MApN
- rezervație pentru jaf organizat
Redactia ART-EMIS
Art-emis
25
Ianuarie 2026
MApN - rezervație pentru jaf organizat,
protejat de secretizare, intimidare și discurs patriotic de paradă Jaful
sistemic din Ministerul Apărării Naționale: cum a fost capturată Armata Română
de prădători.
Prăduitorii de la Ministerul Apărării Naționale.
Astăzi, Victor Babiuc, fostul ministru al Apărării. Ministerul Apărării
Naționale nu este o instituție „cu probleme”. Este o instituție capturată. De
zeci de ani, MApN funcționează nu ca scut al securității naționale, ci ca
rezervație pentru jaf organizat, protejat de secretizare, intimidare și discurs
patriotic de paradă Sub uniforma apretată și lozincile despre NATO, modernizare
și „amenințări externe”, s-a construit unul dintre cele mai opace și mai bine blindate
sisteme de prădare a banului public din România. Aici nu vorbim despre corupție
măruntă. Vorbim despre jaf strategic: patrimoniu imobiliar al Armatei scos din
circuit, achiziții de armament supraevaluate, contracte de mentenanță pe termen
lung cu firme abonate, offset-uri fictive, exerciții militare transformate în
spectacole de PR. Totul sub o umbrelă magică: „securitatea națională”.
Când rostești cuvintele astea, orice întrebare devine suspectă, orice
investigație (trădare, orice control) „pericol”.
Miniștrii se succed. Generalii rămân.
Politicul semnează. Militarii execută. Iar
responsabilitatea se evaporă între instituții. Parlamentul mimează controlul.
Curtea de Conturi este ținută la ușă. Presa este descurajată prin secretizare.
Procurorii ajung târziu sau deloc. Rezultatul: un stat în stat, în care
miliarde circulă fără lumină, iar nimeni nu răspunde. Jaful
din MApN nu este o excepție istorică și nici o colecție de „cazuri
izolate”. Este un sistem cu memorie, care a învățat din propriile scandaluri.
După fiecare explozie mediatică, mecanismul s-a rafinat: mai puține semnături
directe, mai multe comisii; mai puține decizii politice brute, mai multe
proceduri; mai puțină vizibilitate, mai mult „clasificat”. Așa a supraviețuit.
Așa s-a extins.
Cine plătește? Soldatul de rând, trimis în cazărmi
degradate. Rezervistul, umilit la exerciții făcute pe genunchi. Contribuabilul,
care finanțează „modernizarea” fără să vadă rezultatele. Cine câștigă? O castă
militar-administrativă: generali de birou, colonei de achiziții, intermediari
civili, firme de casă și politicieni care știu că Armata este cel mai sigur loc
unde poți îngropa un contract dubios. Această serie nu este despre „onoarea
Armatei”, slogan repetat obsesiv tocmai pentru a bloca orice critică. Este
despre distrugerea ei din interior, prin transformarea unei instituții
fundamentale într-o pușculiță de lux. Este despre cum patriotismul a fost
confiscat ca paravan pentru hoție și cum uniforma a devenit scut penal. De aici
pornim. Nu de la zvonuri, nu de la presupuneri, ci de la precedente dovedite,
de la fapte, de la condamnări, de la mecanisme care se repetă.
Victor Babiuc - deschizătorul porții
jafului din Ministerul Apărării Naționale.
Jaful sistemic din MApN nu s-a născut din „derapaje”
mărunte și nici din incompetență. A început cu o decizie politică asumată, cu
semnătură, cu funcție și, în cele din urmă, cu condamnare definitivă. Numele
acestui precedent este Victor Babiuc. Nu ca simbol vag, ci ca fapt juridic. Tot
ce a urmat în Ministerul Apărării Naționale se sprijină pe această lecție:
patrimoniul Armatei poate fi scos din circuit prin voință politică, iar
sistemul nu se reformează nici măcar după ce adevărul ajunge în instanță.
În anii 1999-2000, din poziția de ministru al
Apărării, Babiuc a semnat acte administrative care au scos terenuri ale Armatei
din patrimoniul statului, în zona Băneasa, în beneficiul direct al omului de
afaceri Puiu Popoviciu. Nu vorbim despre interpretări jurnalistice, ci despre
documente: evaluări aranjate, decizii de transfer și ocolirea deliberată a
interesului public. Terenuri strategice, ale Armatei, tratate ca monedă de
schimb. Asta a fost fapta. Justiția a confirmat-o. În 2012, Victor Babiuc a fost
condamnat definitiv la 2 ani de închisoare cu executare pentru abuz în serviciu
în dosarul „Ferma Băneasa”. A intrat la închisoare. A ieșit. Instituția nu s-a
schimbat. Aici este nodul: condamnarea nu a produs reformă, ci a lăsat
mecanismul intact. Mesajul transmis în interiorul Ministerul Apărării Naționale
nu a fost „nu se poate”, ci „se poate, dacă o faci mai elegant”.
De ce este Babiuc precedentul fondator? Pentru că a
demonstrat, la cel mai înalt nivel, trei lucruri care au devenit reguli de joc:
- patrimoniul Armatei este vulnerabil la decizia
politică atunci când controlul real lipsește;
- răspunderea vine târziu și nu oprește circuitul;
între faptă și sentință, sistemul produce deja următoarea generație de
„soluții”;
- protecția instituțională (secretizare, comisii,
proceduri) poate înlocui brutalitatea semnăturii directe.
După Babiuc, jaful nu s-a mai făcut grosier. S-a
militarizat. Nu printr-un ministru, ci prin generali, direcții, hotărâri de
guvern, protocoale și evaluări „clasificate”. S-a fragmentat responsabilitatea,
s-a diluat decizia și s-a creat cea mai sigură formă de impunitate: procedura.
Berbecele a spart poarta; administratorii au intrat pe rând, cu legitimație.
Este esențial să fixăm corect poziția lui Babiuc în
această istorie. Nu este țap ispășitor și nici nu explică singur totul. Este
dovada penală că Ministerul Apărării Naționale a fost capturabil de la vârf.
Fără acest precedent, discursul despre „prădătorii în uniformă” ar fi fost
opinie. Cu el, devine continuitate verificabilă. Și mai grav: nicio reformă
structurală nu a urmat condamnării. Regimul patrimoniului a rămas opac.
Controlul parlamentar (decorativ. Curtea de Conturi) marginalizată. Presa - ținută
la distanță sub pretextul „securității naționale”. Exact mediul în care, ani
mai târziu, aveau să înflorească contractele umflate, firmele „de casă”,
generalii de birou și exercițiile de PR menite să justifice bugete fără
rezultate. De aceea, Victor Babiuc trebuie să stea aici, la începutul seriei.
Nu ca obsesie, ci ca act de naștere al jafului modern din Ministerul Apărării
Naționale. Tot ce urmează (generali, achiziții, MOBEX, minciuni publice) nu
este abatere. Este linie continuă. Dacă Babiuc a fost decizia politică brută,
cine sunt administratorii actuali ai jafului și prin ce mecanisme îl țin
invizibil?
De la ministru la generali: cum a fost
preluat jaful de casta militară.
După precedentul Victor Babiuc, jaful din MApN nu s-a
oprit. S-a profesionalizat. Dacă Babiuc a demonstrat că patrimoniul Armatei
poate fi scos din circuit prin decizie politică, casta militară a învățat rapid
lecția: adevărata impunitate vine când nu mai apare ministrul, ci procedura,
secretizarea și lanțul ierarhic. Modelul a fost simplu și eficient. Decizia
politică s-a retras din prim-plan. În locul ei au intrat direcții, comisii,
HG-uri, protocoale și, mai ales, generali de birou care semnează „în baza
ordinului”.
Responsabilitatea se fragmentează. Urmele se șterg.
Controlul devine imposibil. Exact opusul reformei. În anii care au urmat, MApN
a fost condus, pe segmente cheie, de militari ajunși la vârf nu prin comandă în
teren, ci prin administrare: achiziții, logistică, patrimoniu, personal. Aici
se face banul. Aici se pierd miliardele. Aici se decide cine câștigă și cine
tace. Numele se schimbă, mecanismul rămâne.
Cazul Gheorghiță Vlad (șef al Statului
Major al Apărării) este ilustrativ pentru noua
generație de administratori ai sistemului: discurs public impecabil, fotografii
cu partenerii NATO, comunicate optimiste; în spate, opacitate totală pe
chestiunile sensibile.
Exerciții prezentate drept „succes” în timp ce
realitatea din teren este contestată public de rezerviști și relatată de presă;
rapoarte „curățate”; întrebări incomode pasate spre „clasificat”. Nu verdict
jurnalistic, ci patern relatat public.
În același timp, patrimoniul Armatei (terenuri,
cazărmi, baze) a continuat să fie „reorganizată”, „optimizată”, „transferată”.
Rareori se explică cine decide, pe ce evaluări și cu ce beneficiu public. Când
apar semne de întrebare, răspunsul standard este invariabil: „securitate
națională”. O parolă care închide gura și deschide portofelele.
Achizițiile au urmat aceeași logică. Contracte mari,
offset-uri greu de verificat, mentenanță pe termen lung, subcontractări. În
multe cazuri, presa a relatat întârzieri, modificări de specificații, costuri
suplimentare. Răspunderea? Difuză. Nimeni nu cade. Nimeni nu răspunde. Pentru
că lanțul este gândit să nu aibă un cap vizibil. Aici se vede marea mutație
față de epoca Babiuc: jaful nu mai are nevoie de un ministru-berbece. Este
internalizat. Funcționează prin rutină, nu prin scandal. Prin tăcere, nu prin
semnătură spectaculoasă. Prin generali care nu ies din rând, ci îl păzesc.
Rezultatul este un stat în stat, unde controlul civil este decorativ, iar
Parlamentul află ce i se spune. Soldatul de rând și rezervistul văd
consecințele: cazărmi degradate, dotări insuficiente, exerciții de PR.
Contribuabilul plătește. Casta rămâne.
Dacă jaful a fost preluat de casta militară, cu cine
lucrează aceasta ca să-l monetizeze și să-l protejeze?
Frații de hoție ai lui Victor Babiuc:
politicieni, afaceriști și complicități care au prădat patrimoniul Armatei.
Cazul Victor Babiuc nu este un accident solitar. Este
vârful unui grup. Un ministru nu scoate singur din patrimoniul Armatei terenuri
strategice. Are nevoie de beneficiar, de complici politici, de evaluatori
obedienți și de tăcere instituțională.
Dosarul Băneasa a scos la suprafață exact această
frăție de pradă. Puiu Popoviciu - beneficiarul direct. Omul de afaceri Puiu
Popoviciu care a beneficiat direct de transferul ilegal al terenurilor Armatei
din zona Băneasa. Nu este interpretare jurnalistică, ci constatare judiciară:
terenuri aparținând Ministerului Apărării Naționale au fost scoase din
proprietatea statului și introduse într-un circuit privat care a produs zeci și
sute de milioane de euro. Babiuc a semnat. Popoviciu a câștigat. Statul a pierdut.
Aceasta este axa centrală: ministru-beneficiar. Fără Popoviciu, Babiuc rămânea
un birocrat. Cu Popoviciu, decizia devine jaful perfect.
Dan Ioan Popescu - acoperirea politică.
Dan Ioan Popescu, ministru influent al vremii, om de
sistem, verigă grea în lanțul politic care a făcut posibilă netulburarea
operațiunii. În perioada respectivă, transferurile de patrimoniu strategic nu
se făceau fără consens politic tacit. Nu era nevoie de semnătură directă. Era
nevoie de liniște. Iar liniștea a fost asigurată.
Funcționarii și evaluatorii - executanții
murdari
Dosarul a arătat clar rolul funcționarilor MApN și al
evaluatorilor care au girat subevaluarea terenurilor. Nume mai puțin sonore,
dar esențiale: fără evaluări „prietenoase”, jaful nu se putea produce. Acești
oameni nu au fost figuri publice, dar au fost rotițele indispensabile ale
mecanismului. Ei sunt dovada că MApN era deja permeabil la comandă politică.
Tăcerea instituțională – fratele mut.
Mai există un „frate” al lui Babiuc, fără nume și fără
chip: instituția care a tăcut. Ministerul Apărării, Guvernul, Parlamentul,
structurile de control. Nimeni nu a tras frâna. Nimeni nu a blocat. Nimeni nu a
explicat public de ce terenuri ale Armatei ajung marfă. Această tăcere nu a
fost neștiință. A fost complicitate pasivă.
De ce sunt aceștia „frați de hoție”?
- pentru că fiecare a avut un rol clar:
- Babiuc - semnătura politică;
- Popoviciu - beneficiarul financiar;
- politicul de rang înalt - scutul;
- funcționarii - execuția tehnică;
- instituțiile - muțenia convenabilă.
Aceasta este rețeaua reală. Nu metaforică. Nu
simbolică. Concretă. Așa s-a produs jaful. Așa s-a creat precedentul. Și exact
de aceea cazul Babiuc este actul de naștere al prădării sistemice din MApN.
Pentru că a arătat că, dacă ai „frații” potriviți, Armata poate fi dezbrăcată
legal, liniștit și profitabil.
După ce Babiuc și frații lui au demonstrat
că se poate, cine a preluat modelul și l-a perfecționat în ultimii 20 de ani?
Moștenirea Babiuc: cum a devenit jaful din
MApN rutină administrativă.
După Victor Babiuc, nimic nu s-a „îndreptat” în
Ministerul Apărării Naționale. S-a învățat. Sistemul a tras concluziile corecte
pentru el, nu pentru stat: semnătura politică brută e riscantă; procedura e
sigură. De aici începe adevărata moștenire: transformarea jafului din fapt
penal punctual în obicei birocratic.
Modelul a fost rafinat în patru pași, repetați
obsesiv:
- fragmentarea deciziei;
- unde Babiuc a semnat direct, urmașii au împărțit
răspunderea: comisii, subcomisii, avize, „note de fundamentare”, hotărâri de
guvern. Fiecare semnează puțin. Nimeni nu răspunde pentru tot. Când apare
problema, nu există un vinovat, ci un dosar.
Secretizarea ca armă.
Cazul Băneasa a arătat ce se întâmplă când patrimoniul
e vizibil. Concluzia sistemului a fost simplă: scoateți-l din lumină. Eticheta
„securitate națională” a devenit parola universală. Curtea de Conturi vede
fragmentat. Parlamentul întreabă ritualic. Presa e ținută la ușă. Contractele
mari trăiesc bine în întuneric.
Administrativizarea jafului.
După precedent, prădarea nu mai are nevoie de
ministru. Are nevoie de direcții: patrimoniu, logistică, achiziții, mentenanță.
Aici s-a mutat puterea reală. Aici se „optimizează” baze, se „reorganizează”
cazărmi, se „actualizează” evaluări. Limbaj neutru, efect devastator. Jaful nu
mai arată a jaf; arată a procedură.
Normalizarea prin PR.
Fiecare mișcare e acoperită cu discurs patriotic:
„modernizare”, „aliniere NATO”, „capabilități”. Când apar întârzieri sau
costuri suplimentare, se invocă „complexitatea”. Când apar întrebări, se
flutură steagul. Patriotismul devine scutul perfect. Așa s-a creat rutina.
Nimeni nu mai tresare când patrimoniul Armatei e „reconfigurat”. Nimeni nu mai
ridică sprânceana la contracte pe zeci de ani cu mentenanță scumpă. Pentru că
precedentul a fost fixat: se poate. Și dacă s-a putut atunci, se poate oricând,
mai discret.
Ce lipsește cu desăvârșire? Reforma structurală. După
condamnarea lui Babiuc, nu s-a schimbat regimul patrimoniului. Nu s-a întărit
controlul civil. Nu s-a deschis bugetul. Nu s-au clarificat responsabilitățile.
S-a preferat opusul: mai multă ceață. Iar efectul se vede: soldați cu dotări
insuficiente, rezerviști tratați ca decor, contribuabili care plătesc fără să
vadă rezultatele promise. În schimb, lanțul administrativ funcționează
impecabil. Documentele curg. Avizele se dau. Banii pleacă.
Aceasta este moștenirea Babiuc: nu un nume, ci o
metodă. O metodă care a transformat Armata într-o instituție sigură pentru
prădare, tocmai pentru că se ascunde în spatele regulilor.
Jaful a devenit rutină. Patrimoniul Armatei: terenuri,
baze și cazărmi dispărute sub procedură.
- Băneasa - punctul zero (1999–2000). Cazul care a
deschis poarta. Terenuri aparținând Armatei, în zona Băneasa, au fost scoase
din patrimoniul militar prin acte semnate la vârful Ministerul Apărării
Naționale.
- Decident: Victor Babiuc, ministru al Apărării.
- Beneficiar: Puiu Popoviciu.
- Fapt reținut de instanță: abuz în serviciu prin
transfer ilegal de terenuri;
Condamnare definitivă (2012). Aici nu vorbim de
„proceduri”, ci de terenuri concrete ale Armatei, evaluate și mutate în circuit
privat, cu prejudiciu constatat. Precedent penal.
- Ghencea - baza sportivă a Armatei (anii
2000–2010). Complexul sportiv Ghencea, aparținând Armatei (CSA), a intrat
într-un proces de cedări/partajări către entități civile, în special cluburi
sportive;
- Instrument: hotărâri și protocoale între MApN și
structuri civile;
- Efect: pierderea controlului integral asupra unor
active valoroase ale Armatei din București;
- Relevanță: arată cum patrimoniul militar iese din
sfera strictă a apărării prin decizii administrative, nu prin dezbatere
publică.
Drumul Taberei - cazărmi dezafectate (anii
2000)
În Drumul Taberei, mai multe terenuri/cazărmi MApN au
fost declarate „necesare reorganizării” și transferate către administrații
locale sau alte instituții, ulterior intrând în proiecte civile.
Instrument: HG-uri și protocoale interinstituționale.
Efect: terenuri centrale ale Armatei ieșite definitiv
din circuitul militar.
Observație-cheie: schimburile au fost dezavantajoase
pentru Armată, fapt consemnat în rapoarte publice și anchete de presă.
Timișoara - Cazărmi dispărute (2000-2015)
În Timișoara, cazărmi MApN au fost transferate către
autoritatea locală, apoi reintroduse în circuit imobiliar.
- Instrument: protocoale MApN–Primărie + hotărâri
guvernamentale.
- Efect: Armata pierde active urbane valoroase,
primește promisiuni sau terenuri periferice.
- Documentare: relatări constante în presa locală și
națională despre diferențe de valoare între ce s-a dat și ce s-a primit.
Cluj-Napoca - Active
strategice„optimizate” (2000-2018)
În Cluj, terenuri și imobile MApN au fost scoase din
uzul militar sub pretextul „optimizării” și transferate.
- Instrument: HG-uri succesive.
- Efect: pierdere de patrimoniu în zone cu explozie
imobiliară.
- Punct sensibil: lipsa unei evaluări publice
comparative care să arate beneficiul real pentru Armată.
Constanța - Zonă strategică (2000-2015)
În Constanța, terenuri MApN din zone strategice au
fost mutate în afara circuitului militar.
- Instrument: hotărâri guvernamentale și protocoale.
- Efect: diminuarea patrimoniului militar într-un
oraș-cheie pentru apărare.
- Relevanță: demonstrează că practica nu e locală; e
națională.
Mecanismul comun (verificabil în toate
cazărmile)
- Act normativ: HG / protocol.
- Evaluare: internă sau „prietenoasă”.
- Control: minim sau inexistent.
- Rezultat: Armata pierde terenuri centrale, primește
active marginale sau promisiuni.
- Răspundere: zero.
Verdict jurnalistic.
După Băneasa, jaful de patrimoniu din MApN nu s-a
oprit. S-a legalizat procedural. Avem locații, ani, acte și beneficiari
indirecți. Nu „tipare”, ci active reale dispărute din patrimoniul Armatei sub
semnătură administrativă.
Achizițiile militare: contracte, sume,
semnături
Achizițiile militare sunt zona perfectă pentru jaf
legalizat: urgență permanentă, secretizare, invocarea NATO și eliminarea
controlului public. După precedentul Victor Babiuc, aici s-a mutat greul. Nu
mai scoți terenuri la vedere. Scoți miliarde prin contracte.
Sistemele „Patriot” ≈ 4 miliarde USD
(2017-2020)
- Contract: sisteme de rachete PATRIOT
- Valoare: aproximativ 4 miliarde dolari
- Decidenți politici: guvernarea PSD (2017),
continuată ulterior
- Semnături: Ministerul Apărării Naționale, aprobări
CSAT, vot în Parlament
România a cumpărat sisteme fără offset industrial
real, fără transfer tehnologic consistent și fără beneficii clare pentru
industria de apărare românească. Plata s-a făcut rapid. Beneficiile interne -
aproape zero. Totul a fost justificat prin „urgență strategică”.
HIMARS ≈ 1,25 miliarde USD (2018).
- Contract: sisteme de rachete HIMARS
- Valoare: ~ 1,25 miliarde dolari
- Semnături: MApN
- Aprobări: CSAT + Parlament
Fapt verificabil: contract guvern–guvern,
netransparent, fără competiție, fără offset semnificativ. România a plătit
integral. Industria națională a fost spectator.
F-16 - avioane second-hand (2013–2023).
- Contracte succesive: Portugalia + Norvegia
- Valoare cumulată: peste 1,3 miliarde euro
- Decidenți: miniștri ai Apărării din mai multe
guverne
Fapt-cheie: România a cumpărat avioane vechi,
modernizate, cu costuri de mentenanță ridicate. S-a plătit nu doar avionul, ci
și modernizări, piese, instruire, totul în afara industriei românești. Decizia
a fost politică. Răspunderea - nulă.
„Piranha V” ≈ 895 milioane euro (2018).
- Contract: transportoare blindate Piranha V
- Valoare: ~ 895 milioane euro
- Producător: General Dynamics
- Promisiune: producție în România
Realitate documentată: întârzieri majore, probleme
tehnice, renegocieri. Presa a relatat despre vehicule neconforme, returnate,
remediate ulterior. Plata a mers. Răspunderea nu.
Corvetele - contract ratat, dar relevant
(2016–2020).
- Proiect: 4 corvete multifuncționale
- Valoare estimată: ~ 1,6 miliarde euro
- Companii: Damen, Naval Group
- Rezultat: anulat, după ani de proceduri
De ce e relevant: a arătat haosul administrativ și
lipsa de competență/voință în gestionarea unui contract major. Ani pierduți.
Nimeni tras la răspundere. Între timp, Marea Neagră a devenit mai tensionată.
Mentenanța - jaful invizibil.
Aici nu vorbim de un contract, ci de zeci.
- mentenanța F-16;
- mentenanța sisteme radar;
- mentenanța vehicule
Costurile de mentenanță pe 20–30 de ani depășesc
uneori prețul de achiziție. Sunt contracte greu de urmărit, cu furnizori
externi, perfect ascunse sub „clasificat”. Fapt verificabil.
Semnătura care nu răspunde
În toate aceste cazuri există:
- miniștri ai Apărării care au semnat;
- șefi de Stat Major care au avizat;
- CSAT care a aprobat;
- Parlament care a votat
Nu există niciun responsabil politic sau militar
sancționat pentru:
- lipsa offset-ului;
- întârzieri;
- costuri suplimentare;
- eșecuri de implementare.
Verdict
Achizițiile militare din România nu sunt despre
apărare. Sunt despre transfer masiv de bani publici, protejat de frică,
secretizare și loialitate de castă. După Babiuc, jaful nu mai arată ca jaf.
Arată ca strategie.
Concluzii
Jaful din MApN nu e accident. Este politică de stat,
cu uniformă și parafă. După toate faptele puse cap la cap, nu mai există nicio
zonă gri. Jaful din Ministerul Apărării Naționale nu este o succesiune de
erori, nici rezultatul „contextului geopolitic”, nici efect colateral al
integrării NATO. Este o construcție deliberată, întinsă pe zeci de ani,
perfecționată de la un scandal la altul și apărată cu un cinism rece de
politicieni, generali și intermediari. Precedentul penal a arătat că se poate.
Urmașii au demonstrat că se poate mai bine: fără scandal, fără semnături
ostentative, fără vinovați. Procedura a înlocuit decizia, secretizarea a
înlocuit explicația, iar patriotismul de paradă a devenit paravanul suprem.
Când totul e „strategic”, nimic nu mai e verificabil. Patrimoniul Armatei a
fost tratat ca marfă: terenuri centrale, baze, cazărmi - mutate „legal” prin
hotărâri și protocoale, cu evaluări convenabile și control zero.
Achizițiile au devenit conducte de bani: miliarde
plătite rapid, offset-uri inexistente, mentenanță pe zeci de ani, industrie
națională lăsată spectator. În toate aceste cazuri există semnături, aprobări,
avize. Lipsește un singur lucru: răspunderea.
Cine plătește? Soldatul, cu dotări întârziate sau
insuficiente. Rezervistul, chemat la exerciții de PR. Contribuabilul, care
finanțează „modernizarea” fără să vadă rezultatele promise. Cine câștigă?
Rețeaua: cei care semnează, cei care intermediază, cei care protejează. Un cerc
închis, sudat de interes și tăcere.
Aceasta este miza reală: statul a acceptat să nu-și
controleze propria Armată. Controlul civil a fost redus la ritual, Parlamentul
la decor, Curtea de Conturi la spectator. Presa e ținută la distanță cu
eticheta „clasificat”. Iar când controlul dispare, jaful devine rutină. Nu
vorbim despre „onoarea Armatei”. Onoarea e invocată tocmai ca să nu se pună
întrebări. Vorbim despre securitatea reală, subminată de risipă, opacitate și
contracte prost gestionate. O Armată prădată din interior este o Armată vulnerabilă,
indiferent câte miliarde îi torni în buget.
Verdictul jurnalistic este simplu și dur: MApN a fost
capturat. Nu de un om, nu de un partid, ci de o metodă. Iar până când semnătura
va avea consecințe, secretizarea va fi limitată, iar controlul va fi real, nu
mimat, jaful va continua - liniștit, procedural, patriotic. Nu mai e nevoie de
promisiuni. E nevoie de lumină. Și de răspundere. Altfel, următorul „contract
strategic” va fi doar încă o factură pe care o plătește țara, în timp ce
prădătorii salută în uniformă.
Aranjament grafic – I.M.
--------------------------------------------
Sursa - https://voceanoastra.ro/2025-praduitorii-de-la-ministerul-apararii-18/ -
20 ianuarie 2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu