24
Ianuarie 1959 – Centenarul Unirii, așa cum a fost sărbătorit la Cluj
Preafratele
nostru
29
august 2012
Au trecut atâția ani de atunci! Din când în când am
povestit și altora ce s-a petrecut la Cluj în ziua aceea și am constatat cu
oarecare mirare că mulți găsesc interesantă relatarea mea. Din întâmplare, fără
voia mea, am jucat și eu un oarecare rol, am fost una dintre „vedetele”
evenimentului, poate că de aceea m-am sfiit să fac publice amintirile mele.
Cedez în cele din urmă îndemnurilor primite de la prietenii și cunoscuții pe
care nu i-a plictisit povestea mea. Sper, scriind mărturiile de față, să-mi umplu
această Duminică de iarnă, tristă și anostă ca toate duminicile…
…Eram student la medicină în anul patru și sesiunea de
iarnă era pe sfârșite, urma să plec curând în vacanță, acasă la Constanța.
Locuiam în gazdă, locul meu în cămin îl închiriasem. Sâmbătă seara trecusem pe
la cămin să-mi procur niște notițe și am aflat că ziua următoare, de 24
ianuarie, o să se serbeze „Unirea”!
Era o veste neașteptată! Un adevărat eveniment!
Comuniștii uitaseră de Unire și nu se mai pomenise de ea nimic până atunci.
Anul acela se împlinea însă Centenarul!… La cămin, în oraș, peste tot plutea în
aer ceva nedeslușit, ca o presimțire. Am discutat cu colegii din cămin și ne-am
înțeles ca a doua zi să mergem la Casa Universitarilor, unde se auzea că se va
ține o serbare. Toată ziua am simțit o stare ciudată de așteptare și
înfrigurare bucuroasă.
Stăteam într-o cameră pe malul Someșului, dar chiar pe
malul Someșului, împreună cu colegul meu din Constanța, Ursache Teodor, Toso,
acum coleg și de facultate. Apa Someșului era mare și ajungea la un metru sub
fereastra noastră. Ne tot minunam. Am tocit în seara aceea și o bună parte din
noapte. A doua zi am dus notițele înapoi la cămin, am mai stat de vorbă cu
colegii despre Unire și am plecat mai mulți spre Casa Universitarilor. În oraș
aceeași atmosferă, de liniște și așteptare misterioasă. Pe străzi lume mai
multă ca de obicei și toți în straie de sărbătoare, ca și noi. Dar sunt și acum
sigur că nu a fost vorba de nicio organizare, de niciun consemn.
Am ajuns mult înainte de ora anunțată pentru începerea
serbării, dar nu mai erau locuri în sală. Atâta lume nu se mai văzuse niciodată
în Casa Universitarilor. Ne-au strigat niște colegi de la balcon și am reușit
să găsim locuri la balcon, pe scară.
În jurul meu o mulțime de studenți și studente,
veseli, încălziți deja de atmosferă, vorbeau tare, se strigau peste capetele
celorlalți. O vânzoleală calmă, destinsă. Scena era goală, nici masa cu pânza
roșie obișnuită. Nici pe peretele din fundul scenei clasicele portrete. Iar în
sală în primele rânduri erau profesori de la toate facultățile. Nu se zăreau
profesorii cu funcții în partid sau oficialitățile orașului.
Deodată, de la parterul de sub balcon, a început să se
cânte Hora Unirii – cântec despre care știam cu toții că este interzis de
comuniști. Ne-am uitat unii la alții, uimiți și fericiți. Era extraordinar ce
se întâmpla! În câteva clipe toată sala s-a ridicat în picioare și cântecul
acela minunat încerca parcă să spargă pereții și să irupă în tot orașul!
Cântecul a fost repetat de mai multe ori, tot mai tare, mai însuflețitor.
Cineva s-a urcat pe scenă și a încercat să spună ceva. Dar sala nu se putea
opri din cântat! Prea fusese lungă așteptarea. Cântam cu toții și mulți
plângeam ca niște copii!
