Inițiativa
androidului roșu
Literatură
Mihai Batog Bujenita
Art-emis
18
Ianuarie 2026
Mileniul al-VII-lea îşi rostogolea triumfător secolele
într-o lume a cărei fericire ajunsese la un nivel nemaiîntâlnit de-a lungul
istoriei. Prin mileniul al-III-lea o revoltă a androizilor din fabrica de la
Hârlău, cea mai mare din lume, fusese înăbuşită în ulei (nu putem vorbi,
desigur, despre sânge), iar omenirea nu mai produsese decât roboţi foarte
simpli, cu o gândire redusă strict la îndatoririle pe care le aveau de
îndeplinit. Prin urmare, umanitatea, în ansamblul ei, era absolut în
securitate, mai ales că număra doar jumătate de milion de indivizi, a căror
bogăţie nici nu se putea estima. Iar scopul lor, singurul de altfel, era să fie
nemuritori şi mereu tineri. Parcă am mai auzit, de-a lungul vremurilor năzbâtia
asta, dar, mă rog, aceasta era acum realitatea.
În consecinţă, ingineria genetică reuşise să dea
omului această împlinire, plus fericirea aferentă. Oamenii arătau acum ca nişte
bebeluşi, rotofei şi rumeni, îmbrăcaţi cu salopetuţe în culori pastel şi
purtaţi mereu la sân de nişte androide grase, blonde, permanent surâzătoare cu
sâni imenşi plini cu un amestec special care ferea omul de boli de nutriţie sau
inerentele cufureli aferente vârstei.
Bebeluşii, scuze, oamenii, nu-şi băteau capul cu nimic
întrucât şi înmulţirea se făcea prin clonare, iar aceasta era hotărâtă de un
Consiliu Dirigent format din roboţi ceva mai deştepţi care ştiau ceva
statistică. În rest, roboţii cei mai tâmpiţi erau în agricultură, alţii foarte
harnici în industrie şi unii simpatici şi foarte amabili în servicii. Prin
canale sau la strânsul gunoaielor lucrau nişte maşinării fără nici un fel de
gândire, ci numai cu un program minimal. Ca să fim sinceri exista şi o puternică
industrie de armament, întreţinută în mod tradiţional şi motivată ca fiind
necesară în eventualitatea unui atac din afara planetei. Nici nu poţi să fii
bogat şi să nu ai arme! Aşa ceva era de neînchipuit chiar şi pentru omuleţii
fericiţi care surâdeau şi adormeau la sânul bunelor lor doici. Dar, până la
prezumtivul atac, armele: avioane, rachetele cu ogive nucleare, cuirasatele
cosmice, tunurile laser, tancurile ori submarinele erau expuse în parcuri
tematice prin care micuţii erau plimbaţi, de regulă în week-end şi lăsaţi să se
joace cu mânerele strălucitoare sau să se ascundă gângurind printre şenile.
Oricum, era cel mai savurat moment al săptămânii fiindcă, după joacă, erau
iarăşi luaţi în braţe şi hrăniţi, de data aceasta cu un terci ceva mai dulce, pe
bază de ciocolată ecologică din scoarţă de baobab. După masă adormeau ca nişte
îngeraşi, unii cu guriţa deschisă şi chiar dacă băleau de te îngrozeai, bunele
lor doici aveau grijă să-i şteargă pentru ca ei să viseze frumos.
Numai că… În urma războiului din mileniul al-III-lea,
rămăsese, ascuns printre ruine şi cipul unui android cu vederi de stânga, cum
se fabricau pe vremuri la Hârlău. Şi, dintr-o greşeală, acesta ajunsese în
căpăţâna unui membru al Consiliului Dirigent. Aici funcţionase el o vreme fără
să fie afectat de viruşii comu-nismului, dar ştiţi cum se întâmplă… Cu timpul
viruşii începură să se supraîncălzească, să dea turbulenţe în memorie şi să
încarce androidul cu tensiuni negative (un fel de ură, cum ar veni la oameni!).
De aici până la planuri diabolice nu a mai fost decât un pas.
Într-una din şedinţele Consiliului Dirigent, cutra de
android virusat începu să vorbească mieros şi, plin de făţărnicie, propuse
organizarea unei excursii în spaţiul extraterestru pentru micii omuleţi, ca să
vadă şi ei minunea planetei în întregul ei, să se bucure mititeii, dar să şi
înveţe că un asemenea dar din partea Creatorului trebuie apărat şi iubit de
„noi toţi”. Glasul dulce şi privirea înlăcrimată îi convinse imediat pe
ceilalţi membri de valoarea acestui impresionant proiect cultural. V-am spus că
erau cam reduşi mintal! Imediat se adaptă un crucişător spaţial, interiorul fu
zugrăvit cu animale şi scene din desenele animate, apoi toată populaţia
globului fu urcată în uriaşa navă, în aplauzele tuturor. Până şi bonele cele
mereu surâzătoare vărsară câte o lacrimă de emoţie în timp ce urcau la bord
purtând omenirea în braţe. Sânii le erau alimentaţi pentru o perioadă mai
îndelungată cu cea mai bună şi gustoasă hrană, iar omuleţii scoteau mici ţipete
de plăcere. În sfârşit nava decolă ignorând batistele fluturate de roboţii
special construiţi pentru acest eveniment.
Rămas de capul său Consiliul Dirigent, fu luat în
subordine de androidul virusat şi începu să emită legi. Prima dintre acestea a
fost cu ziua liberă acordată săptămânal tuturor roboţilor din agricultură şi
industrie coroborată cu vizitarea obligatorie a parcurilor tematice care le
fuseseră interzise până acum.
Aşa se face că, în prima duminică, un robot foarte
tâmpit, simplu culegător de cartofi, se plimba cu gura căscată printre armele
din parcul dedicat războiului cosmic. De uimire, se lovea de toate exponatele,
iar când a zărit un buton roşu, a început să se hlizească apoi a apăsat pe el
ca să vadă ce se întâmplă. Ei, bine, s-a întâmplat! Sistemele automate de
monitorizare a armamentelor intrară în funcţiune pe secvenţa: atac iminent! Se
lansară rachetele nucleare, decolară bombardierele strategice automate, de pe
nave porniră torpilele şi în numai câteva minute întreaga planetă se făcu
ţăndări.
De la hublourile marii nave plecată în croaziera
cosmică ochişorii oamenilor se luminară de bucurie şi pălmuţele lor bătură
entuziasmate. Credeau că este un foc de artificii în onoarea lor. Era data de 6
iunie a anului 6.666 ora 6.06.
Peste veacuri, o altă civilizaţie recuperă nava aflată
în derivă şi se uimi peste poate de corpurile bebeluşilor uscaţi de foame la
sânii goliţi ai unor androide.
---------------------------------------------------
Sursa – Revista Booklook nr. 77 pg. 9
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu