Mircea Dorin Istrate - Luna miezului de noapte

 

 

Mircea Dorin Istrate

 

Poezii pentru sâmbăta seara

 

 

 

 

~*~

 

 

Luna miezului de noapte

 

Ea, candelă a nopții, luna, se-aprinde-n fiecare seară,

Veghindu-mi din înalturi lumea, ce prinsă-mi e în vis de ceară,

Purtându-ne pe toți de-avalma prin adevăruri mincinoase,

Ne facă clipe fericite, sau uneori, întunecoase.

 

Și tot ea, luna, tăinuieșt, atâte încă mari iubiri,

Ea de priviri mi le ferește, făcându-mi-le amintiri,

A ceea ce a fost odată, voirea inimii curată,

Din vrerea și simțirea noastră, dorire mare-adevărată.

 

Lăsați-mi luna noastră-n pace și venerați-o mai de grabă,

Că ea doar bine ne va face și are încă multă treabă,

Ne lumineze-n miez de noapte întunecimea cea temută,

Și tăinuiască a noastre fapte, că-i surdă, oarbă și-ncă mută.

*

Cea lună e străjerul nopții, sfetnicul ei de dulce taină,

E felinarul drag al bolții, în preacurat și fără teamă,

Ce-a muza ce poeți-o cheamă, le fie îndulcitul vis,

Ca să mi-i ducă-n mare grabă, în mult râvnitul, paradis.

 

*

 

 

 

Boierimea, bat-o vina

 

Am mai spus-o și-altădată, noi suntem ai noști’ dușmani,

Mai de când avem de toat, de suntem  niște guzgani,

Ne-mbuibăm cu tot și toate, trecem peste orice lege,

Nu-i mai post, nu-i mai oprire, n-ai cu cine a te-nțelege.

 

Ne-ndopăm ca niște rațe și mai rău, peste măsură,

Să îmi toacă zi și noapte neoprita ceea gură,

Macine, el, burduhanul, precum macină o moară

Tot ce bagi în el de-avalma și-apoi simți cum te omoară,

Apăsata greutate ce ți-ai pus-o tu în spate,

Visul somnului în noapte ce de-acuma te--ngrozește,

Mersul cel târșit de-acuma, vai de el că nu mai poate,

Nădușala ce cuprinde corpu-ntreg când e-n mișcare,

Inima ce-n piept se zbate că ea aer nu mai are,

Ochiul ce se-ncețioșează mai depatre de privește,

Toate astea se adună, când, prea multa cea mîncare

Are-acuma la-ndemână lenevitul trup cel care,

Moleșit-a traiul cela ce-a uitat de sărăcie,

Și-acum moare cu încetul, în cea dulce boierie.

**

Munca mi te ține-n viață, fără leacuri, sănătos,

Dacă ții de ea într-una fi-vei veșnic norocos.

Așadară țineți minte, cum că foame-a fost cea care

Din adânca străvechime, du-sa viața, în urcare.

 

*

 

 

 

Cine lumea o conduce

 

Întâlnitu-s-au de-a valma: mutul, surdul, orbul, prostul,

Puturosul, băutorul, leneșul și adormitul,

Damblagitul cu fudulul, pierde-vară, mincinosul

Trădătorul și avarul, pârâciosul și fricosul,

Coperiș pună la toate pentru vremea ce-o să vină,

Că prea mult cea lume-mi fosta-n, întuneric și în tină.

 

Sfat au început de grabă și de-atucea ei muncesc,

Îmcetuț și fără grabă, se sfădesc și se tocmesc,

De vre-o mii de ani încoace, tot nu știu cum să îmi facă,

Ca la fiecare-n parte, să-i convină și să-i placă.

*

Pân-atuncea, el, norodul e cum fost-a înainte,

Tot la mîna celor care mi-l înșeală și mi-l minte,

Și mi-l țin ,,legat de glie,, în a muncii grea robie,

Fie-mi vită de povară în lucia-i sărăcie.

 

Iară ei, cei di-nainte, ce-s mereu pe la putere

Fac cu încă mai făcut-au, fie numai a lor vrere,

Cea de-averi aducătoare, de mărire și de fală,

Blestemată adunătură, mincinoasă, fadă, goală.

 

*

 

 

 

Iubirea cea adevărată

 

Când îmi iubești nu ceri, ci dai

Tot ce-i mai bun din al tău rai,

Și-n clipa cea de fericire

Îmi pune toată cea iubire

Din simțurile-ți adunată,

Îmi fie vie, adevărată,

Arzând în flăcări și curată,

 

De tot așa ți se răspunde

Cu-aceleași simțuri, calde, crude,

Vei ști că cel ce te dorește

Cu drag și-n dor mi te iubește,

Și-ți fi în gând și-n fapte una

Cum e pământul și cu luna,

Unite-n veci, pe totdeauna.

*

Iubirea n-o lua în joacă

Doară ca timpul să îți treacă,

Ea este ce-i mai sfânt pe lume,

Ce poate totul să-mpreune,

O nouă viață să clădească,

Să-nvie lumea, s-o-nflorească,

Ca ea în veci, să-mi viețuiască.

 

*

 

 

 

Visând la timpuri de-altădată

 

motto

E iarnă grea, adevărată,

Curată, albă, nepătată,

Străluce luna-n cerul sfânt

Pe visul somnului cel frânt.

*

S-au troienit bătrânele păduri,

Și tainice cărări din miez de vară,

E pod de gheață peste-ntinse vaduri,

Și-un bob de stea lucește-n călimară.

 

De-atâta farmec, liniște și pace,

Neadormită-i muza mea zglobie,

Mă tot îmbie, iar eu n-am ce face

Și veșnicesc cea iarnă-n  poezie.

 

Din stele-i fac corolă de ceresc,

Din alb de nea hlamidă peste lume,

Din urma unor pași, cărări pe pământesc,

Din amintiri mai vechi, volumele postume.

 

Din suflet pun frumoasa-nfiorare,

Spre retrăirea vremii din trecut,

Din gândul meu smerita cea chemare

În satul unde și eu m-am născut.

 

Acolo unde-odată veșnicia

Dormea la umbra marginii de sat,

Astăzi pe-aicea-i volbură pustia,

Că ea de-aici în alt loc s-a mutat.

 

Pe ce-a rămas, îmi ninge ca-n poveste,

Vrând să-mi întoarcă timpuri înapoi,

Râmâie aici, că loc destul îmi este

În suflete și-n inimă la  noi.

 

*

 

 

 

Iertările cerute

 

Când stăm la sfintele icoane

Înlăcrimați cerând iertare,

La-l nost’ Iisus prins în piroane,

La Maica noastră Născătoare,

La cel ceresc cu Tine Doamne,

Smeriți îngenunchem mereu

Și-al nostru gând, de-acuma-i greu.

 

Și ploconiți la cer cu sfinte

‘Nălțăm a nostru gând fierbinte,

Făcând la Domnul jurăminți

C-om fi de-acuma preasmeriți,

În fapte, gând și-a noastre minți,

De cele multele păcate

Dacă de cer, ne-or fi iertate.

*

Vedeți, și-aici noi spunem, DACĂ,

Dar Domnului nu cred să-i placă

Că noi ne târguim cu El

Pe cum vrem noi, cu gând rebel,

Crezându-ne egal cu El,

*

Așa că uneori ne lasă

În vrerea noastră cea trufașă,

Să facem cum gândul gândește,

Și-atuncea El, nu ne-ocrotește

 

Și-atunci avem boli și nevoi

Că în credință suntem goi,

Iară iertările cerute

În glasul inimii sunt mute,

Le facem doar, așa, cumva,

Ca să scăpăm de un, ceva.

 

De-aceea când la cer în rugă,

Lăsați și-o lacrimă să curgă,

E fie spusă adevărată

Din inimă mereu plecată

Și nu cerută ca să fie

O vorbă goală-n, lenevie.

 

*

 

 

 

Multă-nțelepciune

 

-Nu pui tu băiete, coperiș la lume,

Îmi zicea bunicul, Dumnezău mi-l știe,

-Că de-i face asta multe n-or hi bune

Și mai rău strâca-vei, cum o fost să hie.

 

Vorbe mari, deștepte, într-un sat, la țară,

De ținut în minte dacă ai urechi,

Ei, ce-s coada lumii, multe-mi învățară

Din deșteptăciunea timpului străvechi.

 

Că-n rotirea vremii pusă-n anotimpuri

Tot născut-au vorbe bune, de-ndreptare,

Ca să se-nvechească în lungimi de timpuri

Le-au purtat ca zester, pentru neuitare.

 

Vorbe și proverbe, datini, obiceiuri,

Mare-nțelepciune poartă timpu-n ele,

Ține-le avere, pune-le temeiuri

La a vostră viață, ca și-n toate cele.

 

Ele-s bani din salba vieții trecătoare,

Aur de comoară din deșteptul gând,

Candelă-n troița vremii veghetoare

În scurtimi de viață, ce tot vin la rând.

*

Când se du-se moșu, a luat cu sine

Partea din comoara vorbelor deștepte,

Eu, le apucat-am și-ncă port cu mine

Spusa celor vorbe, mari și înțelepte.

*

În cuvânt se-adună boaba-nțelepciunii

Stoarsă din trăirea timpului trecut,

Dacă-l înțelegem, fi-vom ca străbunii,

Buni, viteji și harnici,cum Tu Domne-ai

 vrut.

 

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

*

De hasnă fie spusa mea de-acuma

Și ieri și azi și mâine-ntotdeauna

 

&