Sfântul GRIGORIE Teologul și Mlădițele sale valahe
„Primul dintre toate bunurile pe
care nu trebuie să le
ignori este să-L dobândești întotdeauna
pe Dumnezeu
și să devii zidirea Lui, prin prietenia
cu El și prin urcarea
la Acesta.” (Sf. GRIGORIE Teologul)
Cerul majestuos îmbrăcat în odăjdiile
sale arhierești, îmbujorat în purpura-i regală îmbrățișează cu brațele sale
largi, primitoare și părintești Pământul cucernic care îi dăruiește Bunului Dumnezeu
și Preamilosârdei Fecioare Maria pe cei mai Aleși Fii ai lor,plini de har,
frumoși, creativi, geniali, profetici, jertfelnici, iubitori și români.
După ce s-au aprins Zorii Creației divine,
la „plinirea vremii” prin purtarea de grijă rânduită de Sfânta Treime, întru
graiul Logosului dumnezeiesc, a odrăslit Coconul princiar divin – Iisus din
pântecele Preacuratei Maicii sale – Divina Maria, pogorând pe pământ ramura
dalbă a gândului, mugurul grăirii, armonia cântării, afundându-ne tot mai mult
în undele strălucitoare – Colindele Pruncului Sfânt, care bucură totul: neaua
întru încolțirea grâului, jocul copiilor, broderia de gheață, apa cu cântecele
ei, aerul cu mireasma lui, lumina cu duioșia ei, poeziile sublime ale poeților,
cărțile înțelepților traci, pădurea în sumanul ei alb, princiar, casele cu
cușmele țuguiate, oamenii ce par altfel de cum au fost: totul fiind urare,
mirare, sărbătoare!
Din acea nemărginire plină de daruri a Gliei
traco-geților – Dacia Mare, s-a plămădit un tărâm binecuvântat în Arianzul
Capadociei de lângă Cetatea Nazianz pentru ca să îngăduie nașterea în jurul
anului 304 d.Hr. a celei care va deveni Sfânta
NONA, din ramura aristocrată a părinților Filtatios și Gorgonia. Din binecuvântata
Cetate Arianz a răsărit și Grigorie,
un tânăr de neam ales care s-a căsătorit cu evlavioasa și frumoasa Nona, ce
prețuia mai mult viața întru Hristos decât moștenirea părinților, făcând-o
astfel de trei ori fericită: „Am cunoscut
noblețea cea adevărată, evlavia și știința de unde am venit și unde vom merge.”
(Sf. Grigorie Teologul, Cuvântul 18 la înmormântarea tatălui în prezența
Sfântului Vasile cel Mare, 8, Migne,P.G. 35)
Din îmbrățișarea plină de har a cucernicei, „atletă a evlaviei” – frumoasa Nona și
Grigorie licențiat în drept, înalt funcționar, dar smerit, drept și iubitor,
încununat cu harul preoției și-al arhieriei ca episcop de Nazianz, după multă
rugă de foc a lor, a odrăslit Odorul Grigorie, care mai târziu a imortalizat în
scris dorurile, rugăciunile, dorințele și făgăduințele mamei sale:
„Dorind
fierbinte să vadă-n casa ei/ copil de parte bărbătescă,/ Și implorând pe
Dumnezeu, mult s-a rugat/ Dorința ei să se-mplinească,/ Și vrând înflăcărat
s-aducă darul său,/ Prin rugăciune plinit-a Dumnezeu/ Putința de-a avea copil
la sânul său.” (Sf. Grigorie Teologul, Poemul 11 despre propria viață,
stihurile 68-74, E.P.E. 10,65)
După o lungă nerodire a pântecelui, harul
lui Dumnezeu s-a revărsat asupra Nonei prin șiragul rugăciunii și șuvoiul
lacrimilor fierbinți, dăruind Domnului trei odrasle, făcând să strălucească din
nou în viața ei adevărul că, „niciun
lucru nu este egal cu rugăciunea, nimic nu este mai puternic decât credința.”
(Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre Ana 2,1 Migne, P.G. 54, 643),
împlinindu-se astfel și cuvântul inspirat de Dumnezeu al psalmistului: „Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor
secera.” (Psalmul 125,5)
Așadar, mama Nona, ca de altfel și toate
mamele noastre traco-geto-daco-române și-a început lucrarea întru Dumnezeu cu
copiii din pruncie, mai întâi ca pedagog al credinței, considerând că temelia
și stâlpul educației creștinești se așează pe cuvântul scris și vorbit al lui
Dumnezeu – din Cartea Vieții – temelia educației, care luminează și
înțelepțește, care dă mireasmă și har, care înfrumusețează și rodește, care
renaște și mântuiește întru nemurire.
Nona a
așezat Sfânta Scriptură în mâinile pruncului Grigorie curățindu-l sufletește,
intuind că acele mâini vor sluji Mântuitorului și Fecioarei Maria, Cerului și
Pământului cu tot pulsul inimii și cu tot jarul sufletului. „Mama a sfințit prin Sfintele Scripturi mâinile mele.” (Sf.
Grigorie Teologul, Poemul 1 despre sine însuși, stihul 438, Migne P.G. 37,1002)
Buna creștere a naturii fizice și psihice în
pridvorul moralei ortodoxe, unde înflorește și rodește caracterul, este de fapt
cea mai minunată artă dintre toate a omului religios! A creștinului-ortodox
valah!
Iubirea Mamei creștine-ortodoxe, în speță cea
geto-dacă, după cea a lui Dumnezeu este de fapt cea mai mare iubire de pe
pământ, fiindcă așa i-a plăsmuit Atotcreatorul inima, numai ca să IUBEASCĂ!
Tocmai de aceea Fecioara
MARIA-VLAHERNA-CARPATINA-MAICA lui Dumnezeu a fost hărăzită cu cea mai mare
INIMĂ dintre toate făpturile, ca să cuprindă întreg Cerul și Pământul laolaltă!
După buna învățătură și educația aleasă
primită de la părinți, Grigorie a studiat aprope toate științele acelei vremi la
celebrele Universități: Cezareea Capadociei, Cezareea Palestinei, Alexandria și
Atena, unde l-a cunoscut pe tânărul Vasile, viitorul ierarh, prieten și sfânt.
Pentru dragostea nemărginită și rugăciunea
neîncetată către Dumnezeu, Maica Domnului i-a hărăzit Nonei cea mai emoționantă
scenă din viața ei, o întâmplare minunată și irepetabilă în viața – istoria Bisericii
Ortodoxe Universale: într-o zi soțul ei episcopul Grigorie i-a hirotonit fiul
ca diacon, în alta ca preot și în alta ca arhiereu, împreună cu prietenul lui
Grigorie, Vasile, episcop al Cezareei, căci avea să ne amintească fiul: „Rugăciunea mamei m-a făcut preotul iubit de
Domnul și mâna dreaptă a episcopului, tatăl meu.” (Sf. Grigorie Teologul,
Poemul 4 despre sine, stihurile 3-4, E.P.E. „10, 429)
Înțeleapta Nona și-a afierosit sfârșitul
vieții pământești în Biserică într-o rugă neîncetată primind privilegiul
harului de Sus, precum al fiicei ei Gorgonia, să plece din rugă direct la
ceruri. „Când Nona se ruga, sufletul ei a
zburat către Dumnezeu.” (Sf.Grigorie Teologul, Poemul epitaf 79 despre
adormirea mamei în fața jertfelnicului, Migne P.G. 38,52)
GRIGORE
Alexandrescu (1812-1885) s-a
născut în Târgoviște – Patria Văcăreștilor, a lui Ioan Eliade-Rădulescu și a
lui Vasile Cârlova, ca fiu al Mariei Fusea și al Vistiernicului Mihai, la 22
Februarie 1810 (1812). „Zâna care a
prezidat la nașterea lui l-a înzestrat cu îmbelșugare cu o mare memorie și cu
darul armoniei.” (Ion Ghica, Amintiri
despre Grigore Alexandrescu)
Anii copilăriei au fost o Corolă de flori cu
poetul Cârlova și Costache Bălăcescu prin care a picurat roua învățării
scrisului românesc, grecesc și latinesc, răspândind mireasma poeziei prin
stihuri lirice, amestec de versuri populare românești, cu influențe grecești
purtate din gură în gură de lăutari, poezia de petrecere a lui Atanasie
Christopol, discipol al anticului Anacreon.
În vremea lui Cârlova și a lui Alexandrescu peste
Muntenia bătea briza „poeților Văcărești” – Ienăchiță, Nicolae și Alecu, iar în
Moldova, își stăpânea singur gloria boierul gălățean Costache Conachi
(1778-1849). Grigore Alexandrescu după ce citește cu pasiune operele lui Homer,
Sofocle, Euripide, Platon, Aristotel, Herodot, apoi Hugo, Lamartine, Lordul
Byron, Moliere, Racine, Volney, Voltaire, Boileau reușește să dea lirismului
românesc o strălucire și o cugetare unică, peste culmile căruia avea să se
pogoare mai târziu Luceafărul poeziei prin excelență.
Când dascălul Vaillant a deschis prin 1831 o
clasă de limba franceză într-o odăiță a Colegiului Sf. Sava, povestește
prietenul de o viață al lui Grigore, Ion Ghica, „se ivise pe banca din fund, lângă perete, un tânăr parcă-l văd! –
înfășurat într-un surtuc cafeniu, oacheș, foarte oacheș, părul negru, sprâncenele
groase îmbinate, ochii căprui și scânteietori; mustața îi mijea pe buză... Pe
drum la ieșirea din clasă mi-a recitat entuziasmat scene întregi din Andromaca
și din Fedra.”
Peste 10 ani, când prietenul Ghica s-a întors de la Paris
și-a găsit prietenul „sub chee și cu pază
de soldat cu pușcă la ușă. Iată cum meritase el aceste onoruri. Generalul-Consul
găsise în înalta-i judecată că, în fabula „Lebăda și puii corbului,” Vulpea
vicleană semăna aidoma cu guvernul ce reprezenta, că puii corbului erau
nevinovații de Români și Lebăda omul care dă sfaturi bune, și ceruse pedeapsa
cutezătorului autor.
Așa era
p-atunci; o vorbă rea la palat, o simplă bănuială a Consulului te ducea
nejudecat și de-adreptul la pușcărie, sau cel puțin la vreo mănăstire, fără a
ți se permite să vezi altă figură amică decât a păzitorului. Și iunkerul
Bălcescu era închis acolo de mai multe luni, pentru că spusese unor sergenți
din regimentul său că Mircea, Mihai și Ștefan fusese domni viteji; dar în anul
de grație 1841 nu era iertat a răspândi asemenea vorbe...
Tot atunci
colonelul Câmpineanu, închis 2 ani la Mărgineni, fusese transferat la
Mănăstirea-închisoare Plumbuita; Manolache Băleanu era surghiunit la Bolintin;
Marin Serghiescu (naționalul) la Ocna de sare la Telega, iar Bolliac, mai
norocit, respira aer curat de munte, surghiunit la Schitul Poiana Mărului, unde
un cucernic călugăr rus îi citea în toate diminețile moliftele Sfântului
Vasile.” (Grigore Alexandrescu, Opere Complete Poezii și Proză, Cugetarea –
Georgescu Delafras)
Să fie întâmplătoare asemănarea cu situația
actuală din România zică-se modernă și europeană când o simplă părere oriunde
ai exprima-o ,poate naște o simplă bănuială care te poate conduce chiar dincolo
de gratiile ”democrației globaliste ” ?!
Opera lirică a ilustrului fabulist Grigore
Alexandrescu se distinge prin mari calități de stil, printr-o adâncă cugetare
și printr-o înaltă simțire care îl urcă pe culmile Poeziei frumoase:
„Meditațiile
au un zbor înnalt, care le ridică alături cu ale lui Lamartine. Satirele lui
sunt înarmate cu împunsături de felul lui Boilleau. Fabulele, le-ar fi
subsemnat însuși La Fontaine... Era de școala aceea care consideră darul
poeziei ca un depozit sacru, pe care omul înzestrat de sus este dator să-l
păstreze curat, neatins de patimile și slăbiciunile omenești, așa că el privea
de sus, în liniștea senină, splendoarea adevărului și frumosului, care
luminează binele și lovește viciul și nemernicia; în mândra și majestuoasa sa
indignațiune, condeiul său stigmatiza înjosirea, cinismul și lipsa de probitate
precum o vedem în unele din poeziile sale.” (ibid.)
Social, a urcat sub Vodă Bibescu pe treapta
de director la departamentul Credinței, iar sub Domnul Alexandru Ioan Cuza,
ministru interimar la Culte, dar întreaga lui soartă a fost un destin de erou
și de martir: „a luptat pe față, cu
curaj, la lumina mare, pentru libertate în contra despotismului, pentru
dreptate în contra abuzului și năpăstuirii, păstrând totdeauna căldura și
devotamentul tinereții. A luptat fără altă ambițiune decât aceea de a fi
folositor țării sale. Condeiul său original și plin de spirit și de grație nu
s-a inspirat decât din pulsațiunile mari și patriotice ale sufletului său”.
(ibid.)
NOAPTEA
SFÂNTULUI BOTEZ
„Este oare miez de noapte, Oara tainicelor șoapte,/ Oara
tainicului vis./ Voi, Români, ce-aveți credință,/ Exprimați orice dorință, Acum
tot e cu putință,/ Acum cerul e deschis./ Creatoru-acum veghează,/ Iisus, mâine
se botează.// Eu din parte-mi rog fierbinte/ Pe Acel a-tot-putinte,/ Eu îl rog
și îl implor,/ Ca să scape astă țară/ De intriga din afară,/ D-umilință, de
ocară/ Și de orice-apăsător;// De contracte –ngrozitoare/ Credite
straordinare,/ Ce tezauru-au secat;/ De
concesii medicale,/ De comploturi infernale,/ Ce ne sunt ades fatale,/ Când
ministru-a ordonat;/ Și de-abuzul de putere/ Ce de-mprejurări se cere.
Eu voiesc realizare/ Dorinței celei mai mare/
Ce țara a exprimat, Dorință pri care toate/ Intrigile sunt curmate/ Speranțele
–ncurajate,/ Spionajul rușinat.// Să nu mai vedem trădare,/ Nedreptate,
apăsare,/ Răii pe cei buni călcând/ Și trândava moliciune,/ Și plăcerile
nebune,/ Care ne aduc rușine,/ Orice merit insultând.// Să piară favoritismul/
Să se schimbe egoismul/ În simțământ blând, divin;/ S-avem o dreaptă balanță/
S-avem strânsă alianță,/ Care inimile –nalță,/ Cu tot poporul creștin.
Voiu ca Țara
Românească/ Să poată să se fălească/ Cu cei ce-o reprezentez;/ Și ca legile
votate,/ Ca legile confirmate/ Să nu mai fie călcate/ De cei ce le prezentez.//
Voiu ca nația română,/ Când va lua stindardu-n mână/ Pentru drepturile ei,/ Să
aibă ajutătoare/ Crucea cea strălucitoare,/ Crucea cea biruitoare,/ Să ajute
frații mei.// Rog pe Cel ce se botează/ Și credința înviază/ În tot neamul
omenesc,/ Să facă să fim mai bine,/ S-avem zile mai senine,/ Țara să nu mai
suspine/ În anii ce urmăresc.” 1866.
(ibid.)
TOPORUL și PĂDUREA
„...Într-o
pădure veche, în ce loc nu ne pasă,/ Un țăran se duse să-și ia lemne de casă./
Trebue să știți, însă, și pociu să dau dovadă,/ Că pe vremea aceea toporul
n-avea coadă.// Astfel se încep toate: vremea desăvârșaște/ Orice inventă omul,
orice spiritul naște./ Așa țăranul nostru numai cu fieru-n mână,/ Începu să
sluțească pădurea cea bătrână./ Tufani, paltini, ghindari se îngroziră foarte:/
„Tristă veste , prieteni, să ne gătim de moarte”,/ Începură
să zică: „toporul e aproape!/ În fundul unei sobe țăranu-o să ne –ngroape!” -
/„E vreunul d-ai noștri cu el ca să-i ajute?”/ Zise un stejar mare ce avea ani
trei sute,/ Și care era singur ceva mai la o parte.
-„Nu” – „Așa fiți
în pace: astă dat-avem parte:/ „Toporul și țăranul alt n-o să isbutească,/
„Decât să ostenească”./ Stejaru-avu dreptate:/ După multă silință, cercări
îndelungate,/ Dând în dreapta și-n stânga, cu puțină sporire,/ Țăranul se
întoarse fără de isbutire./ Dar când avu toporul o coadă de lemn tare,/ Puteți
judeca singuri ce tristă întâmplare.// Istoria aceasta, de-o fi adevărată,/ Îmi
pare că arată/ Că în fieși-ce țară/ Cele mai multe rele nu vin de pe afară,/ Nu
le aduc streinii, ci ni le face toate/ Un pământean d-ai noștri, o rudă sau un
frate.”1842 (ibid.)
GRIGORE Vieru s-a născut la 14 Februarie 1935, în Pererâta-Briceni-Hotin,
România – și a plecat în urma unui stupid accident de mașină la 18 Ianuarie
2009, Chișinău, Republica Moldova, lăsând Patriei din trunchiul lui 2 vlăstari
basarabeni: pe Călin, Tudor și urmașii lor.
Grigore Vieru – ramură de viță aleasă românească,
o figură emblematică a Neamului primordial pelasgo-traco-geto-dac, a fost
pentru valahii basarabeni „pâinea cea de toate zilele”, un „Rug aprins” de
patriotism, o flamură de luptă a condeiului fermecat care a cântat ca nimeni
altul „Limba noastră,” Patria daco-română și pe Poetul nemuririi noastre –
Mihail Eminescu.
Era un om al Crucii
Cel
mai mare rapsod, artist și Rege universal al Naiului de aur GHEORGHE Zamfir, povestește:
„În
Februarie 1990, am mers la Chișinău, unde alături de marele poet Grigore Vieru
am susținut cinci spectacole magnifice. Tot timpul, fratele Grigore a fost
lângă mine. Atunci am fost și am văzut Căpriana, mănăstirea ctitorită de Ștefan
cel Mare... Am dat cinci concerte: trei cu Orchestra „Lăutarii” din Chișinău,
unul la Sala cu Orgă, iar „Mesa Păcii” și „Marea rapsodie a primăverii”,
compozițiile mele, cu orchestra Filarmonicii din Chișinău. Mi-a compus o poezie
minunată în februarie 1990, „Naiul de
aur”, pe care în fiecare seară o recita pe scenă:
„Pe ramuri
păsări au amuțit,/ Și-n codru vântul s-a liniștit/ Ascultă doina din strămoși/
Sub mari luceferi luminoși,/ Se-aude suflet românesc/ Curgând din naiul cel
domnesc/ De crezi că ar sufla Iisus/ În focul vetrei Lui de sus.// Există un
drag trandafir/ Românesc/ El se numește Zamfir/ Românesc/ Ferice de Țara de
Vis/ Românesc./ Ce l-a născut și deschis/ Românesc!...” (Omul Duminicii, Ed. Prut – 2014)
„Cu
toții eram cu lacrimi în ochi. El a fost primul care m-a trecut în trinitatea
sacră - Ștefan, Eminescu și Zamfir... Fratele Vieru era un om al Crucii, un
poet care-și căuta calea spre sfințenie... Eu sunt sigur că se află printre
sfinți, se află alături de Eminescu și de voievozii mari ai neamului nostru și
pun la punct un plan de salvare a acestui neam.” (ibid.)
De fapt, rădăcina trunchiului GRIGORIE este GRIGORIE Taumaturgul (213-275), episcop al Neocezareei Pontului,
care s-a născut într-o familie necreștină cu numele de Teodor. A studiat
retorica – arta elocinței, dreptul și latina în Cezareea Pontului, apoi pleacă
împreună cu fratele său, Athenodorus, în Fenicia studiind filosofia. La
invitația surorii sale, al cărei soț era guvernator în Cezareea Palestinei, cei
doi frați se opresc aici. Teodor devine ucenicul marelui teolog get Origen,
studiind teologia vreme de 5 ani, se botează și primește numele de Grigorie.
La plecare ține un vibrant Cuvânt de
mulțumire, exprimând recunoștința pentru Dascălul său. Grigorie e hirotonit episcop al Neocezareei Pontului. Athenodorus a
ajuns și el episcop. La instalarea lui Grigorie erau doar 17 creștini. Prin
zelul și elocința sa a convertit pe toți locuitorii din Neocezareea, între care
și pe Macrina, bunica Sfinților
Vasile cel Mare și Grigorie de Nyssa.
Părinții capadocieni din din veacul al
IV-lea l-au considerat fondatorul Bisericii creștine din Capadocia. Alături de
fratele său a participat în 265, la sinodul din Antiohia. „Metafrasa la Ecclesiast”, o parafrazare a Ecclesiastului la
Septuaginta, conține prima referire scrisă la arătările Sf. Fecioare Maria.
Ieronim și Rufin o atribuie lui Grigorie Taumaturgul. (H. Crouzel, „La
cristologia di Gregorio Taumaturgo”, Gregorianum 61, 1980; Ieronim, „De viris
illustribus, 65)
Grigorie Luminătorul (240-332), e și el o Mlădiță aleasă și înmiresmată a Sfântului Grigorie Taumaturgul, tot din trunchiul
traco-geto-dac, Apostol și arhiepiscop al Armeniei, născut la Valarshapat – Valahsarpat, capitala provinciei Ararat în Armenia tracă, într-o
nobilă familie. Tatăl său Anak – Anag, la instigarea lui Ardashir, l-a asasinat
pe regele armean Chosroes I. Regele muribund poruncește uciderea întregii
familii a uzurpatorului. Pruncul este salvat și trimis la Cezareea, fiind
botezat cu numele de Grigorie și crescut în credința creștină. Se căsătorește
și are doi fii minunați, ce vor deveni sacerdoți de aur ai Bisericii Ortodoxe:
Vhartanes și Aristages, acesta din urmă urmând
tatălui său pe tronul de patriarh al Armeniei.
Istoricul Agathangelos, secretarul regelui
Tiridat, mărturisește că Grigorie s-a
întors în Armenia, distruge templul și altarul zeilor păgâni din Ashtishat,
mâniindu-l pe regele Tiridat, care-l torturează, dar în cele din urmă se
convertește și el cu întreaga familie și tot poporul la Evanghelia lui Hristos.
Leonțiu de Cezareea îl hirotonește episcop, iar Petru de Sevaste îl
întronizează episcop al Armeniei. Grigorie, Apostolul Armeniei îi hirotonește
episcopi pe cei doi fii ai săi. Aristages participă la Sinodul I Ecumenic-Niceea
(325), alături de Betranion al Schiției Mici și de ceilalți 316 Sfinți Părinți
ai Bisericii lui Hristos, punând bazele Simbolului de credință. Grigorie
Luminătorul s-a retras într-o peșteră din Manyea, de unde a urcat apoi la
ceruri. („Collection des historiens
anciens et modernes de l-Armenie, 2 vol., Paris, 1867-1869)
Acelaș Grigorie
Luminătorul e purtătorul de grijă, de har și lumină al Elianei Popa, poeta noastră mistică născută sub euforia Toamnei, la
30 Septembrie-Ziua marelui ierarh, în 1971, la Bălcești în județul Vâlcea pe
Olteț, care în cântecul inimii de foc a sufletului ei nemărginit s-a pogorât și
a odrăslit întreaga cromatică a Dorurilor celeste: de Patrie, de Cer, de Neam,
de Mamă, de Tatăl ceresc și de cântare, dar mai ales de poezie, ca o tresărire înflăcărată
a Izvorului ce susură harul înmugurind, înflorind și rodind pururea surâsul
Poetului valah creștin ortodox!
CÂNTECUL INIMII
„Doamne, doar cu
Tine-n suflet eu cutez spre veșnicie!/ Chiar și slova se-nfioară sub condeiul care-Ți
scrie./ Cu ce imnuri să Te laud, cu ce graiuri prea alese?/ Din ce partituri
celeste, cânt de slavă să-Ți pot țese?// Am să-mi fac din suflet harpă, când
iubirea mea tresaltă/ Cu fiorul veșniciei către Tine, Ceresc Tată!/ Să mă sui
până la ceruri și să caut Nemurirea,/ Să mă răstignesc pe Crucea, unde s-a
jertfit Iubirea.
Și-n căușul
palmei mele să-Ți aduc, ca-ntr-o cățuie,/ Jar aprins care sărută bobul galben
de tămâie,/ Să mă ardă și pe mine, toți cărbunii-ncinși ai lui,/ Cum Te-a ars
pe Tine, Doamne, focul rănilor de cui.// Să mă-ntoarcă, prin milenii, o putere
demiurgă,/ Și-n condeiul meu sărac, amintirile să curgă,/ Să Te văd în
noaptea-n care, în veșmintele Luminii,/ Te-ai născut dintr-o Fecioară mai
curată decât crinii!” (Eliana Popa,
Vii Ne Vom Întoarce – Poezii, Ediura Grafix, Craiova, 2021)
Alte mlădițe din trunchiul marelui Grigorie:
Sfântul Grigorie Decapolitul, cărturarul Grigore Ureche (1590-1647), cronicar, mare spătar, mare vornic,
„Letopisețul Țării Moldovei”; Grigore
C. Moisil (1906-1973), matematician, academician; Grigore Leu (1881-1949) episcop de Argeș, apoi de Huși, martir; Grigore Leșe, câneazul rapsod al
muzicii tradiționale românești din Țara Lăpușului, Grigore Nistoroiu, înfocat patriot, fiul lui Ioan, fratele bunicului Marin
Nistoroiu – un purtător zelos al Comorilor de datini.
Întru
mulți ani binecuvântați tuturor purtătorilor sfântului nume Grigorie!
25
Ianuarie 2026 + Sf. Ier. GRIGORIE
Teologul, patriarh de Constantinopol; Sf. Ier. Betranion de Tomis.
Întru mulți ani binecuvântați tuturor
purtătorilor sfântului nume Grigorie!
Prof. teolog GHEORGHE CONSTANTIN
NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu