BUNICUL - A NU TE CONFORMA LUMII MEDIOCRE

 

A NU TE CONFORMA LUMII MEDIOCRE

 

Am acceptat oferta directorului să vând biblioteca bunicului - 3.200 de cărți vechi către un colecționar privat pentru 85.000 de euro, dar când am văzut cum omul îi smulgea pe Eminescu și Sadoveanu de pe rafturi aruncându-i în lăzi ca pe niște bunuri de second-hand, am oprit camionul la ieșirea din sat și am returnat toți banii - bibliotecă adunată în șaizeci de ani, carte cu carte, nu putea fi vândută celui care nu înțelegea că fiecare volum era un prieten al bunicului, nu marfă.

Mașina mea oprește în fața casei cu numărul 23 din strada Mihai Eminescu - ironie pe care bunicul ar fi apreciat-o. Casa unde a locuit cincizeci și doi de ani, unde a adunat cea mai impresionantă bibliotecă particulară din județul Neamț, unde și-a petrecut ultimii zece ani citind cu voce tare pentru că vederea îi slăbea dar dragostea de cărți nu.

A murit acum șase luni, la optzeci și nouă de ani, cu o carte în mână - "Luceafărul" al lui Eminescu, ediția din 1883 pe care o cumpărase în 1955 cu primul său salariu de profesor. L-am găsit eu dimineața, așezat în fotoliul lui de piele uzată, cartea deschisă la strofa preferată, ochelarii pe nas, expresie de pace absolută pe față.

Astăzi am venit să finalizez vânzarea bibliotecii. Domnul Vladimirescu - colecționar din București, specializat în cărți rare - a oferit 85.000 de euro pentru întreaga colecție. "E prețul corect de piață," confirmase evaluatorul. "3.200 de volume, multe rare, condiție foarte bună. Oferta e generoasă."

Deschid ușa bibliotecii - camera cea mai mare a casei, 40 de metri pătrați, pereți acoperiți complet de rafturi de stejar de la podea până la tavan. 3.200 de cărți aranjate cu precizie obsesivă: ficțiune românească alfabetic după autor, poezie în secțiune separată, istorie cronologic, filosofie după școli de gândire.

Mirosul e același de patruzeci de ani de când vin aici - hârtie veche, piele de legătură, cerneală, praf de secole. Pentru mine miroase a "bunic".

Mă plimb de-a lungul rafturilor, citind titlurile familiare. "Amintiri din copilărie" - Creangă, ediția din 1892, cumpărat 1958. "Maitreyi" - Eliade, ediția princeps 1933, găsită într-un anticariat în 1972. "Poezii" - Arghezi, ediție interzisă scurtă perioadă, obținută "prin cunoștințe" în 1968.

Fiecare carte are poveste. Bunicul îmi povestea de fiecare dată când veneam: unde a găsit-o, cât a plătit, de ce era specială, ce înseamnă pentru el.

"Vezi volumul ăsta?" îmi arăta un Eminescu îngălbenit. "L-am cumpărat în 1955 cu 30 de lei - jumătate din salariul meu de profesor debutant. Mama s-a supărat: 'cu banii ăia cumpăram mâncare pentru o săptămână!' Dar eu am știut - Eminescu hrănește altceva decât stomacul."

Pe raftul de jos, secțiunea mea preferată din copilărie - literatura pentru copii. "Fram, ursul polar" cu ilustrații originale din 1931. "Punguța cu doi bani" ediția din 1920. "Capra cu trei iezi" cu desene de mână într-o ediție artizanală din 1945, când cărțile tipărite lipseau.

Bunicul îmi citea din ele când aveam cinci ani, apoi la șapte m-a învățat să citesc singur. "Cartea e cea mai bună prietenă," spunea. "Oamenii te pot dezamăgi, cartea niciodată. Deschizi la aceeași pagină peste zece ani, găsești exact aceleași cuvinte. Dar tu ești diferit, deci înțelegi diferit. Cartea crește cu tine."

Telefonul sună. Domnul Vladimirescu confirmă sosirea la ora 14:00 cu camionul și trei muncitori. "Totul va fi ambalat profesional. În 4-5 ore încărcăm tot."

Mă așez în fotoliul bunicului. Încă mai păstrează forma corpului său - șezut adâncit de mii de ore de citit. Pe măsuța alăturată, ultimele cinci cărți pe care le citea înainte să moară: Eminescu, Blaga, Cărtărescu, un volum de filosofie grecească, și surprinzător un roman SF modern.

"Citesc de toate," îmi spunea la optzeci și opt de ani. "Tinerii cred că bătrânii vor doar clasici. Prostie. Mintea are nevoie de diversitate ca trupul de vitamine. Clasicii îți dau rădăcini, modernii îți dau aripi."

Găsesc catalogul său - caiet gros unde a înregistrat fiecare carte din bibliotecă: titlu, autor, ediție, an achiziție, preț plătit, și - cel mai important - note personale.

Deschid la întâmplare: "Moromeții - Marin Preda, ediția 1955, cumpărată 1960, 15 lei. Prima carte care mi-a arătat că literatura română poate fi la fel de profundă ca literatura universală. Am citit-o de 7 ori în 60 de ani. De fiecare dată descopăr altceva."

Alta: "Opere - Mihai Eminescu, vol.I-V, ediția critică 1939, cumpărat 1965, 250 lei (economisit 6 luni). Cea mai prețioasă achiziție. Eminescu nu e doar poet, e filosof, gânditor, vizionar. Românii nu știu ce comoară au."

Și încă una: "Amintiri din copilărie - Creangă, ediția 1892, cumpărat 1958, 120 lei (aproape imposibil de găsit). Cartea care m-a învățat că limba română poate fi muzică. Citit pentru Andrei când avea 5 ani. A plâns când Nică a dat bacu. Înseamnă că a înțeles."

"Andrei" sunt eu. Îmi amintesc scena - aveam cinci ani, bunicul citea cu voce melodioasă, eu ascultam hipnotizat, și când Nică a picat la bacalaureat am plâns pentru că simțeam nedreptatea, deși nu înțelegeam complet ce înseamnă.

La ora 14:00 exact, camionul oprește în față. Domnul Vladimirescu coboară - bărbat de vreo șaizeci de ani, costum scump, aer de om obișnuit cu tranzacții mari. Cu el trei muncitori tineri și stive de lăzi de lemn.

"Deci asta e faimoasa bibliotecă Ionescu," spune intrând. Nu privește cărțile cu respect sau admirație. Privește cu ochii unui evaluator de marfă. "Bun, să începem inventarul."

Scoate o tabletă, începe să scaneze cărțile. "Eminescu 1883, stare foarte bună, valoare 3.000-4.000 euro. Blaga ediție princeps, 2.000 euro. Sadoveanu set complet interbelic, 5.000 euro." Calculează rapid în cap. "Da, oferta de 85.000 e corectă. Chiar generoasă."

Își face semn muncitorilor. "Începeți ambalarea. Ficțiune românească întâi, raftul ăla. Atenție la volumes rari, dar grăbiți-vă, avem mult de lucru."

Muncitorii încep să ia cărțile de pe rafturi. Și aici încep să mă simt incomod. Îi iau mecanici, în grămezi de 10-15, îi aruncă în lăzi fără delicatețe deosebită.

"Mai încet!" spun eu. "Sunt cărți vechi, fragile!"

"Se descurcă băieții," răspunde Vladimirescu. "Fac asta zilnic. S-au spart poate 2-3% din cărți în zece ani. Procent acceptabil."

"Procent acceptabil?" repet. "Astea nu sunt produse. Sunt cărți cu peste o sută de ani!"

"Sunt produse care întâmplător au o sută de ani," corectează el calm. "Și eu le tratez cu respect profesional. Dar timpul e bani. Nu pot sta câte cinci minute per carte."

Un muncitor ia "Amintiri din copilărie" - ediția din 1892 - și îl aruncă în lada cu alte zece volume. Auzit șfichiuit - probabil colțul unei cărți rupându-se.

"Mai blând!" strig. "Cartea aia valorează—"

"Știu cât valorează," mă întrerupe Vladimirescu. "De-aia plătesc 85.000. Dacă vrei ambalare de muzeu, ia cu 6 ore mai mult și costă 3.000 euro extra. Vrei?"

Nu răspund. Privesc cum muncitorii continuă - Eminescu lângă Rebreanu lângă Cărtărescu, aruncați în lăzi fără ordine, fără logică, fără respect pentru sistemul bunicului care a pus fiecare carte exact unde trebuia.

Vladimirescu notează pe tabletă. "Hmm, unele volume au pete de umiditate. Scade valoarea cu 10-15%. Și câteva au pete de cerneală pe pagini - cineva scria în cărți? Asta e barbarie pentru colecționar."

"Bunicul făcea notițe marginale," explic. "Gânduri, conexiuni, observații."

"Păcat," zice Vladimirescu. "Pentru mine scade valoarea. Cărțile rare trebuie păstrate virgin, nu mâzgălite."

Cuvântul "mâzgălite" mă lovește. Bunicul și-a petrecut șaizeci de ani citind acele cărți, gândind profund, făcând conexiuni între autori și idei, scriind cu creion fin observațiile sale. Notele lui erau dialoguri cu gânditorii - Eminescu, Blaga, Eliade.

Și pentru Vladimirescu erau "mâzgăleli" care scădeau valoarea de piață.

Mă duc în colțul unde sunt cărțile mele din copilărie. Un muncitor le ia în grămadă - "Fram", "Punguța", "Capra" - și le aruncă în lada.

"Așteaptă!" strig. "Astea... astea sunt cărțile din care bunicul mi-a citit."

"Fac parte din lot," spune Vladimirescu. "Contract specific: întreaga bibliotecă. Nu poți păstra volume selective."

Are dreptate. Contractul specific "întreaga colecție, 3.200 volume, fără excepții". Am semnat acum două săptămâni.

Îl privesc pe muncitor aruncând "Fram" în ladă. Cartea cade peste alte zece volume, colțul se îndoaie.

În acel moment, aud vocea bunicului - nu imaginată ci auzi realmente în memorie, exact tonul și cuvintele lui: "Andrei, cartea e prieten. Tratezi prietenul cu respect, cu dragoste. Dacă cineva aruncă prietenul tău în lăzi ca pe marfă, persoana aceea nu merită nici cartea, nici banii tăi."

"Opriți," spun încet.

Vladimirescu ridică privirea de la tabletă. "Poftim?"

"Opriți ambalarea. Nu mai vând."

Râde ușor. "E puțin târziu pentru dubii. Contract semnat, banii în cont în 48 ore după predare."

"Nu am primit bani încă," răspund. "Deci pot anula. Opriți ambalarea acum."

Râde din nou, dar mai puțin confortabil. "Nu înțelegeți cum funcționează tranzacțiile—"

"Înțeleg perfect," îl întrerup. "Și înțeleg că cărțile astea înseamnă pentru dumneavoastră doar cifre pe tabletă. 'Eminescu 1883 - 4.000 euro. Blaga princeps - 2.000 euro.' Pentru bunicul meu erau prieteni. Pentru mine la fel. Nu le vând cuiva care le tratează ca marfă."

Vladimirescu devine serios. "Am contract. Vă pot da în judecată."

"Dați-mă," răspund. "Dar astăzi nu luați cărțile."

Se uită la mine evaluând. Apoi către muncitori: "Opriți. Scoateți ce ați pus în lăzi, repuneți pe rafturi exact cum era."

După ce pleacă - amenințând cu avocați - rămân singur în bibliotecă. 3.200 de cărți, majoritatea înapoi pe rafturi, câteva încă în lăzi de unde trebuie repuse.

Încep să le repun pe rafturi. Fiecare carte la locul ei - ficțiune alfabetic, poezie separat, istorie cronologic. Sistemul bunicului. Sistemul care are sens.

În săptămânile următoare, Vladimirescu trimite avocați. Îi ofer compensație pentru deranj - 5.000 euro. Refuză, vrea cărțile sau 100.000 daune. Avocatul meu explică: fără bani primiți, contract nefinalizat, anulare posibilă cu penalități minime.

După trei luni, Vladimirescu acceptă 8.000 euro compensație și renunță la colecție.

Rămân cu 3.200 de cărți și fără 85.000 euro pe care îi planificam. Dar în schimb, fac altceva.

Deschid biblioteca ca spațiu public - "Biblioteca Ionescu" - două zile pe săptămână. Oameni pot veni, pot citi, pot împrumuta cărți cu condiția să le trateze cu respect.

Prima vizitatoare - o fată de cincisprezece ani, timidă. "Am auzit că aveți Eminescu ediții vechi?"

O conduc la raftul de poezie. "Asta e ediția din 1883. Poate fi citită, dar cu mâini curate și delicatețe."

Ochii ei se aprind când vede volumul. Îl deschide cu reverence, citește încet. După o oră, îl returnează cu grijă infinită. "E cea mai frumoasă carte pe care am văzut-o vreodată."

"Vrei să o împrumuți acasă?" întreb.

"Pot?!" expresia ei e de incredulitate pură.

"Pot. Dar trebuie să juri că o vei trata ca pe o prietenă, nu ca pe un obiect."

Jură solemn. Pleacă cu Eminescu 1883 în brațe ca și cum ar cara comoară.

O săptămână mai târziu, returnează cartea în stare perfectă. "Am citit-o de trei ori. E... nu am cuvinte. Pot împrumuta altceva?"

În primul an, peste 300 de vizitatori. În al doilea, peste 800. Profesori aduc elevii. Studenți vin pentru cercetare. Pensionari vin pentru nostalgie. Toți tratează cărțile cu respectul pe care Vladimirescu nu l-a avut.

Găsesc voluntari - patru pensionari care au iubit cărți toată viața. Ne organizăm: catalog digital (păstrând notele bunicului ca "valoare adăugată", nu "mâzgăleli"), program regulat, evenimente literare lunare.

În al treilea an, primăria oferă subvenție. "Biblioteca Ionescu e patrimoniu local. Merită sprijin oficial."

În al patrulea an, Ministerul Culturii o clasifică ca "colecție de importanță națională". Primesc grant pentru conservare și digitalizare.

Acum, șase ani după ce am oprit camionul lui Vladimirescu, biblioteca e instituție respectată. 3.200 de volume, fiecare catalogat, fiecare accesibil publicului, fiecare tratat cu dragostea pe care bunicul ar fi vrut-o.

Stau în fotoliul lui într-o seară, citesc din "Luceafărul" - exact volumul pe care îl ținea când a murit. Pe marginea paginii 47, o notă scrisă de bunicul cu creion fin: "Luceafărul e tragedia geniului incompatibilitatea cu mediocritatea. Andrei trebuie să înțeleagă: nu te conformezi lumii mediocre. Înveți lumea să te prețuiască."

Lacrimile îmi vin la ochi. Vladimirescu ar fi vandut "Luceafărul" ăsta unui colecționar care l-ar fi pus în vitrină, sub sticlă, neatins,  mort.

Aici, în biblioteca deschisă, "Luceafărul" e citit de zeci de oameni pe an. Notele bunicului sunt citite, discutate, apreciate. Cartea trăiește.

Am refuzat 85.000 euro. Dar am păstrat ceva ce nu are preț - 3.200 de prieteni ai bunicului, 3.200 de voci ale gânditorilor, 3.200 de lumi care continuă să existe pentru că cineva a înțeles că nu totul se măsoară în euro.

Pentru că, așa cum spunea bunicul: "Cartea e cea mai bună prietenă. Iar prietenii adevărați nu se vând."

-***-

Comentariu Nicu Dragulanescu / Sursa Internet - Compilare George M.

 

Nicu Dragulanescu

Povestea este bine gândită și scrisă din perspectiva generațiilor care iubesc doar cartea tiparita, dar este evident ....ficțiune - cel puțin la noi, întrucât noile generații dotate doar cu smartphone și fără tabletă/ laptop/ desktop (legea comodității maxime își spune cuvântul!) NU pot citi cap-coada nicio carte în format electronic...În plus, cele tiparite sunt aruncate la gunoi sau vândute pe mai nimic la puținii anticari care au mai rămas pe piața.. Deci paguba pentru educație este enorma, în lipsa lecturilor formatoare....Publicitatea și pseudo dezbaterile televizate sunt departe de- à avea un rol educativ, căci scopul lor este doar manipularea telespectatorilor..