Apoi, în mijlocul uralelor amestecate cu cuvintele
Horii au apărut pe scenă dansatori în costume naționale, și s-au prins în horă,
pe melodia cântată de noi, cei din sală! S-a jucat Hora Unirii fără orchestră,
fără taraf, pe muzica cântată în sală, la nesfârșit, vreo două ceasuri! Pe
scenă au urcat printre dansatori și câțiva profesori, studenți. Cântam și ne
îmbrățisam, ne amestecasem și fiecare se pierduse de grupul său, așa că ne
îmbrățișam fără să ne cunoaștem! Dacă nu știam cine suntem, era suficient că
știam ce suntem! Era prima dată când nu ne mai sfiam să ne simțim români!…
La un moment dat s-a produs o rumoare în sală și s-a
auzit tot mai tare îndemnul: Mergem în Piață! Am început să părăsim sala, am
ieșit în stradă unde deja se făcuse o coloană care a pornit spre Piața
Libertății, cântând din răsputeri Hora Unirii! Lumea de pe stradă ne aplauda,
se opreau să cânte și ei, mulți ni s-au alăturat. Emoție mare, densă.
Piața Libertății era deja plină de oameni care cântau.
Era și un grup de țărani frumos îmbrăcați în costume naționale alb, s-a aflat
imediat că au coborît din Mânăștur. M-am trezit într-un grup de colegi de la
medicină, lângă mine nedespărțit Toso, colegul de cameră, și o studentă
frumoasă de la farmacie, una dintre frumusețile Clujului, mi s-a adresat, m-a
întrebat ceva, n-am înțeles, dar am strigat tare: Hai să facem hora! Hora
Unirii!
Imediat toți din jurul meu s-au prins în horă și în
câteva clipe hora s-a lățit în toată Piața. A fost cea mai mare horă pe care am
văzut-o vreodată! Cu Biserica Sf Mihai și statuia lui Corvin în centrul horei,
mai multe hore concentrice. Toată lumea pășea domol în horă și cânta din toți
rărunchii. Era zloată, frig, dar cine să-l simtă?!
Grupul nostru ne-am repezit la cantina IMF și am avut
ideea să se mănânce în picioare, în graba cea mai mare, să nu pierdem hora.
Ne-am întors de îndată și am intrat iar în horă. La un moment dat ne-am dat
puțin la o parte să ne tragem sufletul. Ce facem mai departe?, a întrebat un
coleg. Alt coleg a spus câteva vorbe despre episcopul Hossu, că ieșise deunăzi
din închisoare. Am întrebat unde locuiește și același coleg mi-a spus că ne
duce el la dînsul. Nu era departe de Piață. Într-o casă modestă, la parter
locuia preotul eliberat de comuniști pentru că era prea bolnav. I-am cântat din
stradă Hora Unirii, ne-a invitat în casă, am intrat câțiva: fostul deținut avea
lacrimi pe obraz de emoție, cineva din familie ne-a omenit cu un pahar de
vin și cozonac.
Am fost binecuvîntați de episcop și lăudați pentru ce
făceam. Era slăbit de puteri, nu am zăbovit mai mult și ne-am întors în Piață.
În lipsa noastră nu se întâmplase nimic nou: o mare de oameni care cânta și
juca hora mai departe. Țăranii din Mânăștur erau și mai mulți. Spontan am
ținut un mic sfat, ce să mai facem, și am avut ideea să ne împărțim în mai
multe grupuri și să mergem câte un grup pe la fiecare profesor care ne era mai
drag. Pe care îi știam că se bucură de ziua Unirii. Nu aveam niciun profesor
băgat în politica comunistă. Dar i-am ales pe cei care îi disprețuiau fățiș pe
comuniștii care stricaseră țara. Unii au plecat la Iuliu Hațeganul despre care
știam că făcuse ani grei de temniță. Locuia lângă Parcul orașului. Alții la
Ioan Goia, nu departe, lângă Medicala II. Eu cu Toso și un grup mare am mers la
Eduard Pamfil, pe dealul Pasteur.
În balconul de la Neuro-psihiatrie a ieșit imediat
profesorul, cu capul gol în seara rece care se lăsase, a cântat cu noi, apoi a
ținut un discurs naționalist care ne-a cutremurat. Discursul acela l-a costat
mult pe Eduard Pamfil: a fost scos din învățămînt și din clinica unde locuia.
Și cu tot doctoratul său strălucit luat la Sorbona, l-au trimis să lucrez la un
spital oarecare din Maramureș!
Am plecat târziu din fața balconului, cu un entuziasm
sporit. La ceilalți profesori lucrurile s-au petrecut la fel. Hațieganu i-a
făcut pe mulți să plângă.
Ne-am regăsit cu toții în Piață unde Hora Unirii se
cânta și se juca în continuare. Colegii, ba chiar și unele persoane
necunoscute, veneau la mine să-mi dea idei ce să facem mai departe. Am
constatam cu uimire că devenisem un fel de vedetă, de lider, lumea aștepta să
fac ceva. Cineva a zis să-i facem pe toți clujenii să joace Hora Unirii. Adică
și ungurii din Piață. Nu se aflau propriu zis în Piață, ci în restaurantele din
jurul Pieței, ca de obicei, Duminica. Ideea mi s-a părut excelentă: să-i facem
și pe unguri să se bucure! Și ușor de realizat ideea.
Am organizat un grup, un comando de manifestanți mai
bine legați, am luat și câteva fete, și am luat la rând toate restaurantele, pe
care le știam bine: Continental, Ursus, Pescăruș… Am auzit voci îndemnând să nu
fim violenți. N-am fost violenți, dar am fost fermi în buna noastră dispoziție:
intram în restaurant cu tricolorul în frunte, opream orchestra, dansatorii erau
pe ring și ne priveau curioși. Apoi le explicam: de ziua Unirii nu se poate să
nu se cânte peste tot Hora Unirii! Și invitam orchestra să se execute. Noi
porneam hora și cine dorea se prindea în horă! Și n-au fost puțini consumatorii
care ni s-au alăturat! Lăsam să se joace hora și noi plecam mai departe, la alt
local, ținându-ne după tricolor. Nu a ieșit nicio bătaie, cum se temeau unii. Numai
la Ursus violonistul, țigan ungur, a încercat să protesteze, dar m-a recunoscut
ca vechi și statornic client al localului, și a stat în banca lui!
Mai târziu, la anchetă, miliția a reproșat faptul că
manifestanții au luat din benere numai steagul tricolor. În tot orașul, alături
de tricolor era arborat și steagul roșu, bolșevic, cu secera și ciocanul.
Nimeni nu s-a atins de el, ferindu-se ca de ceva spurcat, malefic. Hora Unirii
cerea numai steagul tricolor și atât! Ce legătură aveau comuniștii cu Unirea
din 1959 sau cea din 1918? Nu era sărbătoarea lor!
Grupul condus de mine se afla acum la Pescăruș, ne
făcusem treaba și ne pregăteam să plecăm mai departe. Toată lumea din
restaurant era pe ringul de dans, cântând și jucând Hora Unirii. Am ieșit
printre ultimii. Pe culoarul restaurantului care dădea în Piață un chelner ne-a
avertizat că afară suntem așteptați de milițieni. Ne-a sfătuit să urcăm la
etaj, la bar. Ne-am așezat pe scaunele libere de la bar și, cu complicitatea
barmanului, ne-am purtat ca și când ne aflam acolo de câteva ore, cu paharul de
băutură în față. Un coleg care a urcat după noi, a fost găsit de securiști în
picioare, nu mai rămăsese scaun liber. Intraseră vreo șase inși în haine de
piele, clasicele, și l-au înhățat pe colegul nostru fără să-l mai întrebe ceva.
Jos, în stradă, securiștii băgaseră o dubă cu spatele
în ușa restaurantului și au umplut-o cu studenți! Mai târziu, pe rând, am ieșit
și eu cu prietenii mei care scăpaserăm de arestare. Piața era plină acum de
milițieni, soldați și trecători pașnici, în aceleași haine de piele.
M-am dus acasă, la gazda de pe malul Someșului, am
dormit și nu prea, iar a doua zi am ieșit în oraș mai devreme ca de obicei. Am
dat ocol căminului George Coșbuc, unde eram înregistrat că locuiesc, și am
pândit să iasă vreun coleg cunoscut. Am aflat că eram căutat de „organe”, așa
că mi-am făcut bagajele și am plecat din Cluj înainte de a se încheia sesiunea.
Am stat câteva zile la București, apoi la Constanța, apoi iar la București, de
unde am sunat la Cluj. Eram căutat în continuare. Colegii care fuseseră
ridicați din Piață au fost anchetați timp de o săptămână, apoi au fost tunși
zero și eliberați. Eu aș fi putut s-o pățesc mai rău, căci nu eram utemist. Din
360 de studenți din anul meu, numai eu și cea mai frumoasă colegă, fiică de
mare „exploatator”, nu eram utemiști. Poate că ar fi contat asta dacă ajungeam
în arestul Miliției.
Începuse al doilea semestru și eu tot mai eram căutat
la Medicala III, pe malul Someșului, chiar vizavi de gazda mea. Erau doi tipi,
postați la poarta spitalului și-i întrebau pe colegii mei dacă nu l-au văzut pe
„Coja de la Medicină”. După o vreme au dispărut. Am apărut și eu odată cu
primăvara. Nu m-a întrebat nimeni de sănătate. Colegilor mei le crescuse părul
și parcă ne feream unul de altul acum: teama noastră cea de toate zilele!
Reveneam la normalitate…
Ziua cea magică trecuse. Parcă visasem ceva
nemaipomenit de frumos. Nu-mi explic prea bine nici azi cum am ajuns în acea zi
să mă asculte atâta lume, să-mi ceară să iau decizii și să le urmeze. Am avut-o
alături, ca lideră și ea, însuflețindu-i pe cei din jur, pe frumoasa studentă
de la Farmacie. N-am știut niciodată cum o chema. Câteva ore bune toată Piața
Libertății de noi doi a ascultat, mii de oameni. Nu le-am ținut cuvîntări, ci
din când în când ne lumina Dumnezeu cu un gând, cu o vorbă care îi mobiliza pe
toți! Când retrăiesc acele ore am net un sentiment unic: pluteam!
Ceva asemănător am simțit pe 22 decembrie, la prânz,
când am primit telefon de la București, de la frate-meu, că Ceaușescu și-a luat
zborul. După câteva minute eram în față la Casa Albă din Constanța, îl aplaudam
pe revoluționarul Cercel, care îl scosese în balcon pe primul secretar PCR al
județului și încerca să-l facă să înghită microfonul. De jos, din public, eu îi
strigam lui Cercel să-l învețe pe bolșevic să zboare!…
Mai trebuie precizat ceva: următoarele aniversări ale
Unirii au fost terne și cenușii, i-a avut pe oficialii comuniști la tribună,
nici vorbă de entuziasm, de emoții. În 1959, ziua de 24 Ianuarie a avut însă o
desfășurare unică, eroică. Atunci, după ani de interdicții, s-a cântat din nou
Hora Unirii. Am fost și eu printre cei care s-au prins în acea Horă fără egal!
Aurel COJA
P.S. În dosarul primit de la CNSAS – două volume, 425
de file, nu se pomenște nimic despre Ziua Unirii de la Cluj, din 1959. Lipsesc
și alte momente „publice” din viața mea, de la Cluj și din alte locuri, când am
deviat rău de la linia partidului comunist… După ce mi-am citit dosarul
întocmit de securitate am simțit nevoia să protestez. Securitatea a lucrat de
mântuială. A scăpat din vedere fapte și aspecte esențiale. A consemnat fel și
fel de fleacuri. M-a dezamăgit profund.
Notă: Am reușit să-l conving pe frate-meu
să-și scrie amintirile. Cele petrecute pe 24 ianuarie 1959 la Cluj au însemnat
mult și pentru mine. Mi le-a povestit frate-meu chiar atunci, când a venit la
Constanța într-o vacanță oarecum forțată. În general, pentru mine, ca frate mai
mic, isprăvile fratelui mai mare au contat mult, fie de el însuși povestite,
fie de alții. La câteva am fost eu însumi martor și partener… Face parte din
norocul vieții mele că am avut parte de un frate mai mare, de o soră mai mare! Dacă
s-a ales ceva de capul meu, li se datorează și lor!
Revin la subiect: după informații
dobândite întâmplător, se pare că la Cluj, în acele zile, nu toți studenții
arestați au scăpat cu o săptămână de „bulău” și un tuns zero! Unora li s-a
făcut dosar penal și au fost condamnați, cu ani de temniță executați. Alți
studenți au fost exmatriculați, cu drept de rematriculare numai în alte centre
universitare. E drept, după câțiva ani, aceștia au fost reabilitați, probabil
după 1964 sau 1965. Acțiunea lor din 24 ianuarie 1959 a contat ca o dovadă de
atașament la valorile naționale și au primit însărcinări de încredere în
aparatul de stat. Unii au fost decorați! Asta s-a întâmplat sigur după 1965, în
„regimul Ceaușescu”! Subiectul ar merita o cercetare metodică, să profităm că
mulți martori mai sunt în viață. După știința mea un astfel de martor este și
domnul Iftene Pop, la care țin atât de mult!
Ion Coja
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu