Castanul
Unirii de la Vişan, din mărginimea Iaşului, o realitate tristă şi nedreaptă a
României actuale
Istorie
Mihai Caba
Art-emis
25
Ianuarie 2026
Despre Unirea Principatelor Române, visul secular al
Neamului Românesc şi ţel însemnat al Revoluţiei de la 1848, s-au scris şi tot
se vor mai scrie nenumărate şi memorabile pagini, consfinţind cu slove
precumpănitoare în urma unor aprofundate cercetări istorice mult amplificate
după înfăptuirea măreţului ideal, la 5 şi 24 ianuarie 1859, truda şi
strădaniile neprecupeţite depuse întru cuget şi simţire de către cei care au
fost adepţii partidei unioniste, cu precădere unioniştii ieşeni, care au pus pe
altarul luptei lor subversive şi îndârjite pentru Unire mai presus de toate
măreţul interes naţional.
An de an, în preajma Sărbătorii Naţionale a Unirii
Principatelor Române, recunoscută şi proclamată din 2014, se adaugă noi şi
importante consemnări şi mărturii de mare relevanţă istorică despre
lupta tenace şi acţiunile pilduitoare ale celor care au jurat să facă şi au
făcut din Unirea românilor o strălucită împlinire. Dar, dintre toate aceste
scrieri-document, care întregesc argumentat filele de cronică ale Unirii
Principatelor, poate că cea mai credibilă şi imuabilă dovadă o poate prezinta
în faţa istoriei singurul martor în viaţă al acelor evenimente înflăcărate,
nimeni altul decât măreţul castan de la Vişan, din mărginimea Ieşilor.
El şi numai el (!) îşi poate susţine depoziţia sa
mărturisitoare, de-a fira-n păr , despre acei ani fierbinţi şi încrâncenaţi în
care, sub măreaţa sa coroană, s-a pus făptuitoare, plămada bine dospită a
coacerii doritei „pâini calde” a Unirii Moldovei cu Muntenia, numită România,
aşa cum a fost aceasta denumită şi pusă pentru prima oară pe harta politică şi
administrativă a Europei.
O altă dovadă certă şi întăritoare a mărturiei
istorice a măreţului castan de la Vişan este poezia lui Vasile Alecsandri,
intitulată iniţial „25 mai 1856” ce a a devenit, imediat după
declamaţia emoţionantă a poetului patriot, „Jurământul” de credinţă al celor
peste treizeci de unionişti ieşeni, participanţi la „sfatul de taină”.
„Sub acest măreţ castan/ Noi jurăm toţi în
frăţie/ Să fie numai români,/ Într-un gând, într-o simţire/ Ca de azi să
nu mai fie/ Şi să ne dăm mâni cu mâni,/ Nici valah, nici moldovan!/
Pentru-a ţării fericire !”.
Aşadar, această poezie-document a fost compusă şi
declamată de poetul unionist Vasile Alecsandri în chiar ziua de duminică, 25
mai 1856, „sub acest măreţ castan” aflat în proprietatea de la Vişan a fiicei
unionistului Petre Mavrogheni, căsătorită cu comandantul regimentului din
Dealul Copoului, la sfârşitul „sfatului de taină” ţinut, cu mare fereală faţă
de iscoadele fanariote, de către unioniştii ieşeni, prezidaţi de Mihail
Kogălniceanu, între care: C. Negri, Dimitrie Ralet, Anastasie Panu, Pr. Neofit Scriban,
Costachi Rolla, Petre Mavrogheni, C-tin Hurmuzachi, Dimitrie Cozadini, Nicolae
Şuţu, Manolache Costache Epureanu, Dimitrie Cracti, Constantin Rosetti,
Dimitrie A. Sturdza. Ori, toate aceste certe conotaţii istorice, temporale şi
spaţiale, ale poeziei „Jurământ” nu pot fi nicicând răstălmăcite, cum nu poate
fi respinsă vreodată nici ideea românismului, cuprinsă cu destulă subliniere în
versul: „Să fie numai români”.
Pentru o înţelegere corectă a împrejurărilor speciale
în care s-a desfăşurat „sfatul de taină” unionist de... sub acest măreţ castan,
de la Vişan, în duminica lui 25 mai 1856, trebuie să aruncăm, mai întâi, fie şi
o succintă privire istorică premergătoare... Astfel, după înfrângerea „revoltei
poeţilor” din primăvara lui 1848 şi exilul impus revoluţionarilor, în 1854,
odată cu revenirea pe tronul Moldovei a domnitorului Gr. Alex. Ghica, acesta îi
recheamă pe „indezirabili” şi manifestă o atitudine încurajatoare faţă de
mişcarea unionistă, ceea ce nu avea să convină Porţii Otomane, punând-o imediat
sub „interdicţia” caimacamilor pretendenţi la tron. Nedescurajându-se,
unioniştii ieşeni strâns uniţi în jurul lui Mihail Kogălniceanu, s-au orientat
spre clandestinătate, căutând noi forme subversive de luptă concretă şi
organizată, al cărei ţel primordial îl constituia înfăptuirea Unirii
Principatelor Române! Însă, după mai multe „întâlniri subversive”, cele mai
multe fiind găzduite de „casa cu turn pătrat” a lui M.Kogălniceanu din dealul
Copoului; ultima dintre acestea fiind cea din joia , de 22 mai 1856, impasul
„mişcării unioniste” era tot mai evident, prin divergenţă de idei şi lipsă de
consens. Ca o ultimă „şansă a reuşitei”, invitaţia la un nou „sfat de taină”
lansată de Petre Mavrogheni pentru duminică, 25 mai 1856, la prânz , la
proprietatea de la Vişan din mărginimea Iaşului, a fost bine primită, mai ales
că aceasta, aparţinând ca zestre fiicei sale, căsătorită cu comandantul
Regimentului de pe Copou, oferea condiţii sporite de „taină şi siguranţă” noii
întâlniri unioniste.
Într-adevăr, pe la prânzul splendidei duminici de 25
mai 1856, sub un soare generos şi o atmosferă înmiresmată de liliacul, bujorii
şi castanii în floare de prin toate curţile, protipendada ieşeană a ieşit la
plimbare în caleşti, trăsuri şi docare bine lustruite înspre colinele frumos
înverzite. Din şirul celor care au luat-o spre bariera Socolei, se desprind,
una câte una, cu mare fereală de „iscoadele” caimacamului Vogoride, cotind la
dreapta pe drumul lăturalnic al Vişanului, având ca ţintă proprietatea boierului
Petre Mavrogheni - unionistul, descendent dintr-o veche familie de greci,
stabilită de multă vreme în Moldova. Aici, în grădina largă a casei,
generalul-amfitrion în persoană şi-a salutat oaspeţii, poftindu-i să ia loc la
masa mare şi întinsă sub impresionanta coroană a castanului din mijlocul
acesteia, aflată în plină inflorescenţă. După sosirea ultimului invitat,
ordonanţele şi santinelele şi-au ocupat „punctele de observaţie” stabilite, iar
de îndată ce coana „generăleasă” şi ajutoarele sale au îndestulat masa cu toate
bunătăţile scoase din cuptor, generalul a dat semnalul de începere, ridicând un
pahar din vestitul său Otonel în onoarea oaspeţilor săi speciali. Şi, tot ca „o
minune”, pe toată durata lui, „sfatul de taină”, prezidat de către Mihail
Kogălniceanu, s-a desfăşurat într-un acelaşi „consens unionist”, aprobându-se
înfiinţarea Asociaţiei de Luptă pentru Unire, Comitetul Director al acesteia şi
Programul acţiunilor de luptă, în plan intern şi extern, pentru înfăptuirea
Unirii Principatelor Române! Jurăm! a răsunat din toate piepturile
participanţilor şi un ropot de aplauze a salutat inspirata prestaţie a
„bardului de la Mirceşti”, devenită ad hoc „Jurământul Unionist”.
Uitând de „consemnul conspirativ” al întâlnirii toţi
participanţii s-au îmbrăţişat şi s-au prins în jurul castanului într-o
adevărată horă a bucuriei nestăvilite ce li se citea pe chipuri. Până şi
frunzişul des şi florile „măreţului castan” reverberau însufleţitoarele versuri
ale Jurământului, considerat „fila de aur” a Istoriei Unirii Principatelor
Române! Iar ca toate acestea să se împlinească, părintele arhim. Neofit Scriban
(centru foto) a înălţat o rugă fierbinte către Ceruri, încheiată cucernic: Aşa
să ne ajute Dumnezeu! Să fi influenţat binefăcător „măreţul castan”, prin
frunzişul său atotcuprinzător şi mireasma dulceag-parfumată a
inflorescenţei sale, deciziile istorice ale unioniştilor?
Chestionaţi, specialiştii botanişti au admis un
categoric răspuns pozitiv. Ţinându-şi „Jurământul”, după mai bine de doi ani şi
jumătate de luptă crâncenă împotriva “curentului antiunionist”, oblăduit de
“ocârmuirea fanariotă” a vremii şi, trecând norocos peste momentul de cumpănă
al fraudării alegerilor din 1857, „partida unionistă” şi-a încununat actul
istoric al Unirii Principatelor, la 5 şi 24 ianuarie 1859, mai întâi în Moldova
şi apoi în Muntenia, prin alegerea aceluiaşi domnitor, Alexandru Ioan Cuza, cel
care a pus noul stat, România, pe harta Europei.
Din nefericire, după înfăptuirea Unirii Principatelor
şi, îndeosebi, după detronarea din 1866 a Domnului Cuza, măreţul castan
de la Vişan-Iaşi a intrat într-un nemeritat “con de umbră” al vicisitudinilor
vremurilor parcurse, din care, înfruntând cu stoicism ororile celor două
războaie mondiale şi tăvălugul colectivizării forţate, a reuşit să iasă şi mai
măreţ, dar într-o aceeaşi totală... uitare.
Pe baza datelor din poezia lui Vasile Alecsandri,
primele cercetări ale aflării „măreţului castan” au fost întreprinse nu de
istorici, ci învăţătorul Neculai Ciubotaru din Vultureştii Vasluiului, care a
trimis o scrisoare cu informaţii preţioase adresată Muzeului Unirii de la Iaşi,
Vă vine să credeţi, scrisoarea respectivă a „zăcut” ani îndelungaţi în sertarul
biroului directorului muzeului, fiind scoasă la „lumină” la pensionarea
acestuia?
În fine, scrisoarea a ajuns la prof. univ. Mandache
Leocov, fostul director inimos al Grădinii Botanice de la Iaşi şi, în 2002,
acesta a avut revelaţia re-descoperirii „mastodontului” castan într-o
proprietate privată de la Vişan, ajuns acolo din 1997 în urma unui schimb de
terenuri între Focşani şi Iaşi. Meticulos şi cu probată rigoare ştiinţifică,
dumnealui întocmeşte documentaţia necesară, în urma căreia Consiliul Judeţean
Iaşi, prin Hotărârea nr.8/2004, îi atribuie măreţului castan o dublă recunoaştere
monumentală, prima, de Monument istoric,, fiind denumit: Castanul Unirii de la
Vişan, sub măreţia coroanei sale, la 25 mai 1856, scriindu-se “fila de aur” a
Unirii Principatelor şi a doua, de Monument al Naturii, datorită vârstei de
peste 260 ani şi caracteristicilor sale arboricole impresionante ale speciei
Aesculus Hippocastanum, unicat în România şi Europa de Sud-Est!
Se părea atunci că pentru „măreţul Castan al Unirii de
la Vişan” veniseră vremuri mai bune şi luminoase. Dar, vai, tristă şi nedreaptă
realitate, de iată 22 de ani încoace, în ciuda tuturor intervenţiilor
adresate autorităţilor îndrituite ale statului român, comunale, judeţene şi
naţionale, Castanul Unirii de la Vişan - singurul martor în viaţă al Unirii
Principatelor - se află în aceeaşi proprietate privată fără a fi repus în
valoarea sa monumentală binemeritată! Nici cei patru primari ce s-au perindat
succesiv la conducerea comunei metropolitane Bârnova, nici Consiliul şi
Prefectura jud. Iaşi şi nici Ministerul Culturii, care gestionează monumentele
României. n-au întreprins ceva concret pentru aducerea Castanului - dublu
Monument în domeniul public, cum ar fi trebuit!
O mică şi firească „îndulcire” a ingratei sale
existenţe a venit din partea unor inimoşi pensionari, care, constituindu-se
ad-hoc în „Cenaclul Castanul Unirii”, avându-l în frunte pe Profesorul Mandache
Leocov, au înălţat un mic obelisc şi au organizat şi organizează benevol,
începând din 2008, la fiecare 24 ianuarie şi 25 mai, tradiţionala
„Sărbătoare a Castanului Unirii de la Vişan”, destinată îndeosebi copiilor, dar
şi tuturor doritorilor să participe „live” la o adevărată „lecţie de istorie” a
Unirii.
Personal, în 2016, am editat la „Rotipo” Iaşi volumul
„Castanul Unirii de la Vişan”, în care am strâns toate intervenţiile făcute la
autorităţile statului român şi toate semnalările mele făcute în mass-media
locală şi centrală privind situaţia ingrată, de neacceptat, a măreţului Castan
al Unirii de la Vişan. Chiar dacă acesta a ajuns la mai toate autoritîţile
României, inclusiv la parlamentarii de Iaşi, până în prezent nicio reacţie!
Unde să mai punem lipsa de respect a Muzeului Unirii de la Iaşi care nu are
încă expus niciun exponat cu Măreţul Castan al Unirii de la Vişan, din
mărginimea Iaşului?
Aşadar, România s-a născut la Iaşi, sub „măreţul
castan de la Vişan” ! Şi asta nu este o „găselniţă” a vanităţii ieşene, ci o
recunoaştere a Iaşului ca oraş al celor „3 Uniri”, al „vechilor zidiri” şi al
„marilor iubiri”, adevăr indubitabil al luptei fără preget a unioniştilor
ieşeni, cei care au realizat „cu vrere şi simţire frăţească” Unirea
Principatelor Române! Iar această Unire a Principatelor nu este nicidecum una
„mică”, după cum o „clasifică” aberant, fără noimă, unii aşa zişi jurnalişti şi
istorici! Fără Unirea Principatelor ar mai fi existat vreodată Unirea
Reîntregirii Neamului Românesc de la 1 decembrie 1918? Şi atunci... ?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu