Mihai
Eminescu, istoricul care a gândit poetic
General-locotenent
(r) Dr. Grigore Stamate, Membru al Fundației Europene Titulescu
Art-emis
18
Ianuarie 2026
„Eminescu nu este un poet care a vorbit
despre istorie, ci un istoric care a gândit poetic” (Nicolae
Iorga)
Multe, foarte multe sunt personalității noastre pentru
care am un respect și o stimă cu totul deosebite. Și, tocmai de aceea, a le
ierarhiza numai din punctul de vedere al opțiunii personale, cred că nu s-ar
cuveni în niciun fel. Aș impieta nepermis, ceea ce tuturor ne place să
acceptăm: echilibrul valorilor. Respectiv, acel curcubeu dincolo de care, de
fiecare dată, se întrezărește o altfel de culoare. Acel Cer senin, profund și
pur, chiar dacă presărat diferit, cu steluțe anume.
Dintre toate însă, cel puțin două dintre geniile
Neamului Românesc, mi s-au întipărit cu totul aparte în spiritul căutării
personale: Mihai Eminescu și Constantin Brâncuși; doi titani, ale căror opere
au depășit, cu mult, limitele epocilor în care au trăit. Și, pentru că la
jumătatea lunii ianuarie aniversăm - sau, cel puțin noi, românii, ar trebui să
aniversăm - 176 de ani de la nașterea Luceafărului poeziei, am găsit de
cuviință să-i evidențiem măcar o parte dintre caracteristicile, care i-au
consacrat universalitatea. Pentru că opera sa este mai mult decât o
enciclopedie, este o adevărată știință, chiar și așa, în pofida celor care se
încrâncenează să nu o recunoască oficial ori, încă, se manifestă potrivnic la
tot ce amintește despre unul dintre marii corifei ai literaturii românești și,
categoric, și ai celei mondiale. De ce? Dintr-un motiv de neacceptat pentru cei
care ne escamotează trecutul, dacă avem în vedere că Eminescu dincolo de
monumentala-i lirică, de proză și de dramaturgie, de jurnalistică și de
filozofie - a deranjat pe neprieteni cu evidențierea unor aspecte de profunzime
ale istoriei naționale și cu demascarea adevăratelor intenții ale măsluitorilor
vremii și ai documentelor. Și, dacă „Tot ce avem de la Eminescu sunt
fragmente ale unui geniu împiedicat de a pune în valoare imensele sale
posibilităţi”, ca români, ar trebui să recunoaștem, fără de nicio sfială,
ceea ce este atât de clar, în contrast cu orice atitudine potrivnică „Încă
nu avem un institut de eminescologie cum este Institutul Goethe în Germania sau
Institutul Puşkin la Petersburg”. Din nefericire, nu o spunem noi - românii
din România - ci o spune o româncă din ținutul Hotinului și al
Cernăuților. De acolo de unde un lider - prieten ori neprieten, fiecare să-și
pună judecata la treabă - ne arunca că „Bucovina de Nord a fost ocupată
de români”.
Am putea și noi să i-o retezăm, amintindu-i, cu date
și fapte exacte, despre cine a acaparat Maramureșul voievodal, sudul Basarabiei
(zona Bugeacului), Insula Șerpilor și o serie de insule dunărene, care au
aparținut, istoric și de drept, României. Însă, cum înțelegem să ne conformăm
tratatelor de pace, nu manifestăm nicio pretenție teritorială. Nu ne rămâne
decât să luăm aminte.
Sigur că, dac-ar mai fi trăit Eminescu, El n-ar fi
fost atât de indulgent și de înțelegător. Iată de ce genialul erudit - pe cât
le stă în putință unora - este defăimat și se încearcă să fie îndepărtat de
istoria reală a propriului popor, pe care a relevat-o cu o măiestrie literară
de neasemuit. Pentru că, vrem ori nu - și când spun asta mă refer la unii
dintre obedienții noștri, care habar nu au de istorie și literatură, cum n-au
habar de ceva - trebuie să admitem, fără de nicio rezervă, că „Luceafărul
poeziei românești a recuperat dragostea pentru trecut și pentru istoria
națională, căreia a dorit chiar să îi dedice un templu al voievozilor români”.
Pornind de la teza principală potrivit căreia
evenimentele istorice trebuie cercetate în evoluția continuă și nicidecum
altfel, Mihai Eminescu, dintr-un început, afirmă că etnogneza românilor rezidă
în originea latină, criticându-i vehement și argumentat pe unii istorici,
precum Eduard Robert Rössler și înaintașii săi Franz Josef Sulzer, Josef
Karl Eder și Johann
Christian von Engel, pentru afirmațiile lor neverosimile. Dar, și pe
contemporanul său Pál Hunfalvy, care, pe deplin conștient de adevăr, a
exploatat în versiune maghiară speculațiile celorlați.
Să vedem însă care era poziția lui Mihai Eminescu față
de elucubrațiile istoricilor amintiți, ca și ale altora dintre alogenii de la
noi, în privința permanenței băștinașilor pe același teritoriu:
- „Deci dacă 300 de ani după Aurelian erau
coloniști romani în Dacia traiană, pentru care se scriseseră edicte […] de ce
n-ar fi fost și după trei secole după Justinian?. De necomentat, de reținut
însă că, spre deosebire de unii dintre istoricii de «meserie», Eminescu a
prezentat tot ceea ce era propriu fiecărei etape istorice în parte, începând cu
ce considera el că ar reprezenta «Epoca de naștere și formațiune». Respectiv,
începând cu perioada timpurie a secolului al XII-lea, culminând cu «Epoca
eroică» a secolelor XIV-XV-lea și până înspre secolele al XVII și
al XIX-lea, pe care le identifică cu «Epoca de decădere»”.
Desigur, în monumentalitatea preocupărilor sale, Mihai
Eminescu nu s-a putut manifesta exhaustiv în domeniul istoriei naționale, dar a
reușit să surprindă extrem de condensat și veridic momentele de referință ale
acesteia, pe care le-a aprofundat „nu doar ca o înșiruire de fapte și
date, ci ca o lume supusă unei viziuni științifice, ce presupune un plan al
cercetării și rigoare bine elaborat:
- «Istoricul se va atașa de o idee și
această idee el o va urma de la originea sa până la ultimul termin al
dezvoltării sale»”. Așa a procedat, de pildă, cu domniile
voievodale ale Basarabilor și Mușatinilor, îndeosebi cu Basarab I și Mircea cel
Bătrân (cel Mare) în Țara Românească, cu Ștefan cel Mare și Sfânt și cu
Dimitrie Cantemir în Moldova, așa a continuat cu Mihai Viteazu, cu răscoala lui
Horia, Cloșca și Crișan, cu evenimentele din 1821, 1848 și 1878-1879. Iar,
pentru o și mai mare acuratețe în reflecția istorică, i-a studiat îndeaproape
pe Grigore Ureche, pe Miron Costin, pe Dimitrie Cantemir, pe Nicolae Bălcescu,
despre al cărui volum intitulat „Istoria Românilor supt Mihai-Vodă
Viteazul” avea o considerație specială.
Mai mult decât orice, Mihai Eminescu transpunea
esențialul românesc al vremurilor în actualitatea timpului său, militând pentru
un stat național puternic, autentic românesc și pentru totdeauna independent.
Astfel, critica aspru realitatea politică, în opoziție cu „europenizarea”
(concept, ce se înfiripa, încă de pe atunci, și în plai mioritic) și susținea
că aceasta nu trebuie confundată cu modernizarea prin absorție, afirmând
necesitatea păstrării identității naționale și crearea unei civilizații românești
puternice, capabile să cunoască ce se întâmplă în lume și, pe o asemenea bază,
să știe cum să-și apere interesele.
Oricum, fiind în permanență avizat în problemele de
suveranitate, pe baza învățămintelor istorice temeinic aprofundate, Mihai
Eminescu susținea că obiectivul fundamental al statului român trebuie să-l
reprezinte păstrarea identității, independenței - față de orice și de oricine
- și întărirea puternică a statului național. Idei, categoric,
fundamentale, care contraveneau direct intereselor celor puternici, cum se
întâmplă și azi cu fundamentul de bază al existenței statale:
suveranitatea propriei țări și a propriului popor.
Din nefericire, deși activitatea lui Mihai Eminescu,
ca istoric, și, cu deosebire, ca gânditor al istoriei (inclusiv, al celei
literare), a rămas multora dintre noi necunoscută, aceasta reprezintă o
realitate. Una, absolut certă, chiar dacă mai puțin sistematică, decât poezia,
de pildă. Aspect justificat de faptul că Eminescu nu a publicat vreun volum
istoric distinct, foarte multe dintre studiile sale (Dacia și romanitatea, Evul
Mediu românesc, Dreptul românesc vechi etc.), dintre manuscrise și notele sale
de lectură, cu referiri istorice, rămânând neterminate.
Totuși, deși - în referire la statutul său de istoric
- mulți îl îndepărtează de sensul academic al noțiunii, menționăm că
genialul poet, ca în oricare alt domeniu supus cunoașterii sale, avea o
pregătire riguroasă. Studiile efectuate la Universitatea din Viena (1869-1872)
la Berlin (1872-1874), ca și influența asupra sa a tezelor istoricilor germani
Leopold von Ranke, Johann Gottfried Herder, Friedrich Carl von Savigny,
maeștrii în domeniu, ca și ale cronicarilor și istoricilor noștri - despre care
am mai amintit - îndeosebi, cele care pun accent pe continuitatea și specificul
național ar fi suficiente pentru a susține ceea ce însuși marele savant Nicolae
Iorga adaugă în palmaresul istoric al marelui gânditor:
- „un mare cunoscător al istoriei românilor”;
- „Eminescu a știut istorie, și a știut-o
temeinic; un istoric al structurii adânci a românilor;
Eminescu - cunoscător al Evului Mediu românesc;
- „Nimeni dintre scriitorii timpului său
n-a pătruns mai adânc în înțelesul vieții noastre medievale decât Eminescu”;
- unul dintre cei mai profunzi gânditori
ai istoriei românești; Un precursor al istoriografiei noastre critice; Eminescu
judeca trecutul cu un simț critic rar, cerând izvoare și dovezi acolo unde
alții se mulțumeau cu fraze; Eminescu a fost poetul care
a dat lecții de istorie istoricilor; cerea adevărul istoric, chiar
când acesta supăra; Eminescu nu este doar subiect de istorie, ci autor de
istorie; „a avut instinctul sigur al realităților istorice românești”; „Ideea
continuității românești, atât de firească la Eminescu, este una dintre marile
adevăruri pe care istoria le-a confirmat”;
- „Poetul acesta a fost adesea înaintea
istoricilor de profesie”, ș.a.
Extrem de interesant este și faptul că marele istoric
Nicolae Iorga - pe un anumit segment al reflecțiilor sale - se considera
continuatorul lui Eminescu și, mai mult, recunoștea că multe dintre teme,
precum Satul, Bizanțul, Tradiția etc., i-au fost prefigurate de către
genialul poet.
Mai trebuie reținut, ca bibliografie, că Nicolae Iorga
a publicat numeroase articole, conferințe și intervenții despre Mihai
Eminescu în presa epocii sale (între 1905 și 1930), care apoi au
fost colectate într-un volum special selectat.
Într-un final, ținem să asigurăm întreaga românimea de
bine - din țară și din diasporă, îndeosebi - că, cu toate încercările unora de
a diminua cât mai mult din strălucitoarea operă a lui Mihai Eminescu,
incontestabil, aceasta „există ca o realitate, care nu poate fi
contestată. Pe lângă el, toţi ceilalţi par nişte pigmei care se învârt în jurul
unui mare monument. Eminescu rămâne neclintit. Pentru că el are o operă, el a
vorbit genial despre destinul uman şi soarta poporului român. Ce mă întristează
este însă altceva. Nu am aflat ca nemţii să vorbească urât de Goethe sau
italienii de Dante. Pentru noi, românii, denigrarea lui Eminescu este o mare
scădere. Dacă nu vom învăţa să ne respectăm valorile, vom fi pierduţi. Varză putem
cumpăra de la unguri şi petrol putem lua de la ruşi, dar cultură românească nu
ne va împrumuta nimeni. În faţa globalizării, fiecare popor rezistă cu ceea ce
are”.
Tot atâtea considerente sfinte, pe care ar trebui să
le aibă în atenție acei potrivnici ai istoriei noastre naționale, ca și a
marilor elite românești. Și, cât nu este prea târziu, să ia aminte că: „Eminescu
este, în sine, elogiul și lauda poporului român”. Așa va rămâne pentru
totdeauna.
Doamne, ocrotește-i pe români!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu