva de pământ arabil, Sten` era deja sărac. Abia acum, călcat în picioare de tot ce putea fi numit disperare, rătăcește între cer și pământ, în inimă cu dorul de ai săi și mai ales de el, cel picurat picătură cu picătură în colbul de pe drumurile Bărăganului, tot cumpărând de-aiurea când grâu, când porumb.

 

În 1962, activiștii, care nu bătuseră nici măcar un cui în gard, argați ai statului progresit, în numele omului nou și binelui comun, lăsaseră despuiat aproape întreg poporul român. Inclusiv pe Sten` Schnaider, un evreu vânturat de vremuri, ca oricare român de pe aceste meleaguri. Unii, evrei de ai săi apucaseră să fugă din țară, el, oarecum pălit și frânt de timpurile prin care trecuse, rămăsese aici. Câțiva ani mai târziu, în ianuarie `77, înainte de cutremur, înainte de a-i ieși sufletul a strigat cât l-au ținut puterile: „Stane`! Bă Stane, fiți-ar pălăria a dracului, ne vom întâlni din nou”.

 

 Altfel spus, Stan, Ființă coborâtă la nivelul omului contingent, ființează sub imperiul dorului, de data aceasta, speranță a zidirii și rezidirii sale.

 

În particular, atât expresia „firea de a fi”, dar și cuvântul „dor” au conotații greu de explicat la nivelul limbajului curent, iar când el devine ingredient în iubirea aproapelui, în iubirea de semeni, unește lumea. Despărțirile frâng suflete. Prin urmare, atunci când „tu” sau „eu” vom spune: „am să mor de dorul tău” – facem nu doar declarații de dragoste, ci scoatem la vedere din sufletele noastre, profunzimi nebănuite.

 

Știu că unii dintre voi, fie și doar în gând, vă spuneți: „ăsta iar bate câmpii!” - dar, mă rog, fiecare cu câmpii lui...